Limite impuse omenirii in sec. XX / Filip Orastieanu

                                       LIMITE IMPUSE OMENIRII ÎN SECOLUL XX

            Asupra problemelor pe care doresc să le prezint în cele ce urmează, am început să mă documentez cu mult timp în urmă, cam prin anul 1996. Informaţiile pe care reuşise-m să le adun la aceea dată nu erau suficiente după opinia mea pentru a realiza o lucrare de un anumit nivel, corespunzătoare cerinţelor unui posibil cititor.

            În cele ce urmează voi încerca să pun pe hârtie o parte din observaţiile mele asupra ansamblului psio-social al ecosistemului uman pe TERRA. Dealungul timpului am sesizat o serie de anomalii în desfăşurarea evenimentelor ce compun cotidianul uman, luat în ansamblu şi în particular. Am supus analizei observaţiile şi am adâncit lectura diferitelor lucrări ştiinţifice, mistice sau fanteziste care într-un fel sau altul încearcă să explice sau să motiveze mersul evenimentelor actuale. Nu doresc să mă pierd în introducere şi am să trec direct la expunerea problemelor care mă frământă şi la analiza alocată acestora.

            Iată care sunt câteva din Limitele puse Omenirii în secolul XX, cu rază de acţiune în secolul XXI (ele sunt gnostice şi agnostice, dar toate converg spre acelaşi ţel „LIMITAREA DEZVOLTĂRII OMENIRII”):

1. Limita sistemului de măsurare şi comunicare;
2. Limita cunoaşterii fizice a Universului;
3. Limita biologică a omului;
4. Limita socială şi de organizare politică;
5. Limita economică;
6. Limita mistică.

 Aceste Limite enunţate cuprind sublimite şi aşa cum se va vedea în tratarea lor, ele se întrepătrund, se susţin şi se amplifică (ca efect) reciproc. Voi supune analizei problemele prezentate mai sus şi o să încerc să evidenţiez şi interconexiunile lor.

1.  Limita sistemului de măsurare şi comunicare

1.1    Limita sistemului de măsurare a lungimilor.

În anul 1960 la a-XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi, prin rezoluţia nr.6, a fost adoptat un sistem internaţional de măsuri (S.I.) unde a fost definită pentru lungime ca unitate de măsură Metrul.

Ce este „Metrul”? Deşi nu vă interesează o să vă dau definiţia sa şi o să vă cruciţi:

„Metrul este lungimea egală cu 1650763,73 lungimi de undă în vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelele 2p indice 12 şi 5d indice 5 ale atomului de Kripton 86.”

Sfinte Dumnezeule că mare e puterea ta. Când auzi această definiţie (vă pot spune că este a patra încercată până acum) impulsul iniţial este de a rămâne cu gura căscată, să zici „hâhâ” şi alte asemenea gesturi inteligente.

Atât de mult seamănă această definiţie a metrului cu discursul unui anumit preşedinte al României la finele anului 1995, încât îmi dau cu părerea că domnia-sa nu este străin de această „sublimă” definiţie a metrului.

Îmi amintesc că în clasa a-VII-a, la ora de fizică, profesorul, încercând să explice de ce folosim metrul ca unitate de măsură pentru lungimi, a spus ceva foarte inteligent, de genul, „doar nu era să măsurăm în inch, care înseamnă 25,4 mm”. O fi, dar şi un metru înseamnă 39,3701 in, atunci?

Făcând puţină istorie şi investigaţie aflăm că gurile rele (bârfitorii) spun că la originea acestui sistem ar sta francezii supăraţi că sistemul de măsuri utilizat de inginerie până la aceea oră ( inclusiv de inginerii francezi ) era de origine anglo-saxonă.

De fapt acest sistem de măsură FPS (foot, pound, secundă), care are la origine degetul, pasul şi cotul şi care a fost răspândit pe întreg globul pământesc pentru că era natural, firesc şi se adresa exact celui care lucra cu el (adică omului), aparţine ca etalonare ştiinţifică, după izvoarele istorice civilizaţiei Egiptului antic, a fost preluat de evrei ca sistem de măsurare divin (degetul divin, pasul divin, cotul divin) şi ca o ciudăţenie, în afară de faptul că este legat de utilizator (omul), este parte înspăimântător de exactă din diametrul TERREI în jurul Ecuatorului. O să revenim asupra acestui aspect.

Cine credeţi că au fost ţările care s-au aliniat primele acestei teribile invenţii în măsură? Aţi ghicit. Au fost statele aşa numite socialiste, poate din modernism dar poate şi pentru a nega mistica, sacralitatea şi nu în ultimul rând „Capitalismul bolnav”. Cei care au instrumentat din umbră apariţia acestui nou sistem de guvernare socială, au înţeles datorită evenimentelor petrecute în timpul celui de al-II-lea Război Mondial şi imediat după, că accesul la învăţământ al păturilor largi ale populaţiei duce la o revoluţie ştiinţifică care ar putea tinde să devină necontrolabilă şi deci periculoasă.

Ce s-a întâmplat cu aceste ţări care au adoptat noul sistem, deşi nimeni nu avea nevoie de el?

Păi s-au întâmplat următoarele:

-          muncă enormă pentru transformarea documentaţiilor vechi în noul sistem;

-          greutăţi suplimentare în lucrul cu două sisteme de măsură – cel vechi şi cel nou;

-          acces îngreunat fără rost la documentaţiile „capitaliste” etc.

Să nu cumva să vă imaginaţi că a fost suficientă această „brambureală” introdusă în calea inginerilor situaţi în zona „desacralizată”. Nici vorbă. Au mai venit şi altele cum ar fi găselniţa cu „Sistemul American” şi „Sistemul Internaţional” de executare a proiecţiilor în desenul tehnic şi multe alte lucruri „bune” pe care le las pentru altă dată.

Din practica de inginer am constatat câteva lucruri interesante referitor la desfăşurarea activităţii în sistemul metric faţă de cel în inch. Am să dau un mic exemplu care este mai cunoscut publicului larg.

Se ştie că pentru a face etanşare între două ţevi la o îmbinare filetată, filetul este făcut pe o suprafaţă conică. Toată lumea, inclusiv „inteligenţii” S.I. (sau metrul ca unitate de măsură a lungimii) folosesc pentru aceasta cu cele mai bune rezultate, aşa zisul filet „Gaz” care este în ţoli sau inch.

Să nu cumva să credeţi că „inteligenţii” nu au încercat să creeze un filet de etanşare bazat pe „teribila” măsură – metru. Au făcut-o şi a ieşit filetul metric conic sau conic metric, care este un „fâsssss”, pentru că domnia-sa metricul nu dă rezultate la etanşare nici dacă se încearcă „sacralizarea” lui, adică nici dacă faci slujbe.

Vedeţi domnilor care ne-aţi îmbucurat cu acest sistem ce înseamnă desacralizarea?

Mai am şi alte exemple care nu sunt chiar atât de pipăibile de toată lumea şi se adresează mai mult celor cu o cultură tehnică, dar fără a intra în detalii am să redau o experienţă personală în domeniul ingineriei.

La un moment dat a trebuit să mă ocup de realizarea unor came pentru maşini de danturat, provenite din „import vest”, (germane – occidentale), came care se uzaseră, nu mai realizau randamentul şi precizia necesară în prelucrare. Cu mijloacele avute la îndemână am trecut la investigare, am ridicat profilul camelor, am ales tehnologia în funcţie de posibilităţile avute şi am expus la scară grafic cama în studiu. Fac menţiunea că bineînţeles luasem toate măsurătorile şi făcusem toate corecturile în sistemul metric.

Şi ce credeţi? Păcătoasa de camă nu vroia să îşi închidă conturul nicicum. În disperare vroiam pe cheltuială proprie să i-au legătura cu fostul meu profesor de Mecanisme, eminentul profesor dr. ing. Moroş  Dezideriu pentru a lămurii misterul.

Întâmplarea a făcut să arunc ochii pe o plăcuţă de pe batiul maşinii de danturat şi să văd notate reglajele în ţoli (inch). Mi-a picat cărămida, am lucrat numai în inch, am inventat şi un dispozitiv şi o tehnologie nouă de execuţie a camelor cu largi aplicaţii în domeniu şi am rezolvat problemele.

Nu vă bucuraţi, că după rezolvarea problemei, de noua tehnologie s-a ales ceea ce s-a ales şi de economia României după 1989, adică praful.

Am avut şi am o mare admiraţie pentru dezvoltarea economică, socială şi extensia pe care a luat-o de-a lungul timpului Imperiul Britanic. Am căutat să îmi explic cum o insulă a ajuns să stăpânească lumea, am încercat să fac o analogie cu un alt grup de insule (Arhipelagul Nipon) care astăzi sunt foarte prezente în întreaga lume şi am văzut asemănările şi deosebirile dintre o cale ţi alta. Vă pot spune că în ceea ce priveşte sistemul de măsură adoptat de Japonia, el este tot cel bazat pe elementul uman, adică cel încetăţenit a fi numit „Britanic”.

În anul 1997, din întâmplare, am luat contact cu un personaj presupus ofiţer operativ de informaţii rus. Discuţiile purtate cu acesta în limba franceză (cu toate că eu sun cunoscător al limbii ruse, iar el mi-a creat impresia că era cunoscător al limbii române), au evidenţiat un fapt care se poate prezenta ca argument referitor la limita sistemului de măsurare. El mi-a relatat faptul că după ce au fost fotografiate toate planurile şi documentaţia cunoscutului avion Concorde, acestea au fost transpuse de inginerii sovietici, la acea dată, în sistemul metric. Surpriza a fost faptul că conturul aripilor avionului nu vroia sub nici o formă să se închidă. Modificarea făcută profilului aripii de către inginerii sovietici a dus la dramatice modificări în dinamica zborului şi în aeroportanţa aparatului, chestiuni care au fost corectate prin adăugarea a două aripioare suplimentare imediat în spatele cabinei piloţilor.

Născut şi crescut într-o zonă cu multe vestigii istorice dacice, am luat în studiu şi elementul de măsură care a stat la baza construcţiei cetăţilor şi a turnurilor de apărare dacice. Fiţi siguri că măsurătorile nu au fost făcute cu metrul, ci cu ceva foarte asemănător până la identificare cu degetul şi cotul sacru. Marea cultură geto-dacică avea un respect deosebit pentru spiritul om, pentru năzuinţa spre ceva mai bun, mult superior stării materiale. Prin zeul om sau omul zeu nu putea aduce altă măsură lucrurilor, decât aceea care era firească şi de bun simţ. În Munţii Apuseni, în Munţii Orăştiei, în Gorj se mai păstrează şi astăzi măsura cotului şi a degetului. Am întrebat cândva pe bunica mea care măsura o ţesătură cu cotul dacă nu se înşeală utilizând această măsură. A răspuns zâmbind inginerului în devenire de atunci că nimeni nu s-a declarat nemulţumit niciodată de acest fel de măsurare cu toate că aplicând regula de creare a cotului ca măsură oamenii sunt de constituţii diferite. Mai târziu am aflat că prin modul de generare a măsurii cot, oamenii introduc în această măsură aşa zisa proporţie divină, numărul phi = 1,618, prin raportul dintre palmă şi antebraţ.

Şi pentru că am ajuns aici, am să ating o altă limită şi anume măsura timpului.

1.2    Limita măsurii timpului

Studiile făcute de arheologi şi istorici şi de alţi oameni dedicaţi ştiinţelor, au dus la descoperirea faptului că pe TERRA au existat mai multe civilizaţii care aveau un sistem de măsurare exactă a timpului, inclusiv străvechea civilizaţie geto-dacă.

Mărturisesc că ating cu puţină teamă acest aspect al timpului, pentru că de timp, mai mult decât de altceva este legată evoluţia umană.

Sunt convins că şi dumneavoastră v-aţi pus întrebarea ce e domnule cu an bisect şi an fără bi şi sect. Şi cum de? O dată are 365 de zile anul şi altă dată mai multe?

Ba dacă stai să asculţi şi trebuie să stai, ţi se spune că nici ziua nu are 24 de ore, ci că are ba 24 şi ceva, ba 24 fără ceva. Dumneavoastră mai înţelegeţi la cât e ceasul?

Din istorie afli că un anumit împărat s-a jucat cu anul şi a mai făcut două luni, iulie şi august şi din 10 cât erau, iaca doisprezece se făceau.

Dacă doreşti să ţii sărbătorile religioase, fără ajutorul Bisericii nu ai nici o şansă să le ţii de pe un an pe altul. Iar dacă ai făcut greşeala să aduni un catolic de un ortodox, babilonia e gata, adio disciplină familiară, adio planificare, totul e haos şi voie bună. Probabil că cineva doreşte cu tot dinadinsul să ne convingă că principiile termodinamicii se aplică şi în cotidian şi ca atare Haosul este starea de echilibru.

Dar haideţi să dăm definiţia măsurii timpului aşa cum a fost ea adoptată de ceea de a-XIII-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1967 prin rezoluţia a-I-a: secunda este durata a 9192631770 perioade ale radiaţiei corespunzătoare tranziţiei între cele două nivele hiperfine ale stării fundamentale a atomului de CESIU 133. Sunt convins că şi după aflarea acestei „teribile” definiţii a-ţi făcut tot o figură inteligentă. Aşa cum se observă nici acest element de măsură nu ne spune nimic, ba mai mult contribuie la încurcarea lucrurilor.

Haideţi să pornim de la un raţionament simplu, de la cercul care are 360 de grade şi care este în strânsă legătură cu cifra 6 şi cifra 10. Cele două cifre au stat la baza alcătuirii calendarelor extrem de precise (în comparaţie cu cele actuale) ale străvechilor civilizaţii.

Cercul a fost împărţit în 360 de diviziuni de către sumerieni acum mai bine de 6000 de ani.

Modalitatea de lucru cu cifra 6 şi 10 pe cerc ar fi putut să apară datorită observaţiei asupra hexagonului ce se înscrie în cerc, ca o figură geometrică perfectă, iar cele 10 diviziuni apar datorită morfologiei şi anatomiei umane. Cifra 10 este strâns legată de om prin faptul că morfologic şi anatomic suntem alcătuiţi cu 10 degete la mâini şi la picioare. Cifra 6 este tot anatomic legată de om prin cele şase simţuri: văz, auz, miros, gust, tactil şi aici e aici, este vorba despre simţul existent la întreaga omenire înainte de Babel şi care se păstrează şi acum ascuns şi inhibat şi anume percepţia imaginii gândite sau telepatice.

Am să revin asupra acestui aspect cu argumente la tratarea limitei biologice a omului şi la limita comunicării.

În referirile sale asupra asupra  şcolii pythagoreice, Plutarch menţionează, în despre Osiris şi Isis, că „…aşa numitul tetractis, care constă în numărul 36, este considerat cosmic, deoarece el rezultă din suma primelor patru numere impare şi pare”. Pentru neiniţiaţi arătăm că „tetractis” este un concept utilizat de către Phytagora în legătură cu pătratul şi implicit cifra 4, concept ce înglobează în spaţialitate această figură geometrică.

Deci dacă Pământul execută o rotaţie completă, adică 360 de grade într-o zi, de ce nu am putea spune că o zi are 36 de ore, a câte 60 de minute ora şi a câte 60 de secunde minutul. Veţi spune că valoarea secundei ca perioadă va fi mai mică decât cea actuală. Aşa este. Şi dacă veţi efectua nişte calcule veţi vedea că durata secundei (perioada) va fi identică cu perioada pulsului uman, la un om sănătos, în condiţii normale de temperatură, presiune etc.

Dacă vom continua cu raţionamentul cifrei 6 şi 10 vom ajunge la săptămâna dacică de şase zile şi la cele 10 luni străvechi de 36 de zile. Este perfect anul de 360 de zile? Răspunsul este negativ. Dar acest model este cel mai uşor de utilizat şi necesită corecţii minime la intervale mari de aplicare, cu condiţia ca punctul zero de aplicare să fie foarte precis ales. Eroarea este introdusă în model datorită faptului că Pământul se roteşte pe o traiectorie eliptică în jurul Soarelui, având în acelaşi timp o mişcare de paralaxă în rotaţia în jurul axei sale, corectată de mişcarea satelitului Luna, întregul sistem fiind în mişcare de rotaţie pe o traiectorie spiralată în jurul centrului galaxiei, care la rândul ei se află în mişcare.

Interesat este însă faptul că transpunerea modelului circular prezentat mai sus, pe o suprafaţă plană, desfăşurat (adică cercul este desfăcut) şi respectând în ridicarea în înălţime a coloanelor ce semnifică traiectul circular al Soarelui în fiecare lună din cele 10 şi în fiecare zi din cele 36 raportul divin, adică phi=1,618, se obţine un calendar perfect integrat în mersul anotimpurilor şi care este lipsit de eroare pe un interval de circa 16.180 de ani, măsurabili după modelul prezentat. Acest calendar a fost construit de către daci în munţii Ora ştiu ei. Şi a fost ras de către „marea” civilizaţie romană. Nu sunt primul care a observat aceste aspecte. Vă recomand spre lectură cartea domnului Ioan Rodean „Enigmele pietrelor de la Sarmizegetusa”, Editura Albatros-Bucureşti 1984, cu observaţia că domniei sale i-a lipsit din abordare spaţialitatea tridimensională la care făceam referire. Oricum este o lucrare cu un înalt caracter ştiinţific şi foarte bine scrisă. Pe de altă parte rezultă din lectură şi atitudinea diabolică a familiei Daicovici, adică a celor care au Dat cu Viciul în istoria României, conformându-se planului de limitare a dezvoltării omenirii. Vorbind despre templul lui Hathor din Dendera şi un anumit fenomen astronomic, autorul cărţii arată că : „…Acest fenomen astronomic va fi reflectat apoi în sistemul calendaristic, după care anul egiptean era format din 36 de săptămâni a câte 10 zile. Este vorba deci de o concepţie care se întemeiază pe număr, considerat apt să exprime simbolic fenomene cosmice şi relaţiile dintre ele şi viaţa omului.” De fapt la Sarmizegetusa se află construite calendarele a patru civilizaţii. Una terrană şi trei extraterestre, cu un sistem de legătură extra spaţială şi atemporală.

Ce ne facem însă cu ziua a şaptea, zi de odihnă binecuvântată de Creator. Moise în cartea numită „Facerea” sau „Geneza” denumire provenită de la cuvântul latin „genesis” care înseamnă „început” (în limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din debutul ei „La început” – „Bereşit”), defineşte ziua a şaptea, dar nu este foarte clar când, adică în ce zi a făcut cerurile şi pământul. Acestea au fost făcute la început, adică înaintea facerii luminii şi înaintea definirii primei zi. Cât a durat facerea pământului şi a cerurilor nu putem ştii întrucât Creatorul nu definise noţiunea de timp pământean. Din punct de vedere ştiinţific abordarea este foarte corectă. Se arată clar că spaţialitatea este componenta reală a Universului „n” dimensional (cerurile=n-dimensiuni, pământul reducţie materială tridimensională). La creaţia Pământului , adică la „curbarea” a trei dimensiuni, în creaţia astfel formată apare urma celorlante dimensiuni, adică a „cerurilor”, urmă spaţială care va fi definită ca noţiune prin denumirea de „timp”. Timp pe care Creatorul îl defineşte prin facerea luminii şi a ciclului întuneric – lumină, adică noapte-zi. Conştientizarea ciclului noapte – zi apare în al şaselea interval, odată cu facerea omului numit stăpân peste tot pământul, peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. Activitatea omului pe pământ începe cu o zi de repaus pentru că urmează ziua a şaptea. O să spuneţi că de fapt nu era activitate şi că omul era în Rai. Nu ştiu, eu cred că conceptul de om încă nu era definit până la apariţia „facerea” femeii, iar din start vedem că omul trebuia să lucreze pământul „În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om care să lucreze pământul”. Raiul apare ca o creaţie suplimentară pentru om, probabil efectuată după ziua de odihnă, în mod sigur cu un scop bine definit. Nu doresc însă la acest moment să intru în detalii, o voi face pe parcurs în cadrul altor capitole. Ceea ce vreau să susţin însă, este ideea de repaus şi sărbătoare spirituală, de meditaţie, de refacere a capacităţilor şi care ar fi putut fi ziua a şasea. Faceţi dumneavoastră anumite legături cu săptămâna lucrătoare din cinci zile, cu „Sabatul” etc.

Nu am să închei aici această tratare a măsurii timpului până nu voi aduce în atenţia dumneavoastră următorul fapt. Pornind de la evenimentul naşterii şi vieţii HRISTOSULUI pe TERRA, s-a luat decizia împărţirii atestării civilizaţiei umane în două perioade: înainte de HRISTOS şi după HRISTOS. Astfel suntem puşi să lucrăm cu un timp negativ, un timp care curge înapoi.

După părerea mea şi aceasta a fost o găselniţă pentru a încurca şi mai mult lucrurile, pentru a arunca un văl asupra dezvoltării omenirii, asupra civilizaţiilor străvechi, a induce în mintea oamenilor că ce este mai vechi de 2000 de ani este negativ, fără mare importanţă şi nu merită a fi analizat şi investigat. Vă adresez îndemnul de a vă apleca cu toată puterea dumneavoastră de pătrundere asupra studiului vechilor civilizaţii şi veţi găsi lucruri uimitoare despre viitorul civilizaţiei noastre. Ca o informaţie inedită, după calendarul iudaic suntem în anul 5768 la momentul când scriem acest text. Iată că această veche civilizaţie, bazată pe o cultură profund religioasă nu a acceptat timpul negativ, iar dacă nu ştiţi, aflaţi că sărbătoarea Paştelui la creştini se calculează după acest calendar de către bisericile catolice şi ortodoxe.

În cele ce voi scrie aici şi acum nu voi putea decât să dau doar anumite elemente, mici priviri aruncate pe furiş asupra unei mari civilizaţii terrane, civilizaţie ce a fost acoperită şi ascunsă în mod intenţionat.

Imaginaţi-vă în ce postură va fi pus un călător galactic care citeşte vârsta planetei noastre prin senzorii pe care îi are şi vede că noi ca civilizaţie suntem doar de vreo 2000 şi ceva de ani, aşa cum apare în stratul informativ al planetei. Vă spun sigur că va zice că ceva nu e în regulă cu nebunii ăştia.

Dar poate că şi acesta a fost unul din motivele care au dus la continuarea „Babel-oniei” până în secolul nostru.

În mod sigur, omul de azi, înarmat cu vechea înţelepciune şi care ar fi ştiut că încă în urmă cu 5000 de ani un mare învăţat chinez LAO TZEU în TAO spunea că „NU EXISTĂ ŢARĂ SĂRACĂ CI DOAR ŢARĂ PROST GUVERNATĂ”, ar fi luat la „scuturat” guvernările României şi nu ar fi permis lucrurile care s-au întâmplat cu această ţară până acum. Că este actuală şi adevărată afirmaţia, este exemplul clar al Japoniei, al Finlandei, al Norvegiei şi al altor state cu mici potenţiale, dar care au fost şi sunt bine guvernate.

Calendarul iudaic (in ebraica: luach ha'ivri) este un calendar lunar-solar. Cu toate ca determinarea zilelor calendaristice are ca punct de plecare mişcarea Pământului in jurul Soarelui, lunile calendarului sunt calculate după mişcarea Lunii. Vorbind despre creaţia Soarelui, a Lunii si despre rolul lor in diviziunea timpului, Tora afirma: "Fie ca ele sa reprezinte semne, anotimpuri, zile si ani." (Geneza 1:14)

Dumnezeu să ajute înţelepţilor din aceste state să conducă în înţelepciune în continuare, iar nouă ROMÂNILOR să ne ajute să ne găsim calea şi să ne scuturăm de lepre. În Psaltirea editată de Biserica Ortodoxă Română, la psalmul 11:8. este scris: „Căci atunci când se ridică sus oameni de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni.” În cele ce urmează am să introduc un text despre un anume calendar.

O zi a calendarului iudaic începe odată cu apariţia stelelor pe cer (in ebraica: tzet ha'kohavim) si se încheie in seara următoare, odată cu apariţia stelelor pe cer. Aceasta delimitare este in concordanta cu Tora care afirma in Geneza 1:5 "Si a fost seara, si a fost dimineaţa: o zi." Perioada dintre apusul soarelui (in ebraica: shekiat ha'hama) si apariţia stelelor este considerată în dubiu, fiind definită ca zi şi noapte deopotrivă.          Fiecare luna a calendarului iudaic începe când apare luna noua pe cer, la o periodicitate de aproximativ 29 de zile si 12 ore. In antichitate, Sanhedrinul (Autoritatea Rabinica Suprema din acele vremuri) declara începutul unei noi luni calendaristice, pe baza mărturiei depuse de doi martori de încredere care declarau ca au văzut molad-ul (prima porţiune vizibila a Lunii). Următoarea zi calendaristica era proclamata Ros Hodesh (lit: "capul lunii") şi în funcţie de aceasta zi erau stabilite sărbătorile iudaice pentru luna respectiva.            În urma acestei proclamaţii a Sanhedrinului, focuri de semnalizare erau aprinse pe înălţimile din zona Ierusalimului si vestea începutului de luna era transmisa pana in cele mai îndepărtate colturi ale Israelului. Cu timpul, alte focuri, aprinse pe înălţimi de câtre samariteni (populaţie semi-nomada a Israelului) au perturbat acest mod de semnalizare. Pentru a rezolva problema, Sanhedrinul a decis ca imediat după proclamarea lunii noi, sa fie trimişi mesageri către toate comunităţile evreieşti din zonă. Distantele relativ mari dintre oraşe si răspândirea populaţiei evreieşti in afara Israelului, odată cu Distrugerea Celui de-al Doilea Templu din Ierusalim in anul 70 e.a., au făcut ca şi această metodă de propagare a calendarului sa fie abandonata. În plus, odată cu Distrugerea Templului, instituţia Sanhedrinului a încetat şi odată cu ea determinarea calendarului pe cale empirica.             In anul 359 e.a., la iniţiativa lui Hilel al Doilea (aprox. 330-356 e.a.), o metoda de determinare a calendarul iudaic a fost codificată, ea menţinându-se pana in ziua de astăzi ca metoda oficiala. Conform acestui calendar, un an iudaic începe pe data de 1 Tishrei (Rosh Hashana) si are in mod normal 354 de zile (durata medie a anului lunar). Calendarul iudaic conţine 12 luni (sau 13 luni in anii bisecţi), după cum urmează: NR. NUME LUNA NUMAR DE ZILE ANOTIMP (aprox.) 1 Tishrei 30 toamna 2 Marheshvan 29 sau 30 3 Kislev 30 sau 29 iarna 4 Tevet 29 5 Shevat 30 6a Adar I 30 sau 29 primăvara 6b Adar II (numai in anii bisecţi) 29 7 Nisan 30 8 Iyar 29 9 Sivan 30 vara 10 Tamuz 29 11 Av 30 12 Elul 29 toamna           O zi a calendarului iudaic începe odată cu apariţia stelelor pe cer (in ebraica: tzet ha'kohavim) si se încheie in seara următoare, odată cu apariţia stelelor pe cer. Aceasta delimitare este in concordanta cu Tora care afirma in Geneza 1:5 "Si a fost seara, si a fost dimineaţa: o zi." Perioada dintre apusul soarelui (in ebraica: shekiat ha'hama) si apariţia stelelor este considerată în dubiu, fiind definită ca zi şi noapte deopotrivă.          Fiecare luna a calendarului iudaic începe când apare luna noua pe cer, la o periodicitate de aproximativ 29 de zile si 12 ore. In antichitate, Sanhedrinul (Autoritatea Rabinica Suprema din acele vremuri) declara începutul unei noi luni calendaristice, pe baza mărturiei depuse de doi martori de încredere care declarau ca au văzut molad-ul (prima porţiune vizibila a Lunii). Următoarea zi calendaristica era proclamata Ros Hodesh (lit: "capul lunii") şi în funcţie de aceasta zi erau stabilite sărbătorile iudaice pentru luna respectiva.            În urma acestei proclamaţii a Sanhedrinului, focuri de semnalizare erau aprinse pe înălţimile din zona Ierusalimului si vestea începutului de luna era transmisa pana in cele mai îndepărtate colturi ale Israelului. Cu timpul, alte focuri, aprinse pe înălţimi de câtre samariteni (populaţie semi-nomada a Israelului) au perturbat acest mod de semnalizare. Pentru a rezolva problema, Sanhedrinul a decis ca imediat după proclamarea lunii noi, sa fie trimişi mesageri către toate comunităţile evreieşti din zonă. Distantele relativ mari dintre oraşe si răspândirea populaţiei evreieşti in afara Israelului, odată cu Distrugerea Celui de-al Doilea Templu din Ierusalim in anul 70 e.a., au făcut ca şi această metodă de propagare a calendarului sa fie abandonata. În plus, odată cu Distrugerea Templului, instituţia Sanhedrinului a încetat şi odată cu ea determinarea calendarului pe cale empirica. NUME LUNA NUMAR DE ZILE ANOTIMP (aprox.) 1 Tishrei 30 toamna 2 Marheshvan 29 sau 30 3 Kislev 30 sau 29 iarna 4 Tevet 29 5 Shevat 30 6a Adar I 30 sau 29 primăvara 6b Adar II (numai in anii bisecţi) 29 7 Nisan 30 8 Iyar 29 9 Sivan 30 vara 10 Tamuz 29 11 Av 30 12 Elul 29 toamna

  

          

                                                                

Datele de mai sus au fost introduse doar cu caracter informativ.

1.3    Limita comunicării

Recunosc că adăugarea comunicării lângă elementele de măsură poate fi puţin ciudată. Dar consider că limbajul este o măsură a gândului, a posibilităţilor de a exprima ceea ce gândeşti.

Vă propun să încercaţi următoarea experienţă: luaţi un grup de oameni dotaţi cu toate cele necesare pentru scris, inclusiv culori şi puneţi-i să descrie sau să prezinte o anumită imagine. Veţi constata că fiecare individ va avea particularitatea lui de a descrie, prezenta, desena imaginea respectivă. Firesc nu? Întrebaţi indivizii dacă au reuşit să redea mulţumitor pentru dânşii imaginea respectivă. Răspunsul va fi negativ.

Niciodată ceea ce puneţi pe hârtie cu limbajul folosit nu v-a putea reflecta ceea ce doriţi dumneavoastră în totalitate, sau măcar cu suficienţă. Veţi simţii tot timpul că există diferenţe între ceea ce gândiţi (imaginea gândită) şi descrierea făcută prin limbaj.

Alfabetele moderne pe care se constituie sistemele de comunicare în diferite limbi au avantajul simplităţii realizării unui sistem de comunicare, chiar dacă acesta nu este perfect. Ceea ce complică universalizarea limbajului, din punct de vedere al posibilităţii realizării unor „dispozitive” de tradus un mesaj instantaneu în diferite limbi, este gramatica.

Regulile gramaticale complică foarte mult realizarea unor programe pe calculator de traducere automată în diferite limbi. Limba care se pretează cel mai bine pentru a fi tradusă de un calculator este limba rusă. Aceasta datorită gramaticii sale foarte riguroase, întocmai ca regulile de calcul matematic. Probabil că de această gramatică s-au ocupat ruşi şi nu evrei ca în cazul gramaticii limbii române

Chiar dacă printr-un efort susţinut de toate guvernele lumii am reuşii să simplificăm şi să matematizăm gramaticile tuturor limbilor vorbite pe glob, ar rămâne în continuare problema inexactităţii dintre situaţia gândită şi posibilitatea alfabetului de a se aranja în cuvinte care să arate imaginea gândită.

Limbajul perfect ar fi acela care ar permite ca ideea mea, gândul meu, să se transmită aşa cum îl formez eu către dumneavoastră. Calea pe care se poate realiza o asemenea comunicare este cea telepatică.

Se pare că pe TERRA a existat o civilizaţie care stăpânea foarte bine acest mod de comunicare şi îl folosea din plin. Probabil nivelul lor de dezvoltare a fost unul exploziv, atingând culmi nebănuite de noi la această oră şi atunci cineva sau ceva a fost deranjat. Urmare a acestui fapt, asupra acestei civilizaţii s-a efectuat o operaţie psihică de blocare a sistemului de comunicare telepatică. Adică s-au încurcat limbile. În cartea scrisă de Moise „Facerea” la 11 se spune că: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte”, „ …cetatea a fost numită Babel (încurcătură), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”.

Ceea ce a urmat a fost un regres rapid şi fantastic a întregii civilizaţii şi cu ea a întregii vieţi inteligente de pe TERRA.

În cartea sa intitulată Enigma vieţii şi a morţii dr. Aurel Popescu - Bălceşti la capitolul „Telepatia” spune următoarele: „Gândirea, fiind un element material, se poate transmite la distanţă. Există un cod universal spiritual de comunicare prin gând, comun atât oamenilor cât şi plantelor şi animalelor.” Urmează apoi argumentarea celor afirmate printr-o serie de experimente. O serie de cercetători s-au ocupat şi se ocupă în continuare cu studiul acestei posibilităţi de comunicare. Pentru o mai bună documentare vă prezint un scurt material despre Telepatie.

„Telepatia (însemnând literal simţire la distanţă) vine din greacă tele („distanţă") şi pathe „sentiment" şi se referă la abilitatea de a comunica informaţie de la o minte la alta, fiind o formă de percepţie extra-senzorială sau cogniţie anormală.

Această informaţie este raportată a fi „primită" în aceeaşi formă ca şi cum ar fi de la simţurile convenţionale. Telepatia este procesul care permite ca fiinţele să transmită informaţii de la unele la altele, fără a se folosi de limbajul verbal. Cei care au descoperit că telepatia se află printre fenomenele paranormalului erau adepţii mesmerismului (teoria magnetismului animal). Aceştia au observat că unele persoane cu capacităţi magnetice pot citi gânduri şi pot executa comenzi nerostite.

De ce să nu băgăm în seamă astfel de fenomene? Pentru că ele se manifestă fără ştirea noastră, aproape în fiecare zi? Se spune că ne aflăm într-un raport telepatic constant cu ceilalţi locuitori ai pământului şi ca suportăm numeroase proiecţii psihice, infinite iradieri telepatice, care ne parvin din toate părţile. Orice element din Univers, viu sau amorf, este un emiţător, adică un iradiant şi în acelaşi timp, un receptor, adică un iradiat. Cercetătorii psihologici şi neuropsihiatri au început să lărgească sensul şi definiţia telepatiei: „telepatia reprezintă comunicarea impresiilor de orice formă, de la o minte la alta, independent de canalele simţurilor". Ei susţin că telepatia dintre două persoane aflate în aceeaşi cameră este la fel cu telepatia care are loc între două persoane aflate la capetele opuse ale lumii.

Sigmund Freud a considerat telepatia ca o facultate primitivă, care a fost pierdută de om în cursul evoluţiei sale. Conform afirmaţiilor lui, indivizii legaţi „telepatic” trebuie să aibă o legătură emoţională foarte puternică, iar evenimentul transmis pe această cale trebuie încărcat cu sentimente negative. Pe de altă parte, Carl Gustav Jung i-a acordat o importanţă mai mare, considerând telepatia o funcţie de sincronizare şi a descoperit prin experienţele sale că aceste fenomen ne influenţează visele.

N. Wiener, cunoscut cibernetician de origine americană, consideră că suportul material al telepatiei îl constituie, de fapt, undele cu frecvenţa de 10 Hz, adică cele corespunzătoare ritmului alfa şi că acestea ar fi active în stare de relaxare maximă. Însă psihofiziologii nu sunt de aceeaşi părere. Ei susţin că telepatia este o funcţie a inconştientului care se manifestă îndeosebi în marile trăiri emoţionale. Ca dovadă, aceştia aduc rezultatul experimentelor făcute pe animale. În timp ce acestora li se înregistrează electroencefalograma (EEG), la mare distanţă li se sacrifică puii, iar în acea clipă, pe EEG apare un impuls nervos.

Unii cercetători susţin că telepatia se realizează prin intermediul unui câmp biogravitaţional. Există şi oameni de ştiinţă adepţi ai psihotronilor, elemente considerate fără inerţie, care pot călători cu viteze inimaginabile şi care ar aduce informaţii din viitor în prezent.

Camille Flammarion spunea: „Acţiunea unei minţi asupra alteia, de la distanţă, transmiterea de gânduri, de sugestii mentale şi de comunicare la distanţă nu sunt mai extraordinare decât acţiunea magnetului asupra fierului, decât influenţa Lunii asupra mării, decât transportarea vocii umane cu ajutorul electricităţii sau decât minunile ştiinţei contemporane. Doar comunicările psihice sunt superioare şi acestea ne pot ajuta să dăm de urma cunoaşterii naturii umane. Telepatia poate şi trebuie să fie considerată de către ştiinţă o realitate incontestabilă. Mintea poate acţiona împotriva altei minţi fără intervenţia simţurilor. Forţele psihice există cu adevărat, deşi natura lor nu ne este cunoscută. Noi spunem că telepatia aparţine ordinului psihic şi nu celui fizic, psihologic, chimic sau mecanic, deoarece ea nu produce, transmite idei şi gânduri, iar aceasta se manifestă fără cooperarea simţurilor noastre”.

Fenomenul de telepatie sau de transfer al gândurilor are loc atât în planul mental cât şi în cel psihic, unde este spontan în manifestare. Iniţiaţii antrenaţi pot trece de la un simţ la altul printr-un simplu act de voinţă, oricând doresc să facă acest lucru. Ei pot funcţiona atât în planul psihic cât şi în cel astral în acelaşi timp, deşi ei nu practică prea des acest lucru. Pe lângă simţul prezenţei altor vieţuitoare, telepatia poate fi considerată unul din simţurile adiţionale ale planului nostru psihic.”

 De ce oare Cel care a dat aceste calităţi, mai apoi le-a „încurcat”?

Încetul cu încetul în sute, mii de ani, s-au format limbaje noi, pe comunităţi primitiv formate în principal pe legături de rudenie şi zone de răspândire geografică.

Ca şi în cazul unui război nuclear, există şansa, extrem de mică, de a exista supravieţuitori. Şi realitatea a demonstrat că au existat oameni care au avut şansa să reziste agresiunii psihice. Aceştia se pare că şi-au păstrat capacităţile şi cunoştinţele. În prima fază s-au căutat şi s-au organizat în mici comunităţi bine ascunse şi apărate, apoi au început marea muncă de ridicare a oamenilor căzuţi în animalitate. Deşi aveau puterea de a reface în câteva sute de ani civilizaţia umană aşa cum a fost, nu au făcut-o pentru că era interzis de a o reface aşa cum a fost. Au făcut doar ceea ce le-a fost permis şi au adus civilizaţia la dezvoltarea tehnologică, dezvoltare care a creat civilizaţia de azi. Au lucrat şi lucrează în continuare la formarea unei spiritualităţi  non agresive, non rebelice, pentru a se permite omenirii contactul cu marea civilizaţie a Universului Material (Tridimensional).

Lăsat să îşi utilizeze doar 1/3 din creier, omul în mii de ani s-a apropiat mereu de unirea civilizaţiei tehnologice cu cea spirituală. Tot timpul Cineva a ajutat la realizarea acestui contact şi altcineva a pus limite.

Întorcându-mă în timp, afirm că ceea ce este considerat limbaj inevoluat în scrierile egiptene, pe plăcuţele de lut de la Tărtăria, în Sumer şi în alte locuri ale lumii, sunt de fapt elemente de comunicare evoluată, idiograme, care pătrunse şi citite de un iniţiat, creează limbajul imagine, adică gândul împietrit prinde viaţă în mintea iniţiatului. Este dacă vreţi un mod de scriere telepatică.

În lucrarea lui Walter Krauss intitulată Sumer, prima mare civilizaţie, referitor la scriere se arată textual următoarele: „Nu este sigur că meritul acestei miraculoase invenţii ar revenii doar sumerienilor. În primul rând, deoarece, în starea actuală a cunoaşterii, descifrarea scrierii arhaice, extrem de complexă, nu permite nici o identificare certă a limbii pe care o notează: pictogramele pot fi citite în orice limbă, iar semnele idiografice au rămas ermetice”. Aceeaşi situaţie este şi cu scrierea egipteană. Odată descifrat procesul de formare a „textului”, informaţia se traduce instantaneu în orice limbaj familiar cititorului.

Deşi experienţele actuale au dovedit că comunicarea telepatică este cea mai evoluată la ora actuală, fiind instantanee şi penetrând orice fel de înveliş, cu toate acestea modul nostru de a căuta să comunicăm cu alte civilizaţii este ridicol.

Păi dacă noi recunoaştem că telepatia este un limbaj avansat (un mod de comunicare), de ce îi credem idioţi şi tâmpiţi pe cei ce reprezintă marile civilizaţii ale Universului şi credem că ei comunică în „Morse”, pe suporturi electromagnetice, atât de încete şi rudimentare. De ce nu încercăm oficial să formăm „urechi telepatice” îndreptate către Univers şi să facem publice aceste informaţii?  Probabil pentru că nu avem interes, probabil pentru că aşa am afla că cei care ne conduc nu sunt tocmai cei care trebuie, că normele noastre sociale şi morale sunt învechite, s-au călcate în picioare tocmai de cei care sunt puşi să le apere şi aşa mai departe.

Aşa că cheltuim miliarde, formăm oameni şi tehnică pentru a căuta mesajele civilizaţiilor extraterestre exact acolo unde ştim (sau mai bine zis ştiu) sigur că nu le vom găsii niciodată.

Toate semnalele informaţionale primite şi accesate până la cest moment arată faptul că noua civilizaţie umană, care este în curs de formare, va fi un hibrid format din super tehnologiile viitorului şi vechea mare civilizaţie spirituală „spălată” de greşeala pentru care a fost distrusă. Modificarea s-a făcut în timp, în mii de ani şi ne aflăm în momentul când ni se va permite unificarea. Procesul unificării poate fi rapid în câţiva zeci de ani, sau mai lung în câteva sute, dar el este o certitudine.

Omul viitorului va dispune, pe lângă avantajele tehnologiei, de marile avantaje ale înţelegerii universale, ale clarviziunii, ale comunicării instantanee cu diverse civilizaţii, cu propria planetă şi cu propriul sistem solar. Creierului uman i se va deschide „bariera” către al şaselea simţ şi omul se va transforma complet. Păstrătorii tainelor vechii civilizaţii pământene ştiu să o facă şi la momentul potrivit, pentru că ei au şi mijlocul, o vor face.

Vă introduc puţin în laboratorul unui mic experiment. Imaginaţi-vă la naştere un copil, care este „curat”, „gol”, apt pentru a învăţa şi cunoaşte.

De la început veţi încerca să îi vorbiţi în două moduri: prin vibraţii sonore (sunete) şi prin imagini, transmiţându-i gânduri şi comenzi. Arătaţi-i de la început cum un obiect pe care îl doreşti se apucă cu mâna, sau se aduce prin comanda gândului.

Ce credeţi că se va întâmpla? Copilul va adopta exact modul pe care dumneavoastră îl utilizaţi pentru comunicare şi pentru aducerea obiectelor. Nu i se va părea nimic greu, nimic imposibil, nimic deosebit. Falsa barieră educaţională va fi ruptă, valurile spiritului uman vor trece zidurile impuse la „încurcarea limbilor” în vechiul Babel. 

La finalul acestui capitol voi adăuga trei schiţe din Munţii Orăştiei, fără a comenta şi a detalia anumite aspecte. După cum cred că deja bănuiţi, este vorba despre calendarele civilizaţiilor aflate în contact cu civilizaţia care ştia ora.

2. Limita cunoaşterii fizice a Universului.

2.1    Limite impuse de abordarea ştiinţifică

Se pot da o serie de definiţii Universului, în funcţie de cel care încearcă să îl cunoască sau să îi descopere părţile infime din marea sa cuprindere.

După „Dicţionarul limbii române” Univers înseamnă : „1. Lumea ca un tot, infinită în spaţiu şi veşnică în timp; tot ce există; mulţimea tuturor lumilor existente şi (logic) posibile; cosmos. 2. Spaţiul cu patru dimensiuni (cele trei coordonate spaţiale şi timpul), ale cărui elemente sunt evenimentele….”. O definiţie care te pune să gândeşti şi să cauţi.

O altă definiţie ar putea fi ceva de genul: un TOT în TOT şi peste TOATE TOT un TOT. Universuri paralele? Posibil. „N” dimensiuni? Posibil. Şi câte altele nu sunt posibile. Instrumentul matematic modern arată diferite posibilităţi de dezvoltare şi de extindere a ceea ce noi percepem acum, cu simţurile şi instrumentele pe care le-am dezvoltat, ca fiind Universul.

Cu toate că mintea umană este dotată cu capacităţi de investigare, abstractizare şi modelare, aparent nelimitate, cunoaşterii Universului i s-au impus limite. Mă veţi întreba cum asta? Foarte simplu. Un om, o „minte” a secolului a declarat : „viteza luminii „C” este limită în Univers”.  Şi a mai decretat imediat că energia unui corp de masă „m” este E=mc².

Toată stima şi respectul pentru dumneavoastră domnule Einstein, dar iertaţi-mă dacă mie mi se pare că atunci când aţi decretat cele de mai sus, aţi cam zâmbit pe sub mustaţă. Există mult mister pentru mine, cum în acei ani, un om care de fapt nu se ocupa de cercetarea ştiinţifică, ci era doar un conţopist la un oficiu de brevete şi mărci, a avut mai multă greutate prin teoria pe care o afirma decât teoria mecanicii cuantice, care era prezentă la diferite sesiuni de comunicări ştiinţifice. Astfel s-au trecut sub umbră cercetările şi teoriile elaborate de Max Planck în jurul anului 1900, de Niels Bohr în anul 1913, Stern şi Gerlach în 1927. În deceniul al treilea al secolului XX s-au constituit de fapt teoriile mecanicii cuantice nerelativiste (L. de Broglie, E. Schrodinger, W. Heisemberg, M. Born, N. Born şi alţii), cât şi mecanica cuantică relativistă (Pauli, Dirac).

În fapt se constata următorul fenomen: „ o particulă (undă-corpuscul) se poate afla la un anumit moment în spaţiul A , în spaţiul B şi pe frontiera dintre A şi B în acelaşi timp”. Observatoarele astronomice din zilele noastre constată frecvent poziţii ale diferitelor stele în care prezentul, trecutul şi viitorul coincid. Iată că nu doar pentru microcosmos teoriile lui Einstein se dovedesc a fi depăşite, sau mai bine zis nevalabile, ci şi pentru macrocosmos.

Sub presiunea fenomenelor mecanicii cuantice şi a expunerilor teoretice a celor de mai sus, personajul nostru a încercat să „dreagă busuiocul” elaborând metodele statisticii cuantice Bose – Einstein, care oricum nu oferă răspunsuri la problemele ridicate.

De ce s-a făcut această limitare? Foarte simplu. Te vei resemna să cauţi soluţii pentru deplasarea într-un Univers infinit cu mijloace finite, care sunt limitate ca viteze de deplasare la viteza luminii. Nu vei încerca să elaborezi modele mentale care să ducă la creaţii ce pot străbate Universul instantaneu.

Ştiinţa demonstraţiei „Logica” ne arată că dacă postulăm un adevăr uşor trunchiat, aplicând apoi corect legile raţionării, rezultatul final este diametral opus celui care ar fi rezultat dacă nu am fi introdus mica trunchiere. Pe această constatare de pe vremea lui Aristotel s-au bazat cei care au vrut să ne ţină pe Terra şi au reuşit.

În anul 1969 ne deplasam în spaţiu pe satelitul Pământului Luna. În anul 2007, în loc să folosim acest satelit zice-se natural al Terrei , ne chinuim să construim o staţie orbitală. De Lună îşi mai amintesc doar poeţii. Strategia de deplasare în spaţiu este neschimbată de la inventarea rachetei care s-ar părea că a fost făcută prin secolul XVI. Acest gen de vehicul este deosebit de periculos şi neeconom. Există o serie de informaţii care vorbesc despre vehicule zburătoare de alt gen, aşa numitele „Farfurii zburătoare”. În principiu acest tip de vehicule ar utiliza energii rezultate din „curbarea” celor trei dimensiuni pentru crearea lumii materiale. Se presupune că ele utilizează forţa gravitaţională pentru realizarea deplasării.

Principiul folosit, ar fi din punct de vedere tehnic, o rotaţia a două discuri din materiale foarte bune conductoare, în sensuri opuse unul faţă de celălalt într-un câmp magnetic, electromagnetic sau poate teluric. Se realizează astfel un câmp antigravitaţional care permite deplasarea cu viteze foarte mari.

„Aruncarea” provocată de impulsul antigravitaţional ar putea duce la realizarea de viteze atât de mari încât vehiculul  sau obiectul ce trebuie deplasat ajunge instantaneu în locul dorit. Adică se teleportează.

Se pare că un anumit călugăr care a însoţit cuceritorii spanioli în America de Sud, descrie în una din lucrările sale utilizarea de către maiaşi a unor clopote din aur în interiorul cărora intra cel ce trebuia să călătorească împreună cu bagajul său. Clopotul era supus unor vibraţii, iar călătorul dispărea din interiorul lui şi reapărea în interiorul altui clopot la sute de kilometrii distanţă. Bineînţeles că aceste clopote au fost topite şi transformate în lingouri pentru a mării averea împăratului Spaniei. Se pare că în secolul XVI o populaţie „înapoiată”, „barbară” dispunea de o tehnologie care reuşise să creeze dispozitive de punere în practică a „Teoriei câmpurilor unificate” cu care cică se scremea domnul Einstein în secolul XX. Această teorie ar fi fost aplicată în cadrul experimentului Philadelphia (Experimentul Philadelphia este un presupus experiment militar în care nava USS Eldridge (DE-173) ar fi trebuit să fie făcută invizibilă). În cele ce urmează o să redau descrierea făcută de presa S.U.A. asupra acestui experiment.

           „În cadrul Institutului pentru studii superioare din Princeton (localitate unde s-a stabilit in 1933), genialul fizician Albert Einstein a realizat numeroase studii asupra posibilităţii călătoriilor in timp. Studiind forma de manifestare a celor patru forte ale Universului (forţa gravitaţionala, forţa electromagnetica, forţa nucleara tare si forţa nucleara slaba), Einstein a dedus ca lipseşte totuşi ceva.

Daca studia manifestarea lumii reale numai prin prisma acestor forte, Universul devenea static, lipsit de viată şi de „neprevăzut”, ceva asemănător unui mecanism determinabil în mod exact. Astfel, el a intuit ca lipseşte „a cincea forţă”, care ar trebui să le unească pe toate.

Aceasta teorie a unificării a stat la baza cercetărilor sale ulterioare. Einstein a descoperit că timpul nu este altceva decât o succesiune de evenimente care caută o ordonare succesiva de cauze şi efecte. Această ordine reprezentată de timp este de fapt doar o tendinţă de a da un sens „dezordinii” în care fenomenele din Univers coexistă. În 1935 a găsit o confirmare a ideilor sale care i-a permis genialului magician al timpului să-şi continue studiile la o scară mai largă.

Cercetările sale asupra atomului ţinteau de fapt şi ele descoperirea acestei forţe. Adevărata

manifestare a celei de-a cincea forţe nu ţinea de natura unei forte fizice, ea fiind o forţa superioara celorlalte forţe, ceva ce le unifica şi le dădea o coerenţă.

           Einstein şi experimentul Philadelphia

Datorita cercetărilor sale, Einstein a avut un rol esenţial în celebrul „Experiment Philadelphia”. Este vorba de binecunoscuta experienţă în care o nava a marinei S.U.A. (distrugătorul USS-Eldrige) a dispărut pur şi simplu din faţa şefilor armatei, pentru ca să reapară după o perioada de timp. Acest experiment desfăşurat în portul din Philadelphia in 1943, a fost ţinut secret aproape 40 de ani, în unele cercuri negându-se vehement existenta acestui experiment.

Marinarii care au supravieţuit experimentului relatau faptul că ei au fost anunţaţi doar că se făceau teste pentru „invizibilitate”, pentru ca radarele germane sa nu poată depista navele aliate.

Într-adevăr, la începerea experimentului nava a fost cuprinsă de o ceaţă densă alb-verzie care a devenit rapid lăptoasă, chiar materială. În scurt timp, atât pe ecranele radar, cât şi în port, nava a dispărut din câmpul vizual; în apă se vedea doar forma de contur a navei. Mica nava de coasta USS Cyclops care monitoriza experienţa a înconjurat de mai multe ori forma ce se presupunea a fi nava, însa, după cum relatau marinarii, nu se puteau apropia, parca se loveau de un zid de netrecut. După aproximativ 5 minute, nava a revenit din invizibilitate arătând imagini de coşmar: oameni căzuţi, unii carbonizaţi, alţii pur şi simplu dispărând fără urmă! Experimentul a fost rapid ascuns şi muşamalizat, şi s-au făcut presiuni asupra tuturor celor care ar fi putut să dezvăluie acest incident.

După 40 de ani de tăcere, ziariştii americani au avut acces la arhivele secrete ale marinei americane şi au găsit aici relatări extraordinare! Pentru prima oara publicul avea sa cunoască relatarea concreta şi reală a unei calatorii în spaţiu şi timp, deoarece s-a presupus că nava nu a călătorit numai 500 de km aproape instantaneu (marinarii de pe nava au constatat ca ajunseseră in porul oraşului New York, revenind apoi în portul de unde plecaseră), ci şi aproximativ 40 de ani in viitor! Era primul act oficial care demonstra posibilitatea învingerii timpului!
            Efecte secundare necontrolate

           Membrii familiilor marinarilor de pe USS Eldrige au raportat sistematic dispariţii şi apariţii ale acestora; practic după numai două zile ei parcă erau înconjuraţi de o ceaţă albă. În unele cazuri ei dispăreau pur şi simplu de la masă sau din faţa prietenilor. Într-un unul din rapoarte s-a constatat un fapt incredibil. Unul dintre participanţii la experiment şi-a luat haina şi căciula şi, ca şi cum totul ar fi fost normal, a ieşit pur şi simplu prin perete şi a dispărut fără urmă, pentru totdeauna! Aceleaşi peripeţii sau relatat şi despre nava experiment. Dispărea pur şi simplu din port şi apărea după două zile în acelaşi loc.

           În alte cazuri, în plină misiune pe mare, nava dispărea şi apărea (ca un câine dresat care se întoarce mereu la locul lui) în portul unde se făcuse experienţa. După lungi frământări şi incredibile aventuri, guvernul a hotărât ca nava sa fie dezmembrată, legând straniile fenomene de apariţii şi dispariţii de o anumită impregnare pe care ar fi căpătat-o aceasta în timpul experienţei, însă uimitor, în acel moment USS Eldrige a dispărut din port fără să se mai întoarcă vreodată, ca şi când ea ar fi considerat că nu este demnă să-şi găsească astfel sfârşitul.
           Similitudine cu furtunile magnetice

           Toata aceasta „joacă” a timpului a durat aproape doi ani, după care nu s-a mai relatat nimic. Mulţi contestă încă aceste informaţii, dar putem semnala deosebitele asemănări între fenomenele descrise pe navă cu multe observaţii făcute în decursul timpului în apropierea unor furtuni magnetice, în Marea Diavolului (în apropierea Japoniei) sau în Triunghiul Bermudelor, observaţii făcute la cei doi poli tereştri şi în alte asemenea zone care prezintă anomalii magnetice.
           Tesla şi Edison, implicaţi în acest experiment?

           Pe de altă parte, se ştie faptul că aparatele care au realizat „experimentul Philadelphia” au fost construite după invenţiile lui Nikola Tesla, îmbunătăţite şi de Edison. Tesla a brevetat un aparat „rezonator” care era capabil să urce tensiunea unui câmp electromagnetic până la milioane de volţi şi la frecvenţe incredibile. Observaţii făcute de martori credibili (ofiţeri de rang superior, ingineri din camera motoarelor de pe nava etc.) arată existenţa unei construcţii ciudate la bordul vasului, care semăna cu aparatul construit de acest savant. Din descriere reiese faptul că o bobina uriaşă sub formă ovoidala se afla într-o construcţie asemănătoare cu o piramida. Un mecanism rotitor producea un câmp magnetic stabil. Aceste două câmpuri magnetice generau, după cum susţin mulţi savanţi care au preluat ideea, o distorsiune de câmp suficientă pentru a produce un salt în timp. Aceasta idee este confirmata chiar de calculele lui Einstein despre „marea unificare a forţelor”.)”

După această prezentare apare întrebarea de ce domnul Einstein a susţinut principiul vitezei luminii ca limită în univers, în timp ce el studia fenomene care arătau contrariul. Poate la finalul cărţii v-om putea să ne facem o părere despre aceste lucruri.

Despre daci ne spune domnul „Dai cu viciul în istoria României” a se citi Daicovici, că aveau obiceiul să îşi trimită pe cel mai bun dintre ei ca sol la zei prin aruncarea acestuia (a celui mai bun Dac şi nu a domnului care a viciat istoria unei ţări) în suliţe. Tot domnia sa a fost cel care a înstrăinat către anumite persoane obiecte din aur găsite cu ocazia săpăturilor arheologice coordonate de familia Daicovici. Un asemenea obiect a fost o sabie dacică de cult din aur. Deţinătorul acesteia este somat pe această cale să predea obiectul de cult poporului român, moştenitorul de drept al tradiţiilor ancestrale ale dacilor. Îl asigur pe deţinător că nu am uitat vechile tehnologii şi ştim exact care este rolul şi locul acelui obiect de cult. Îl v-om scutii astfel de problemele pe care le are de când a adunat aur dacic, aur care nu poate fi folosit decât peste 4000 de ani în construcţia navelor „farfurii zburătoare” pe care acesta le construieşte. Aurul dacic fiind radioactiv nerezonabil cu „o treime din lume”, întrucât obiectele de cult dacice au intrat în rezonanţă nucleară cu cealaltă „două treimi din lume”.

De curând au fost descoperite o serie de obiecte de cult din aur dacic, celebrele brăţări. Ajutorul pe care serviciile secrete ale S.U.A. l-au acordat pentru readucerea acestor brăţări în România aproape că ar putea să mă impresioneze până la lacrimi dacă în spatele acestui sprijin nu ar fi ascunse alte interese. Nu am să comentez la acest moment foarte mult activitatea domnului Napoleon Săvescu (a se citii Să vezi istoria României cu Noul Lupan). Domnia sa, s-a autoinvitat în zona Munţilor Orăştiei, a făcut o serie de cercetări arheologice şi de investigare a legendelor locale, utilizând tehnologie de ultimă generaţie pusă la dispoziţie de celebrul serviciu C.I.A. Urmare a investigaţiilor făcute, S.U.A. a ajuns la concluzia că trebuie să aloce pentru Munţii Orăştiei un buget preliminar în valoare de un miliard de dolari anual. Alocarea acestor fonduri speciale din bugetul de apărare al S.U.A. se face pe diferite căi, una dintre acestea fiind fundaţia constituită de domnul Napoleon Săvescu. De asemenea sunt plătite companii private din S.U.A. pentru a face supraveghere prin satelit a zonei 24 de ore din 24. Omologul rus al C.I.A., moştenitorul de drept al K.G.B., actualul F.S.B., utilizează sateliţii Rusiei pe faţă, fără nici o reţinere pentru aceeaşi supraveghere. În schimb infiltrarea lor în zonă este mult mascată, iar centrul operaţional a fost stabilit în Bulgaria. Celebrul Mossad, serviciul secret de elită al Israelului îşi revendică dreptul de întâietate asupra informaţiilor din zonă,  el fiind primul care a tratat cu maximă seriozitate problema existenţei unei tehnologii vechi, bazată pe alte principii, în zona Orăştiei. La această dată Mossadul are infiltraţi agenţi de influenţă în reţeaua S.U.A. şi în reţeaua Rusiei, având în acelaşi timp un personaj care urmăreşte de la distanţă activitatea din teren a celor două reţele, urmând ca la momentul oportun să intervină în folosul „patronului”, după principiul doi se bat, al treilea câştigă. Din această horă a serviciilor secrete nu poate lipsi Ungaria care face un joc dublu între americani şi ruşi. În timp ce sărută pe frunte pe unchiul Sam, rochiţa îi este ridicată şi Ivan se înfruptă din plin. (Oare doi de „s” din cuvântul Mossad or avea legătură cu SS – ul lui Hitler? Întrebare de neam prost. Nu?)

În 1960, Mossadul aborda la nivel global depistarea tehnologiilor străvechi. Din  analiza informaţiilor redundante asupra posibilităţilor de ascundere şi mascare a unor alt fel de sisteme ce pot permite investigarea Universului, specialiştii lor au ajuns la concluzia că România este centrul unei civilizaţii străvechi care comunica galactic cu alte civilizaţii. De aici şi până la ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Munţii Orăştiei nu a mai fost decât un pas.

Dar despre ce este vorba ? Brăţările descoperite fac parte dintr-un sistem de teleportare a unui călător galactic pe o altă planetă în Univers, într-o altă constelaţie. Sistemul în sine este compus din două discuri din aur cu diametrul de aproximativ 2 metrii. Dacă împărţim această valoare la  ∏ şi la phi, adică la 3,141 şi respectiv 1,618 obţinem 0,3934, adică aproximativ valoarea unui centimetru în inch, care este de fapt de 0,393701 in. Reînmulţind cifrele rezultă valoarea de 2,0012203, care probabil este dimensiunea exactă a discurilor măsurată în metri. În interiorul acestor două discuri de forma unor farfurii pentru felul doi de mâncare (puţin adânci) este amplasat călătorul galactic având pe mâini, gât şi picioare brăţări de aur de tipul celor găsite şi care de fapt sunt nişte rezonatori electro-gravito-magnetici. Mă adresez din nou personajului cu sabia de aur spunându-i că are în dotare şi patru brăţări speciale pentru gât. Fără acestea experimentul nu poate fi executat. Cele două discuri se vor rotii în sensuri opuse unul faţă de celălalt, în interiorul unui octogon format din opt obeliscuri cu vârfuri piramidale din aur, din a căror feţe ies conuri.

Acest sistem se amplasează într-o anumită zonă din Muntele Godeanu la o anumită dată indicată de calendarul planetei din galaxia pe care doreşte să o acceseze călătorul galactic. Energia necesară executării saltului este dată de curenţii telurici din zona respectivă. Sincronizarea calendarelor este esenţială pentru realizarea saltului, la fel ca şi pentru reprimirea solului. Generic întregul ansamblu a fost denumit popular carul cu boii din aur. Succint v-am prezentat tehnologii care se bazează în principiu pe teoria unificată a câmpurilor şi pe fundamentul lumii materiale. Ca o concluzie, pentru utilizarea acestui tip de tehnologie din Munţii Orăştiei, trebuie refăcute în întregime sanctuarele dacice. Trebuie identificaţi urmaşii Solomonarilor, singurii care au capacitatea de a rezista salturilor. Vă asigur că un ungur, un rus, un evreu, sau un american amestecat, ar plesnii înainte de atingerea punctului de lansare, indiferent de antrenamentele efectuate şi de calităţile fizice pe care le are. Pe moment nu intru în amănunte.

1. SOLOMON'AR, solomonari, s.m. (Pop.) 1. Persoană care are noţiuni de astronomie, care face calendare si prevesteşte vremea. 2. Persoană cu pretinse puteri supranaturale, care ar putea provoca sau împiedica diverse fenomene naturale; p. gener. 2. SOLOMON'AR s.m. v. solomonar.

3. solomon'ar s. m., pl. solomon'ari

                                                                                                               

4. SOLOMON'AR ~i m. pop. Persoană de spre care se crede că ştie să citească în stele, să prevestească mersul vremii, care poate dezlănţui sau curma unele fenomene ale naturii (furtună, ploaie, grindină etc.). /Solomon n. pr. + suf. $&#x

5. SOLOMON'AR s. v. astronom.

  Am să prezint în continuare o serie de informaţii despre Solomonari aşa cum au fost ele culese din mitologie şi din cultura populară.

   Figura solomonarului e una din cele mai deosebite şi mai originale figuri ale mitologiei populare româneşti. Substratul mitologic al acestei figuri coboară la rândul sau până la elemente ce ţin de practicile ascetice ale vechilor daci.
       Pentru început ar fi deci util să aruncăm o privire asupra acestor practici ascetice.E interesant de urmărit contextul cultural-ideologic în care un număr destul de mare de autorii de factură creştină au găsit de cuviinţă să atragă atenţia asupra unor astfel de practici de natură precreştină. Contextul temporal fix îl constituie în acest caz sărbătorirea cu mult fast in 1980 a 2050 de ani de la întemeierea primului stat dac „unitar şi centralizat”, sub conducerea lui Burebista.

  Sărbătoarea se dovedeşte un context prielnic pentru mai multe tipuri de discursuri. Cel oficial, comunist, îşi caută înnobilarea şi legitimarea într-un trecut glorios (pe seama prezentului), într-un delir demagogic prin care „istoria antica devine încă mai politizată decât prezentul. Ridicolul atinge culmi ameţitoare atunci când Institutul de istorie al partidului, profilat pe monografii de lupte muncitoreşti şi de eroi ai clasei muncitore, se orientează spre Antichitate, consacrându-se cu deosebire originii dacice.”  Era atunci o vreme în care politic corect era să se vorbească despre proletarii daci asupriţi pe nedrept de imperialiştii romani. Cu aceeaşi ocazie, şi mai ales în contextul prielnic al celebrării figurii lui Burebista, apar în presa vremii o serie de studii de o cu totul altă natură, care celebrează aspecte ale religiozităţii dace interpretate ca prefiguratoare ale monahismului autohton si nu numai.    Glorificându-se în general figura de reformator religios a lui Deceneu (consfătuitorul „sărbătoritului” Burebista), se pune accentul pe prefigurarea încă din acele timpuri a trăirii religioase ascetice creştine. Se ajunge chiar până la a se considera că monahii geto-daci au fost „primii sihastri din lume (...), cei dintâi despre care avem ştiri ca au practicat o asceza atât de apropiata de cea creştină.”
         Nici măcar nu merită a fi reluate argumentele care să arate că şi acest din urmă demers prezintă similitudini jenant de mari cu cel oficial comunist, mai ales că „dovezile” istorice pe care se bazează astfel de concluzii sunt „sublim” de artificial interpretate... Motivul pentru care am reluat aceste contexte fiind tocmai delimitarea deliberata de astfel de interpretări, nu vom stărui asupra lor.

     Vom încerca însă trasarea câtorva caracteristici în ceea ce priveşte practicile spirituale ale dacilor, după cum sunt acestea menţionate de scriitorii antici. Cele mai ample marturii în acest sens ni le oferă Strabon şi Iordanes. Relevante se dovedesc pentru studiul de faţă doar numele date diferitelor categorii ale clericului dac, traducerea acestora, proces adesea extrem de delicat, şi eventualele caracteristici ce s-au putut stabili şi atribui fiecărei clase. Putem vorbi astfel de kapnobatai (kapnobatai), „cei care umbla prin fum”, „cei care umbla prin nori”. Caracteristicile acestora ar fi: practicarea unor ritualuri şamanice, legate de extazul provocat de fumul de cânepă , sau a unor „funcţii de prezicere a viitorului după forma şi felul de răspândire a fumului”  act de divinaţie cunoscut sub numele de kapnomanteia. O altă clasă ar fi cea a aşa numiţilor qeosebeis (theosebeis), „cei care se tem de Zeu”. Primele doua clase sunt amintite de Strabon, cu privire la misienii de la sudul Dunării. Vin apoi la traci ktistai . Numele acestora a stârnit mai multe controverse, interpretându-se fie ca „fondatori” de către Vasile Pârvan (de la grec. ktistes ? fondator), fie ca derivate de la radicalul i-e. sqei-d, „a desparţi”, de unde şi numele altei clase, skistai, ?despărţiţi, izolaţi, celibatari?. Pentru dacii de la nordul Dunării se cunoaşte clasa polistai , amintita de Josepiu Flavius în Antiquitates Judicae, în comparaţie cu secta esenienilor de la Marea Moarta: „nu trăiesc (eseneni) într-un fel deosebit de al celorlalţi oameni, ci traiul lor seamănă cu aşa-numiţilor polistai de la daci.” Însa chiar şi termenii comparaţiei sunt disputaţi, o serie de ipoteze susţinând că nici n-ar fi vorba de polistai de la daci. Polistai-i apar celibatari şi vegetarieni.

     În ceea ce priveşte clasificarea şi raportul dintre aceste clase de specialişti ai sacrului s-au emis un mare număr de teorii, ajungându-se şi până la delimitarea unor secte în religia zalmoxiana, dar astfel de rezultate nu se sprijină decât pe un efort susţinut de ordonare, în lipsa dovezilor concrete.
Vom trece acum la o scurta prezentare a imaginii solomonarului, pentru ca în final să cercetam eventualele legături dintre acesta şi clasele clericului dac.

 Solomonarul se prezintă ca o figură mitologică legată de practicarea magiei meteorologică. El are putere asupra ploilor şi al grindinilor. Aparent o figură comună, de om cel mai adesea sărman, ce umblă prin sate la mila oamenilor, solomonarul este totdeauna gata să testeze bunătatea, înţelepciunea şi dreptatea oamenilor cu care vine în contact. Pedepsele pe care le poate aduce celor ce se dovedesc nedemni sunt aspre şi se abat asupra întregului sat, considerat vinovat în întregul său. „Solomonarul este o apariţie concretă, o forţă care se poate manifesta oricând şi oriunde, poate răsari ori dispărea pe neaşteptate, sancţionând comportamente umane ce se revendică, în ultimă instanţă, nu din orizontul ritual, ci din cel moral. (O singură analogie ne mai stă la îndemână şi ea ţine de aceeaşi valorificare morală aspră făcută de Zalmoxis solului trimis ceremonial la fiecare cinci ani, şi care poate fi respins de zeu daca nu satisface un criteriu moral necesar în ultimă esenţă chiar practicării cultului zeului,  de unde şi originalitatea acestui cult, al unui zeu care poate considera ca nesatisfăcătoare conduita morală a unui neofit ce considera o onoare a se sacrifica voluntar pe altarul zeului.)

    De aceea solomonarul nu beneficiază de un cult anumit. Sfinţii respectivi au zilele lor de „sărbătoare”, zile sacre care „se ţin” pentru a nu stârni mânia respectivei stihii. După aceea ei ies definitiv din sfera de interes a satului. Solomonarul nu are un loc anume, rigid şi bine fixat în calendarul sătesc. Prezenta lui este întâmplătoare, şi prin aceasta, cu atât mai redutabilă. El se amestecă printre oameni, se strecoară în lumea lor, ieşind din cadrul unui ritual anume, evadând din zonele limitate ale sacrului şi „furişându-se” chiar in inima lumii profane. De aceea, după cum e si firesc, el e o ameninţare permanentă.”

    Stăpân peste vămile văzduhului, cunoscător al tainelor cerului, locuind în peşteri, păduri sau colibe, solomonarul utilizează un întreg arsenal de unelte magice în ritualul său: o toporişcă de fier descântată cu care sparge crucile gheţii, un frâu din scoarţă de mesteacăn cu care îi stăpâneşte pe balaurii care-l poartă în zbor, cărţi de înţelepciune, o toacă mică purtată la gât ca simbol al declanşării furtunii (când bate în toacă spiritele elementare ale furtunii, Vârtoasele şi Ropotinele, încep să foiască în văzduh)...

    E amintită şi existenţa unui posibil contra-solomonar, Pietrar sau Om Meşter, un solomonar retras care putea îndepărta grindina (cu o existenţă concretă în satul românesc prin secolele XIX-XX, când lua bir sătenilor pentru activitatea prestată). Solomonarul e văzut când ca „sfânt”, când ca „om blestemat de Dumnezeu, care şi-a vândut sufletul Necuratului.” El spune despre sine: „Eu ştiu gândul la toţi oamenii. Îi ştiu cum îi cheamă: învăţ cât e lumea din cărţi mari, din care nimeni nu ştie citi afară de mine. Nimănui nu-i iertat să-mi greşească, că am putere sa-i zdrobesc bucatele cu gheaţă; pe oricine îl pot face din om neom.”

    Elementele necesare devenirii solomonarului, ştiinţei solomonariei, sunt acumulate de acesta într-o scoală speciala, numita solomanta, aflata sub pământ. O alta similitudine cu religia zalmoxiana e şi aceasta descindere în subteran (descensus ad inferos), descindere cu un profund caracter iniţiatic, urmata apoi de o revenire apoteotică, în deplinătatea puterilor magice şi sacre. (...) Rostul şcolii sacre nu e dobândirea unei învăţături totalizatoare, ci cucerirea puterilor asupra naturii, puteri concentrate într-o formula magica. Caracterul special al acestei şcoli reiese din toate trăsăturile ei componente: localizarea în crugul pământului, unde invadatori sunt arhedemonul Uniila sau însuşi Diavolul, alegerea candidaţilor după criterii foarte bine stabilite („sunt aleşi fie cei ce se nasc cu căiţă sau cămaşă de piele, fie cel mai mic dintre 7 fraţi călugări, care merge la şcoala solomonareasca, unde învaţă a citi şi scrie solomonăreşte” şi intr-un număr fix (7 sau 9), dintre care „după 7 ani de învăţătură, îşi opreşte câte un ucenic şi acela devine apoi solomonar.” „Deşi ştiu şi pot face multe lucruri vrăjitoreşti, principala lor funcţie, reţinută în textele folclorice, este cea meteorologica.” „Solomonarul e un om obişnuit care prin contactul cu o anumită ştiinţa ocultă dobândeşte puteri magice şi efectuează saltul dintre condiţia umana şi cea divină (semi-divină).”

       În ceea ce priveşte originea numelui, cei mai mulţi cercetători susţin ideea originii din figura biblico-mitica a înţeleptului Solomon. Pare cea mai la îndemână teorie. Dar asta nu înseamnă că este şi automat cea mai bună. Filiaţia creştină poate părea superfluă în faţa uneia mult mai apropiate de natura solomonarului şi anume figura alchimică a lui Solomon, de o filiaţie mai degrabă a-creştină (multe din figurile Vechiului Testament sunt văzute în alchimia Evului Mediu ca suprapuneri creştine peste figuri locale păgâne, acesta fiind dealtfel şi cazul lui Solomon, a cărui înţelepciune legendara e pusă pe seama unui mare rege creştin). E chiar frapantă asemănarea dintre solomonărie şi Alchimie (ţinând însă cont de caracterul popular al celei dintâi şi de cel cult al celei din urmă). O filiaţie de natură alchimică, eventual a Kabbalei iudaice (de unde şi credinţa zonală că „solomonarii ies numai dintre jidovi”) , pare astfel mult mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte originea numelui solomonar.

      Interesantă e de asemeni şi informaţia conform căreia solomonarii ar cunoaşte tainele unui scris iniţiatic, forma de codare a tezaurului magic.(ORO MANISA, limba descifrată de Adrian Bucurescu de pe tăbliţele de plumb de la Sinaia). Deşi în general se susţine că dacii n-au cunoscut scrierea, nu se poate exclude ipoteza, vag amintită şi de Iordanes, conform căreia sacerdoţii dacilor cunoşteau o formă de scriere iniţiatică similară druizilor, cu funcţie de păstrare a tezaurului spiritual. Paradoxal, în acest caz scrisul solomonarilor poate fi folosit ca o post-dovadă a cunoaşterii scrisului de către daci. Dealtfel presupusul alfabet dacic pe care îl propune Haşdeu în Istoria critică a românilor. Se pare că nu şi-a găsit încă o contra-dovadă, fie ea şi de natură formală, informaţia, discreditată apriori, e de bunăvoie (a se citi nevoie) ignorată, tocmai din lipsa contra-argumentelor.

            Figura solomonarului se dovedeşte la o cercetare atenta profund legata de vechile practici iniţiatice ale vechilor daci, elementele similare fiind de-a dreptul abundente (călătoria prin nori, practicile ascetice, cunoaşterea unei practici iniţiatice, dobândite în adâncul peşterii, ciudata evaluare morală comună…)? Acest personaj al mitologiei populare româneşti ni se înfăţişează ca un produs sincretic, rezultat din suprapunerea şi amalgamarea mai multor straturi culturale, de la magicienii şi preoţii daci şi până la realităţile magiei meteorologice, practicată până aproape de zilele noastre în satele tradiţionale româneşti.

„Ţara Solomonarilor

Stăpâni ai vânturilor şi călători prin nori, solomonarii trăiesc jumătate în poveste, jumătate prin pădurile Bucovinei. Nu există sat prin care trecerea lor sa nu fi lăsat în urmă minuni. Aducători de ploi şi risipitori de furtuni, ei poarta oameni prin ceruri şi fac să curgă laptele din copaci. Călătorie pe urmele unor mistere străvechi .
     Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare româneşti. Mai mult decât nişte simpli „vrăjitori”, solomonarii, numiţi şi grindinări, hultani, gheţari, izgonitori de nori sau zgrabuntaşi erau - ori poate mai sunt încă - iniţiaţi la „şcolile de solomonărie” în ştiinţele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice. Deşi se pare ca termenul „solomonar” a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei. Unii îi alătură vechilor preoţi asceţi traco-geţi - kapnobatai („calatori prin nori” sau „umblători prin fum”), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Alţii spun c-ar fi urmaşi ai Sfanţului Ilie, des întâlnit în legendele populare, taumaturgul „care-i fulgera pe draci şi oamenii păcătoşi”. Mai este o varianta: aşa cum se spune într-un basm bucovinean, cules in 1932, „puterea, Solomonarii o au de la împăratul cel înţelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta”. Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să închidă şi să deschidă cerurile, iar la porunca lui vanturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu.

Dar urmele Solomonarilor nu se afla doar în poveste. Nu demult, am auzit că prin văile sălbatice ale Bucovinei oamenii încă îi mai văd pe „magii cerşetori”, urmaşi ai străvechilor solomonari. Cele ce urmează se adună, de fapt, în istoria unei căutări. Voi relata o călătorie văratecă prin Bucovina, către tărâmul aducătorilor de ploi, făcută de mine în luna lui cireşar a anului 2000, cel mai secetos din ultima jumătate de veac. Povestea s-ar putea numi simplu: „În căutarea Ţării solomonarilor".

Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amânunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea ca-i dintr-un neam foarte vechi de hutuli. Auzisem o întreagă legenda cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre „hultanei”, o tehnica străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile „scoale de solomonărie” din Bucovina, care-i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau povesti relatate de babe şi de bătrâni, nu-mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici daca ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise in copilărie o întâmplare neobişnuita, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu-i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parca, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiaza, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasa frecventa, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci: „Doamne, ajuta-ne!”. Daca ridicau ochii spre soare, ei spuneau ca le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie. „Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând o invocare.

 Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie călărea pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate... Bătrânii ne ziceau atunci că-n sat umblă oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşă descântată şi căiţă pe cap, pe care-i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să-l huiduiască cineva, ci lumea se uita la el cu sfiala, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o arunca pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut... Apoi, când am citit undeva ca hultănia este asemănătoare chiar practicilor şamanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început sa mă preocupe iarăşi, şi foarte intens” ,îşi aminteşte tovarăşul meu de drum.
     Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici daca în locurile copilăriei sale mai exista cineva care sa poată povesti despre desantatorii ploilor. Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să-şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldovita-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s-a legat să pornească împreuna cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.
       O călătorie iniţiatica

 Ei bine, trebuie să mărturisesc că n-a fost uşor, căci zile în şir am hălăduit zadarnic prin cătunele munţilor, câteodată bătând din casă în casă, iscodindu-i pe bătrânii mai înţelepţi ai satelor, care de obicei trăiesc sihăstriţi, dar slobozi în pădurile de pe culmi, încercându-i mereu cu aceeaşi şi aceeaşi întrebare: „Aţi auzit vreodată de oameni care, prin descântece, aduc, întorc sau opresc ploaia?”.

Lângă hotarul de nord al tarii, la Nisipitu, un moşneag de 84 de ani începuse să ne dea speranţă. Ioan Cobelita spune că şi acum sunt nişte haiduci care ştiu „a întoarce” vânturile şi furtunile: „Au o lumânare ce-o sfinţit-o de Paşti şi ştie zice nişte descântece. Să zicem c-aicea făceam fân şi, dacă bate piatra, ei descânta şi-o da pe pădure, o muta la Lupcina. Dar pentru asta, trebuie să posteşti douăşpe vineri peste an. Vinerile mari, în post negru, sunt rugăciuni tare puternice. Uite ce puteau face: daca ei mergeau aşa, pe-o poiana şi vrea să bea lapte, el ştia aşa de tare să descânte, că a înfipt cuţitul intr-un brad şi curgea lapte. I-am cunoscut în persoană, zicea ca ştie pe unde se aciuază. Da’ de solomonari nu, n-am auzit... Numai cu rugăciune la Dumnezeu şi credinţă, aia-i!”.

 Un alt răspuns am primit de la bătrâna Sutac Maria. Nu prea aude, aproape a asurzit din cauza unui frig mare care a fost altădată aici, în Nisipitu. Gurile rele zic că, în taină, şi ea s-ar îndeletnici cu vrăji ori descântece. Deşi gârbovita până aproape de pământ, abia putând merge, oamenii o respectă cumva, ca pe o strămoaşă a locului. Şi în pofida aparentei urâţenii a trupului ei sprijinit în cârje, chipul prelung, brăzdat de vremi, ascunde trasatori delicate, nobile chiar, şi o înţeleaptă cumpătare îi armonizează vorbele. Adânci şi pline de tâlc îi erau poveştile, însă de solomonari sau hultani nici pomeneala, nu auzise sau poate doar se făcea că nu auzise. De la bătrâna asta am aflat însă că altădată, pentru adusul ploilor, fecioare împodobite ca de nuntă erau duse cu sila la un iezer sau la Pârâul Ascuns, unde erau îmbăiate tocmai în perioada aceea „de boala”, când n-aveau voie sa intre în biserică. Şi ca prin această scaldă, fata îmblânzea „duhul” apei.

            În sfârşit, găsisem ceva. Citisem despre fecioarele curate, trimise în pustie, cărora solomonarii le dăruiau „căpăstrul cel fermecat” şi puterea de a înfrâna stihiile firii, făcându-le astfel „solomonăriţe”. O veche legenda amintea cum „la o fântână, balaurul mănâncă în fiecare zi un chip de fată mare după ce o iubeşte”, o alta că „fecioara sorocea din gura sau cu nişte beţişoare de alun; în pielea goală se ducea cu beţele lângă iaz şi aducea sau oprea ploaia”.
     Despre solomonari i-a vorbit odată, la început de veac, prin 1929-1930, un vecin, Vasile Carcu, care a murit in 1940 „de tânăr”, la vârsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Carcu a văzut solomonarul în carne şi oase. Iată cum a fost: „Era lângă un iezer un balaur care scotea ploile. Vasile ăsta a luat puşca şi-o zis ca el o să împuşte balaurul, fiindcă purta duşmănie oamenilor. În vremea asta, solomonar sta-n balcon cu boieriu moşiei, amândoi. Apăi, Vasile ăsta o vrut să-l împuşte şi-atunci vai, s-o stârnit o vântoasă şi toată iarba dealului o-nceput să se mişte şi să se înfoaie, dealu’ tot o prins viaţă şi-atuncea, în sfârşit, o apărut solomonariu. Mare, cu şapte pieptare, cu traista, cartea de vrăji în mână, avea un toiag cu care a fost omorât un şarpe, topor descântat şi frâu din coajă de mesteacăn. Cu frâul asta el o îmblânzit balaurul. Solomonariu îi spunea:” …când te văd mi-aduc aminte de greşalele din-tîi. Şi de tot ce-n veac zidiră să te ţină în mormânt. Orb eşti tu nu vezi zidirea ce din ceruri se făcu. Şi eşti rob pe veci acia la Udiilă în pământ”. Când solomonariu îi încălecat pe balaur prin cer, balaurul întreba de solomonar daca-s în ţarină ori pe pădure. Solomonariu îl păcăleşte, zice ca-s în ţarină când îs pe pădure, aşa muta ploile pe păduri şi cruţa satele”. Da, asta era istoria secretă a mentalităţii populare, de care ştiam: balaurul, principiu al haosului şi stihiilor, îmblânzit şi învins de solomonarul demiurg, urmaşul zeului dac Gebeleizis, zeul furtunilor fertile, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtună. Spusele bătrânului tăinuiau pilde ancestrale, poveştile sale veneau din veac. „Şi solomonariu era om sau ce era? Locuia la boierul acela?”, întreb, iar moşneagul se repede să-mi răspundă: „Daa, om era, cu musteaţă. Mergea pe hat şi păzea cerul. Boieriu îl ospăta, dar el nu manca de dulce, mânca numai ouă, lapte, mălai şi faguri de miere, aşa mânca solomonarii. De dormit nu doarme în căşi, cât de ger ar fi, ci pe malul tăurilor, în peşteri, scorburi sau în pamânt. Trăiesc fără femei, zic că femeia îi stoarce de puteri şi dacă o singură dată o iubit o femeie, se prefac în oameni ca toţi oamenii.( „ C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe   Privire în privire şi sân la sân trăim,   Şi gura ta-mi surâde şi ochii tăi mă învaţă  Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.  Dar de-oi murii vreodată, copilă gânditoare,  Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi   Şi-o să petrec în pace prin lumile de soare,  În care-oi dăinui?” Mihai Eminescu, De-aş muri ori de-ai muri) Şi Vasile asta zicea c-o văzut cum venea balaurul înaintea ploii printre nouri, cu solomonariu pe dansul. Solomonariu îl prindea de gât şi bătea grindina. Când vroia s-o pornească prin cer, se ducea pe malul heleşteului şi citea din carte, că era dăscălit. După ce gata de citit, arunca baltagul în mijlocul bălţii şi când ieşea balauru’ ii arunca căpăstrul pe gât şi pornea ca o năluca prin cer, călare pe balaur, şi-l conducea pe unde vroia el, pe la boieri ce nu ţineau sărbătorile, ce nu-i dădeau de pomană şi le bătea moşia cu piatra...". Şi bătrânul continua, istoria e atât de coerenta, nimic extrasenzorial sau fantastic, totul are o concreteţe crudă, solomonarul există şi este un om, balaurul e un şarpe sau peşte mare, „ca 5 metri lung, mare, cu două capete şi avea patru labe, avea cam 2000 de chile, se lăsa în balta ceea, în papura ceea şi mânca acolo peste. Asta, dacă nu-i arunca boieriu în mocirlă câte un bou sau o oaie de pomană. Vai, şi când să ridicau amândoi, solomonariu smucind din frâu balaurul cela bălos, vecinu’ meu o pus puşca la ochi... da’ solomonariu i-o zis, cu mila, nu-l împuşca, că după aceea o să fie mai rău, mai rău, îi bătrân aicea, bătrâân...".
     Repetând acelaşi basm şi aceleaşi cuvinte, bătrânul parca îmi descânta simţurile. Prelungirea vocalelor producea un ritm halucinant (vorba hipnoză a călugăriţelor Bene Geserit din Dune) , ca un şuier molipsitor, vorbea despre potopuri, nouri repezi şi vânturi, îţi legăna întreg sufletul ca într-o dormitare plina de suspinări şi surâsuri. Aproape că nu-l mai auzeam, aproape că nu simţisem când în ogradă au intrat - şi nu ştiu sa-i fi poftit cineva - ţărani covăsneni, în frunte cu hâtrul satului Arbore, Grigore Manoila, aşezându-se pe unde-au apucat, ascultând şi ei, fără un cuvânt, aceasta poveste de demult.
       La urmă, ieşind cu toţii din muţenie, covăsnenii se porniră să vorbească, dar toţi deodată şi despre cu totul altceva. Curios este că imediat au început cu toţii să râdă şi eu nu pricepeam în ruptul capului de ce râdeau, căci nimeni nu spusese vreo glumă. Un râset înspăimântător, hohot de castă, profund şi sănătos, cu mine în mijlocul lor, privindu-i nedumerit. Şi toată carnea feţelor şi pântecelor li se mişca şi, pentru o clipa, observându-i un licăr în coada ochiului lui nea Grigore, am avut impresia că de fapt de mine râdeau, dar asta nu mai avea nici un fel de importantă. „Parcă te minuna-i de ce Besericele secuieşti au octogonul pe ele? No ni-la-i amu. Că doară noi le-am făcut, nu grofii. Ei se roagă la Dumnezeu prin noi, prin vechea noastră credinţă. Dar ei nu ştiu asta. Doar Papa ştie asta. De ce crezi că lucrul cel mai bun făcut de Dumnezeu din osul ungurimii, femeia, iubeşte românul?”.  Găsisem Ţara Solomonarilor.

     Ultimul solomonar

      Cu ani în urmă, am cunoscut ultimul descendent al unei vechi familii de solomonari din Munţii Apuseni. În această familie, meşteşugul se transmitea numai pe linie masculina, iar ultimul solomonar - Avram - i-a transmis nepotului său de la una din fiice doar o parte din informaţiile pe care le deţinea.     Când l-am cunoscut eu, acest nepot avea in jur de 40 de ani, dar chipul său smead şi ars de soare era neted ca la 20 de ani, emanând o tinereţe neobişnuită. Nepotul solomonarului a îndrăgit în mod special ierburile tămăduitoare, pentru care făcuse o adevărata pasiune. Străbătea munţii ziua şi noaptea, se afunda în păduri, căutând prin cotloane ascunse plantele rare şi cu o vigoare deosebită. Mai avea proaspătă în minte amintirea bunicului, care murise când el era adolescent, bunic care era un fel de căpetenie spirituală a satului. În această calitate, el era în acelaşi timp tămăduitor de oameni şi animale, sfătuitor şi conducător. Atunci când era gata să se abată asupra satului nenorociri, el îi aduna pe un anume deal pe toţi oamenii şi se rugau fierbinte, cu mic cu mare, la Dumnezeu. Şi atunci, numaidecât, seceta se termina, grindina se abătea înspre păduri, puhoaiele de apa se domoleau, iar temutele molime ocoleau satul. Îmbătrânise Avram, abia mai putea merge, dar oamenii tot veneau la el şi îi spuneau: „Avrame, trebuie iarăşi să ieşi cu noi să ne rugăm, că uite, de două săptămâni nu a mai dat strop de ploaie!?. Şi îşi încorda puterile bătrânul şi reuşea să urce din nou dealul şi să se roage în mijlocul oamenilor, care vedeau în el un adevărat sfânt.

      Nepotul său moştenise doar meşteşugul plantelor, care erau pentru el un fel de acasă de care se lăsa, din păcate, tot mai mult subjugat. Mergeam împreuna cu el primăvara, prin codrii adânci din munţi, şi vedeam cum, la găsirea anumitor plante, în ochii săi verzi se aprindea o lumina neobişnuită.    Avea obiceiul ca, atunci când vedea într-un an pentru prima oară anumite plante, să se tăvălească prin ele sau să se frece pe obraji cu ele, intrând pentru minute în şir într-o adevărata transa euforică. Leacurile sale din plante, deşi uneori erau foarte diluate, aveau o putere aparte în acea vreme. Rănile se închideau ca prin farmec, infecţiile dispăreau fără urma, orificiile herniale se închideau în câteva zile etc. Pe unde mergea acest om cu magia plantelor, producea o adevărata senzaţie. Când l-am cunoscut, prinsese deja gustul lumii bune, în care se vantura tot mai mult în calitate de vraci, dar şi gustul banilor şi al puterii, care nu întârziau să vină. Pe parcursul unui an, timp în care am căutat să învăţ de la el meşteşugul plantelor de leac, devenise un alt om.     Nu-i vorba, rămăsese la fel de ataşat de plante ca şi până atunci, ba parcă devenise într-un fel dependent de prezenţa şi forţa pe care i-o confereau, dar uitase tot mai mult despre preceptele morale şi spirituale ale bunicului său, pe care le pomenea tot mai rar. Uitase, de pilda, de rugăciune, de modestie, de sărăcia în care trebuie să trăiască un om dăruit vindecării şi ajutorării oamenilor (Greşit! Sărăcia moţilor nu este o stare de fapt care trebuie perpetuată. Au fost şi sunt săraci pentru că alţii le-au luat tot ceea ce au avut. Destul cu jaful acesta. Ne ajunge. Ne vom conduce noi pe noi pentru totdeauna în veacul vecilor. Amin!), fiind îmbătat parca de puterea şi prestanţa sa de vraci-magician. Din ce în ce mai des, pomenea despre secretele uluitoare pe care le ştia şi la care doar el avea acces, trezind în jur admiraţie amestecata cu un fel de invidie şi teamă. Încet, încet, devenea alt om. S-a potrivit ca, de la un moment dat, ne-am întâlnit tot mai rar şi deşi păstraserăm relaţii cordiale, el era tot mai jenat de prezenta mea, care parca-i trezea nişte amintiri sâcâitoare. Cred ca au trecut mai mult de patru ani de când nu l-am mai văzut, aşa că povestea sa am aflat-o de la câteva cunoştinţe comune. Tot mai mândru de puterile sale, s-a hazardat la tratamente foarte dificile, conduse neatent şi după o diagnosticare sumară - tratamente care au eşuat lamentabil. Aparent paradoxal, aceasta l-a făcut şi mai încrâncenat şi chiar arogant, creându-şi chiar o mică sectă?(Fals, interpretare eronată a unor informaţii.) cu oameni care-i preamăreau calităţile. A reuşit chiar să intre în conflict cu autorităţile sanitare, care au sesizat că în tratamentele sale era ceva în neregulă. ( Prin sesizarea dumneavoastră, înregistrată cu numărul 634125 din luna ianuarie anul…, la Ministerul Sănătăţii din aceea vreme, aţi contribuit personal la acest fapt. ) De vreo doi ani, i-am pierdut de tot urma, rămânând personal cu gustul amar al experienţei sale triste, dar şi cu o învăţătură extrem de preţioasă: nu există nici un leac sau planta care să poată înlocui curăţenia sufletului şi puterea dragostei dezinteresate, care trebuie sădite mereu şi mereu. De altfel, în medicina magică românească, o importanta mai mare decât leacul în sine o are investitura morală, sufletească, spirituală a celui care-l foloseşte. De aceea posturile, puterea cuvântului şi a rugăciunii, puterea sacrificiului şi a dragostei se află la mare cinste.”

            Materialul prezentat aparţine, cred, domnului Adrian Bucurescu, autorul cărţii „Tainele tăbliţelor de la Sinaia”. Informaţiile cuprinse în el sunt adevărate semne de întrebare despre vechile tehnologii aflate în deplină armonie cu natura. Conţinutul materialului prezentat m-a scutit cel puţin momentan de dezvăluirea unor experienţe personale pe care poate am să le prezint într-un alt context al lucrării. Am să adaug un comentariu legat de Pietrari, Oameni Meşteri sau aşa numiţii contra – solomonari. În realitate aceste entităţi erau în strânsă legătură cu Solomonarii, ba chiar erau înrudiţi cu aceştia prin legături de sânge. Ei însă alegeau să trăiască o viaţă normală alături de semenii lor căsătorindu-se şi întemeind familii, de cele mai multe ori cu mulţi copii. Erau foarte buni meseriaşi putând să construiască aproape orice. Aceşti oameni se mai numeau în vechime Gherbrali sau Gerbrali (în anumite zone din Munţii Apuseni se mai numesc şi Păvlari), numele lor fiind pus  în legătură cu numele aşa numitei zeităţi dacice Ghebeleisis sau Gebeleizis. Din familiile întemeiate de Gherbrali  provin Solomonarii.  În continuare prezint câteva păreri referitoare la această zeitatea numită Ghebeleisis.

„Gebeleizis (sau Nebeleizis) era zeul fulgerului şi al orizontului la daci, probabil versiunea dacă a zeului trac al furtunii, al tunetelor şi al fulgerelor, Zibeltiurdos. Era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Fulgerele şi tunetele erau manifestările sale. În perioadele mai târzii ale existenţei dacilor, Gebeleizis pare să fie confundat cu Zamolxis, ca zeu suprem.

Etimologie

Este posibil ca forma originală getă să fi fost Zebeleizis, după cum este de părere I. I. Russu. Deja Tomaschek recunoscuse în acest nume o paralelă cu zeul trac meridional Zibeltiurdos, identificând în Zbelsurdos tema z(i)bel şi radicalul indo-european g'heib, lumină, fulger. A doua parte a numelui, surdos, ar deriva de la rădăcina suer, a mugi, a vâjâi. Astfel, cei doi zei, Zibelsurdos şi Zibeleizis (Gebeleizis), ar fi zei ai furtunii, comparabili cu Donar, Taranis, Perkùnas, Perunù. Plecând de la afirmaţia lui Herodot, Kretschmer se străduieşte să lege etimologic pe Zalmoxis de Gebeleizis pe baza echivalenţei temelor zemele/gebele, ceea ce implică echivalenţa bazelor zamol- şi gebele. În sfârşit, Kretchmer vede în Gebeleizis numele trac şi în Zamolxis numele hibrid scito-trac al aceluiaşi zeu. Etimologia lui Kretschmer a fost respinsă de Russu şi de alţi savanţi, însă este considerată de Eliade ca având „meritul de a explica mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis.” Arheologul Vasile Pârvan nu se îndoia de validitatea mărturiei lui Herodot, iar Jean Coman vorbea chiar de un monoteism daco-get.

            Continuitatea credinţei în mitologia românească

Lipsa de izvoare despre Gebeleizis este explicată de Mircea Eliade printr-un fenomen curent - Gebeleizis a devenit un deus otiosus:

 „Faptul că mitologia folclorică românească în jurul profetului Ilie conţine numeroase elemente proprii unui zeu al furtunii demonstrează cel puţin faptul că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinării Daciei, oricare ar fi fost numele lui în această epocă. Se poate admite, de asemenea, că, ulterior, un sincretism religios, încurajat de marele preot şi clasa sacerdotală, a sfârşit prin a-l confunda pe Gebeleizis cu Zalmoxis.”

            Din simpla lectură a celor prezentate ne dăm seama că se fac o serie de analogii, unele cu nuanţă de adevăr, iar altele introduc anumite elemente de eroare în interpretarea locului şi rolului acestui nume în sistemul religios dac. Ghebeleisis la fel ca Zalmoxis au fost mari preoţi ai ansamblului iniţiatic în tainele Universului pentru daci şi care după „ridicarea lor la cer” au devenit „sfinţi părinţi” şi păstrători ai tainelor pentru cei aflaţi în legătură cu două treimi din lumea materială stăpânită de Zeul creator al Universului Material şi Spiritual, numit God, Tată, Domnul – zeilor, Dumnezeu.

            GODEANU, adică God – Deea (Geea (Terra)) – Anu (Enu (Spirit (Duh)). În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

 2.2. Limite impuse de structura reală a materiei componente a Universului Material

Mişcarea ciclică a corpurilor cereşti în jurul unor izvoare energetice a fost aproximată pentru simplitate cu o mişcare de rotaţie circulară. Pentru punerea în ecuaţie a unor asemenea tipuri de mişcări se utilizează o serie de constante care permit explicarea din punct de vedere a dinamicii mişcării modul de evoluţie şi creare a forţelor ce realizează mişcarea şi sustenanţa orbitală. Recitind fraza pe care am scris-o deja mă doare capul.

În realitate această mişcare, să îi spunem de rotaţie, este eliptică.  În continuare pentru consultare vă pun la dispoziţie un material care tratează mişcarea corpurilor cereşti prin aproximare. Acesta este modul oficial de abordare a problemei.

                „Mişcările corpurilor din sistemul solar pot fi deduse din legile mişcării şi din legea atracţiei universale . După cum a arătat Kepler , toate planetele se mişcă pe orbite eliptice , Soarele fiind într-unul din focare . Putem afla o mulţime de lucruri despre mişcarea planetelor considerând cazul particular al orbitelor circulare .  Vom neglija forţele dintre planete , considerând numai interacţia dintre Soare şi o planetă dată .  Aceste consideraţii se aplică la fel de bine mişcării unui satelit ( natural sau artificial ) în jurul unei planete .Două corpuri care se mişcă pe orbite circulare sub influenţa atracţiei universale reciproce .

F=Gm₁m₂/r²

 Ambele corpuri au aceeaşi viteză unghiulară ω .

         Se consideră două corpuri sferice de mase M şi m mişcându-se pe orbite circulare sub influenţa atracţiei gravitaţionale reciproce . Centrul de masă al acestui sistem de două corpuri se află pe linia care le uneşte , într-un punct  C  astfel încât :    mr = MR .

         Dacă nu există forţe externe care să acţioneze asupra acestui sistem , centrul de masă nu are acceleraţie . În acest caz se alege  C ca origine a sistemului de referinţă . Corpul mare de masă  M se mişcă pe o orbită de rază constantă  R , iar corpul mic de masă m se mişcă pe o orbită de rază constantă  r , ambele corpuri având aceiaşi viteză unghiulară ω .

            Pentru ca aceasta să aibă loc , forţa gravitaţională care acţionează asupra fiecărui corp trebuie să asigure acceleraţia centripetă necesară .  Deoarece aceste forţe gravitaţionale reprezintă o pereche acţiune-reacţiune , forţele centripete trebuie să fie egale în modul şi opuse ca sens .  Adică : mω²r ( modulul forţei centripete exercitată de M asupra lui m ) trebuie să fie egal cu Mω²R ( modulul forţei centripete exercitată de m asupra lui M ) .  Faptul că este aşa rezultă imediat , deoarece  mr = MR , astfel încât  mω²r = Mω²R . 

            Condiţia specifică este atunci ca forţa gravitaţională exercitată asupra fiecărui corp să fie egală cu forţa centripetă necesară pentru a-l menţine în mişcare pe orbita sa circulară, adică :     

( GMm)/(r+R)²=mω² r     (1)

Dacă un corp are o masă mult mai mare decât celălalt , ca în cazul Soarelui şi al unei planete , depărtarea sa faţa de centrul de masă este mult mai mică decât depărtarea celuilalt corp .  Se presupune că R este neglijabil în comparaţie cu r .Ecuaţia de mai sus devine : 

GM_s=ω²r³       (2)

 unde  M_s este masa Soarelui. 

            Dacă exprimăm viteza unghiulară prin perioada de revoluţie , ω = 2π/T , obţinem :

GM_s = 4π²r³/T²       (3)

            Aceasta este o ecuaţie fundamentală pentru mişcarea planetelor ; ea este valabilă de asemenea pentru orbite eliptice dacă definim pe r ca fiind semiaxa mare a elipsei . O consecinţă imediată a ecuaţiei (3) este aceea că ea prezice legea a treia  a lui Kepler pentru mişcarea planetelor în cazul particular al orbitelor circulare . Acum putem exprima ecuaţia (3) astfel :

T² = 4π²r³/GM_s          (4)

            Observăm că masa planetei nu figurează în această expresie . Aici 4π²/GM_s este o constantă , aceiaşi pentru toate planetele .

            Dacă perioada T şi raza r de revoluţie sunt cunoscute pentru o planetă , ecuaţia (3) poate fi folosită pentru a determina masa Soarelui . De exemplu , perioada Pământului este :     

                                                 T = 365zile = 3,15·10⁷ s

 şi raza orbitei sale este :       

                                                r= 1,5·10¹¹ m

            Prin urmare 

M_s = 4π²r³/GT² ≈  2,0·10³⁰ kg.

            Masa Soarelui este aproximativ 300000 ori mai mare decât masa Pământului . Se vede  că eroarea comisă prin neglijarea lui R faţă de r este neglijabilă ,  deoarece :

                                               R = mr/M = 1r/300000≈480 km  

                                               ·100%/r ≈1/3000 din 1%       .

            Într-un mod analog se poate determina masa Pământului din perioada şi raza orbitei Lunii în jurul Pământului .

            Dacă se cunoaşte masa Soarelui M_s şi perioada de revoluţie T a unei planete în jurul Soarelui , se poate determina raza orbitei r a planetei din ecuaţia (3) . Deoarece perioada se obţine uşor din observaţiile astronomice , această metodă de determinare a distanţei planetelor până la Soare este destul de bună .

            Ecuaţia (3) este valabilă pentru mişcările sateliţilor artificiali în jurul Pământului . Se substituie masa Pământului M_p în locul lui M_s în acea ecuaţie .        

Legea a doua a lui Kepler pentru mişcarea planetelor trebuie să fie valabilă pentru orbite circulare . Pentru astfel de orbite , atât ω cât şi r sunt constante , astfel încât sunt măturate arii egale în timpuri egale de către linia care uneşte o planetă cu Soarele .  Pentru orbitele eliptice exacte însă , sau pentru orice orbită în general , atât r cât şi ω vor varia .

            O cometă care se mişcă de-a lungul unei traiectorii eliptice cu Soarele C în focarul elipsei . În timpul dt cometa mătură un unghi dθ= ωdt . Considerăm o particulă care se roteşte în jurul lui C pe o traiectorie oarecare .  Aria măturată de raza vectoare într-un interval de timp foarte scurt este  Δt .  Această arie este egală cu jumătate din baza înmulţită cu înălţimea sau aproximativ ½ din (rωΔt)r .  Această expresie devine mai exactă la limită când Δt → 0 .  Viteza cu care aria este măturată instantaneu este ωr²/2  .

            Dar mωr² este pur şi simplu momentul cinetic al particulei faţă de C .  Prin urmare , legea a doua a lui Kepler , care cere ca viteza de măturare a ariei ωr²/2 să fie constantă , este echivalentă cu afirmaţia că momentul cinetic al oricărei planete în jurul Soarelui rămâne constant .  Momentul cinetic al particulei în jurul lui C nu poate fi modificat de o forţă îndreptată către C . Legea a doua  a lui Kepler va fi valabilă pentru orice forţă centrală , adică pentru orice forţă îndreptată către Soare . Natura exactă a acestei forţe nu este evidenţiată în această lege .

            Legea întâi a lui Kepler este aceea care cere ca forţa gravitaţională să depindă exact invers proporţional de pătratul distanţei dintre două corpuri , adică să depindă de 1/r² . Se constată că numai o astfel de forţa poate duce la orbite planetare care să fie eliptice cu Soarele într-unul din focare .

           Legile mişcării ale lui Newton şi legea atracţiei universale sunt într-o concordanţă aproape totală cu observaţiile astronomice . S-a considerat mişcarea unei planete în jurul Soarelui ca o problemă „ a două corpuri ” . S-a observat că mişcarea Soarelui poate fi neglijată cu un mare grad de precizie , deoarece raportul dintre masa Soarelui şi masa planetei este mare . Acest lucru a redus problema la mişcarea unui singur corp în jurul unui centru de forţă . Pentru o   tratare exactă trebuie să ţinem seama de efectul celorlalte planete şi sateliţi asupra mişcării Soarelui şi planetei .

Această problemă „ a mai multor corpuri ” este foarte dificilă , dar poate fi rezolvată prin metode de aproximaţie cu un mare grad de precizie . Rezultatele unor astfel de calcule sunt în concordanţă cu observaţiile astronomice .”

            Dacă aţi avut răbdarea necesară să lecturaţi modul oficial de rezolvare a problemei mişcării corpurilor aţi constatat metoda de aproximare folosită. Însă dacă vom utiliza legile de generare a mişcării eliptice, atât din punct de vedere cinematic cât şi din punct de vedre dinamic, ajungem la concluzia că o mişcare eliptică a planetelor în jurul Soarelui este posibilă dacă avem de a face cu două astre de tipul Soarelui amplasate în cei doi poli de generare a elipselor. Iar în opoziţie cu planeta ce se mişcă pe orbită se află o altă planetă identică şi diametral opusă. Din acest moment nu mai avem nevoie de nici un fel de aproximare a calculelor. Şi o serie de constante induse dispar, efectele lor fiind preluate în mod firesc de datele noi introduse in ecuaţiile de mişcare şi generare a câmpurilor, a forţelor gravitaţionale etc. Nu am să redau în detaliu asemenea ecuaţii care se pot găsii în manualele de Mecanică şi de Teoria Mecanismelor.     

             Problema care apare  este de ce nu putem observa, dacă nu Soarele, că este compus din două astre şi opusul Pământului care se află de cealaltă parte a astrelor numite Soare, celelalte planete perechi? Răspunsul pare să fie în modul nostru de constituire materială.

 Complexitatea şi diversitatea lumii vii şi nevii a intrigat şi stimulat, deopotrivă, mintea omului cuprins de o nedumerire profundă: care este scopul şi finalitatea acestei aparente risipe de spaţiu, forme şi culori? La toate scările, de la atomi la galaxii, respectiv la toate nivelurile de organizare ale materiei: de atomi şi molecule la organisme superioare şi Om, se identifică şi se individualizează aspecte invariante, forme stabile. Acestea se constituie intr-un „alfabet” prin care noi, oamenii, încercăm să ne reprezentăm şi să explicăm raţional natura şi sensul Universului în care suntem scufundaţi. O simplă analiză a modului în care percepem fizic realitatea înconjurătoare ne arata că suntem sortiţi să „vedem” doar variaţia, mişcarea, schimbarea, contrastul.

O dată percepută diferenţa, însuşi mecanismul de funcţionare a creierului generează, mai mult sau mai puţin arbitrar, o fragmentare a realităţii observate în două parţi distincte: Formă şi Fond, asociate cu Important (ţinta atenţiei) şi Neimportant (de înlăturat, de filtrat). Deşi esenţial în procesul de percepţie, fondul este „uitat” de mintea observatorului.  Genetic am fost creaţi să percepem doar anumite informaţii prin auz, văz, miros, gust, pipăit şi chiar percepţie extrasenzorială. După felul în care suntem constituiţi ne-am creat şi dezvoltat o serie de aparate şi dispozitive care să prelungească gama percepţiilor cât mai departe, sau cât mai în profunzime. Ceea ce nu am făcut, a fost să creăm aparatură şi dispozitive care să ne permită lărgirea gamei de percepţie, după principiul ceea ce nu cunosc, nu există. O serie de institute din Europa şi S.U.A. au abordat această problemă a lărgirii percepţiei şi au descoperit că universul are în compunerea sa şi un alt fel de materie care este complementară celei pe care noi o percepem. Atenţie! nu este vorba despre antimaterie, care în contact cu materia produce energii explozive extrem de mari.     Vorbim aici despre materie existentă în complementaritate cu cea pe care o percepem. Există posibilitatea ca acesta să fie noul Pământ rezervat omenirii după conflictul apocaliptic descris în Biblie. Sau este vorba pur şi simplu despre crearea perfectă a unei lumi în echilibru stabil. Oricum ar fi se pare că accesul la materia complementară a fost foarte bine îngrădit, probabil şi în scopul de a păstra o cale de salvare în cazul eşuării Marelui Plan pentru maimuţa – om.

3. Limita biologică a omului.

3.1. Originea omului

În cele ce urmează am să prezint un material despre originea omului, material care arată prin conţinutul său cât de controversată este această problemă a originii şi cât de greu ne este astăzi să spunem clar despre noi cine suntem.

„Problema omului s-a cerut cu insistenţă să fie rezolvată timp de milenii. Conform legendei biblice, omul a fost creat din „lut roşu” de către forţa divină prin insuflarea „spiritului nemuritor”. În antichitate, existau şi concepţii ale originii omului din structuri materiale. De exemplu, Lucreţius susţinea că oamenii au apărut nemijlocit din pământ, care avea o fertilitate înaltă. Concepţii similare aveau Anaximandru şi Empidocle.

Savantul enciclopedist Aristotel, studiind corpul omenesc, l-a inclus pe om în sistemul regnului animal, determinându-l ca „zoon politicon”.

O dată cu descoperirea analogiei dintre structura corpului omului şi maimuţei de către C.Galenus (medic şi anatomist roman) şi cu descrierile minuţioase ale cimpanzeului de către anatomistul englez E.Tyson (1696), a fost posibilă clasificarea omului în cadrul regnului animal.

Ch.Linné clasifică omul alături de maimuţele antropomorfe, rezervându-i un gen aparte – genul Homo cu specia Homo sapiens (Omul înţelept).

Ceva mai târziu, J.B.Lamarck şi Ch.Darwin susţineau că omul s-a dezvoltat de la maimuţă, absolutizând importanţa factorilor biologici.

POZIŢIA OMULUI ÎN LUMEA ANIMALĂ

Omul este o parte componentă a naturii, având legături de rudenie în fond cu toate organismele vii (universalitatea codului genetic, structura celulară, compoziţia chimică, căile metabolice principale etc.).

Asupra originii animale a omului indică şi o serie de particularităţi de structură şi comportament cum ar fi: prezenţa membrelor pentadactile, existenţa a peste o sută de organe rudimentare, apariţia atavismelor, grupele sanguine asemănătoare, prezenţa paraziţilor comuni etc. Cu unele animale el se aseamănă mai puţin, cu altele (maimuţele antropoide) – mai mult. Bineînţeles, datorită acţiunii factorilor sociali, oamenii în acelaşi timp se deosebesc esenţial de animale. Ei, de exemplu, posedă vorbirea articulată, gândirea abstractă, posibilitatea confecţionării uneltelor de muncă etc.

Omul ocupă în regnul animal următoarea poziţie sistematică:

regnul – Animalia

subregnul – Metazoa (animale pluricelulare)

încrengătura – Chordata (animale cu coardă)

subîncrengătura – Vertebrata (animale cu coloană vertebrală)

supraclasa – Tetrapoda (animale cu patru membre)

grupul – Amniota (embrionul are anexe embrionare)

clasa – Mammalia (îşi hrănesc puii cu lapte)

subclasa – Eutheria (mamifere placentare)

ordinul – Primates (degetul mare opozabil, unghii în loc de gheare, encefalul foarte dezvoltat)

subordinul – Anthropoideae (maimuţele)

secţia – Catharina (maimuţe cu septul nazal îngust)

suprafamilia – Anthropomorpha (maimuţele cele mai apropiate de om (pongidele))

familia – Hominidae (oamenii)

genul – Homo (omul)

specia – Homo sapiens (omul înţelept).

ANTROPOGENEZA ŞI FORŢELE EI MOTRICE

Prin antropogeneză (din gr. „anthropos” – om; „genesis” - naştere) se înţelege procesul apariţiei şi dezvoltării omului. Cât priveşte originea omului, există diferite concepţii şi teorii (creaţionistă, a evoluţiei biologice, a evoluţiei sociale) .

Evoluţia umană esenţial se deosebeşte de celelalte linii evolutive. Asupra intensităţii antropogenezei influenţează atât factorii biologici (organici), cât şi cei sociali (culturali).

Ca factori biologici ai antropogenezei pot fi menţionaţi:

ereditatea – asigură păstrarea caracterelor ereditare şi transmiterea lor urmaşilor în cadrul reproducerii sexuale (ereditatea determină existenţa omului ca specie);

variabilitatea – asigură căpătarea de noi caractere în cadrul existenţei omului în anumite condiţii de trai (variabilitatea determină adaptarea organismului uman la factorii mediului (temperatură, umiditate, tipul de hrană etc.));

selecţia naturală – asigură alegerea celor mai adaptaţi oameni sub acţiunea factorilor selectivi naturali (selecţia naturală la om poate fi individuală, de grup, demică (prin dem se înţelege o grupă izolată de indivizi între care se instalează panmixia – încrucişarea liberă));

lupta pentru existenţă – asigură supravieţuirea celui mai apt în condiţiile de concurenţă (lupta pentru existenţă poate avea loc atât între indivizii unei populaţii umane, cât şi între om şi alte specii de plante şi animale. Omul, de asemenea “luptă” cu factorii climaterici, care în multe cazuri pot determina însăşi existenţa lui. Lupta pentru existenţă poate avea un caracter relativ, fiind înlocuită cu competiţia);

selecţia sexuală – asigură păstrarea dimorfismului sexual în cadrul populaţiei umane (selecţia sexuală capătă o deosebită valoare pentru acele populaţii în care este dereglat raportul de sexe ));

exerciţiul – asigură dezvoltarea (sau reducerea) anumitor organe care oferă un avantaj persoanelor ce le posedă;

înmulţirea – asigură transmiterea caracterelor urmaşilor şi căpătarea de noi caractere ca rezultat al noilor combinări de gene.

Ca factori sociali pot fi menţionaţi:

munca sau capacitatea de a produce unelte de muncă – asigură perfecţionarea continuă a omului (F.Enghels în lucrarea sa „Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om” afirmă: „Munca este izvorul oricărei avuţii … într-un anumit sens, trebuie să spunem că ea l-a creat pe om însuşi”);

organizarea socială – asigură supravieţuirea oamenilor în condiţii nefavorabile, precum şi îmbogăţirea lor de avuţia societăţii (Enghels afirmă despre viaţa în colectiv: „instinctul social a fost una dintre pârghiile cele mai importante ale descinderii omului din maimuţă”);

limbajul articulat – asigură comunicarea între membrii populaţiei şi schimbul de experienţă;

conştiinţa – reprezintă rezultatul unei lungi evoluţii în decursul căreia se formează pe baza proprietăţii de reflectare a materiei mai întâi sensibilitatea elementară a fiinţelor celor mai simple, apoi activitatea nervoasă superioară a animalelor, culminând cu gândirea umană. Conştiinţa umană este forma superioară de reflectare în sistemul nervos uman al realităţii înconjurătoare.

Factorii biologici şi sociali se completează reciproc, fiind interdependenţi. De exemplu, mărirea volumului creierului la om a impus schimbări în diametrul căilor fătului, lărgirea bazinului la femei şi pierderea capacităţii lor de alergare. Ca rezultat, a crescut responsabilitatea societăţii faţă de femei şi copii. (Aşa ar trebui. În realitate?).

Apariţia graiului articulat a provocat modificări în poziţia corpului şi structura maxilarelor, a atras coborârea laringelui şi reorganizarea coardelor vocale.

În concluzie, omul este o fiinţă biosocială, fiind dependentă atât de factorii biologici, cât şi de cei sociali. Astăzi evoluţia speciei Homo are un curs stabilizator, evoluţia fizică fiind în linii mari încheiată, dar mai este încă posibilă evoluţia pe plan social, economic şi cultural, cu accentuarea acţiunilor sale inteligente şi ieşirea progresivă de sub imperiul instinctelor şi emoţiilor sexuale, cu o creştere marcantă a raţionalului în toate demersurile sale.”

Tot cercetarea ştiinţifică abordează aşa numitele căi ale evoluţiei omului, pe care le prezint în continuare aşa cum apar ele în studiile oamenilor de ştiinţă.

 3.2. Căile posibile ale evoluţiei omului

       Potrivit teoriilor evolutive, pongidele şi hominidele provin dintr-un strămoş comun – Propliopithecus apărut în urmă cu 30 milioane de ani. Pe acest sistem evoluţionist sunt funcţionale o serie de şcoli materialist dialectice chiar dacă ele îşi desfăşoară activitatea în zona neatinsă de comunism. De altfel Darwin, nu cred că urmase vreo şcoală de partid şi nu era nici membru al partidului comunist, aşa cum nici savanţii de reputaţie mondială nu cred că sunt.  Atunci de unde acest sistem evoluţionist? Probabil din simplul fapt că el există şi că a fost observat de-a lungul timpului. Însăşi observaţia evoluţiei fătului şochează şi ne face să ne punem o serie de întrebări, care toate ne duc spre o concepţie evolutivă.

 

„Din homenide au apărut ramuri cu o evoluţie nereuşită: ramapitecii, gigantopitecii şi australopitecii, care au trăit în urmă cu 1,5-5 mln de ani în Africa; pitecantropii, care au trăit în urmă cu 550 mii de ani în Africa şi sud-estul Asiei; neandertalienii, care au trăit în urmă cu 30-40 mii de ani.

Gigantopitecii atingeau o talie de peste 2 m, aveau dinţi molari enormi (de 2 ori mai mari decât la gorilă şi de 6 ori mai mari decât la om). Au trăit în China şi Indonezia şi erau contemporani cu australopitecii din Africa. Ei aveau o staţiune bipedă şi după poziţia sistematică se aflau aproape de driopiteci.

Gigantopitecii se socot o ramură oarbă în evoluţia homenidelor. De la această formă ne-au rămas doar unele fragmente fosile (dinţi, oase lungi, fragmente de mandibulă).

Ramapitecii au fost descoperiţi în India, Asia Centrală, China şi Europa. Au trăit în miocenul superior (10-15 milioane de ani în urmă) şi aveau dinţii incisivi şi canini relativ reduşi, arcul dentar paraboloid (ca la om). Se presupune că ramapitecii foloseau obiectele naturale drept unelte. Din aceste considerente ei sunt priviţi ca o formă de trecere către om.

Australopitecii au trăit în pliocen acum 6-1 milioane de ani în urmă. Ei au fost descoperiţi de Dart în 1925 în Africa de Sud. Mai apoi, graţie familiei de antropologi Leakey (L.S.B.Leakey, Mary Leakey, Richard Leakey) şi A.C.Wolker ei au fost descoperiţi şi în Africa Centrală (Tanzania, Etiopia).

Australopitecii de tip grasil aveau o talie mică (120-140 cm) şi cântăreau circa 25 kg, iar cei de tip masiv aveau 160-165 cm şi cântăreau circa 40-50 kg. Membrele inferioare erau mai lungi decât la pongine, dar mai scurte decât la omul actual. Posedau mersul biped, dar staţiunea verticală nu era perfectă. Structura dinţilor era asemănătoare cu cea umană. Capacitatea craniană este estimată la 450-600 cm³, fiind puţin superioară faţă de cea a gorilei.

Australopitecii erau animale de savană, locuiau în peşteri sau în apropierea cursurilor de apă, erau vegetarieni sau omnivori, hrănindu-se şi cu carne. Ei puteau forma cete.

Australopitecii, ca şi formele menţionate mai sus, sunt priviţi ca nişte tentative nereuşite de umanizare.

După antropologul Keith drept criteriu de umanizare poate servi capacitatea craniană. După el formele care au o capacitate craniană sub 800 cm³ ar fi maimuţe, iar formele cu o capacitate craniană peste 800 cm³ ar fi oameni.

Însă capacitatea craniană nu poate fi un criteriu absolut, deoarece ea trebuie raportată întotdeauna la mărimea corpului. Darwin, de exemplu, afirma că inteligenţa nu se poate măsura în cm³. (Adevărat. Eu personal am cunoscut persoane cu diplome multe, luate după 1990, probabil pe la Herculane şi nu numai, unde te duceai turist şi veneai jurist, cu capul mic, dar care nu se plângeau de înghesuirea creierului.)

Un alt antropolog, cum ar fi Herber, consideră drept criteriu de umanizare capacitatea confecţionării uneltelor de muncă. Acest criteriu a fost recunoscut de ştiinţa modernă, care susţine că etapa umană în evoluţia omului începe odată cu producerea uneltelor de muncă şi cuprinde arheantropii, paleantropii şi neantropii.

Arheantropii sunt oamenii cei mai vechi şi reprezintă nişte forme de tranziţie filetică între primatele subumane şi om.

Homo erectus habilis („omul abil”) reprezintă un arheantrop timpuriu. El avea o greutate de circa 40 kg, un mers biped, mâini mobile şi mişcări diferenţiate. Capacitatea craniană atingea 680 cm³.

Homo erectus habilis a făurit industria „de prond” (folosea pietrele de pe malul apelor ca unelte). Se presupune că a produs şi unelte de piatră cioplită („cultura Kaufen”). Cunoştea şi producea focul.

Homo erectus erectus („piticantropul”) a trăit cu circa 1,3 milioane – 400.000 de ani în urmă. A fost descoperit în 1891 de către E.Dubois pe insula Jawa (Indonezia), iar mai apoi şi în sud-estul Asiei şi în Africa. Avea staţiune erectă, o capacitate craniană de 860 cm³ – 1225 cm³. Utilizau unelte de piatră slab cioplită.

Homo erectus pekinesis („sinatropul”) a fost descoperit în 1921 la Ciu-ku-tien (China) şi studiat de F.Weidenreich. Se socoate mai evoluat ca pitecantropul. El avea o capacitate craniană de circa 1075 cm³. Trăia în peşteri, cunoştea şi folosea focul pentru prepararea hranei.

Homo erectus heidelbergensis („omul Heidelberg”) a fost descoperit în 1907, lângă Heidelberg (Germania). Se deosebeşte de ceilalţi arheantropi printr-o dezvoltare superioară a mandibulei.

Homo erectus paleohungaricus („omul ungur”) a fost descoperit în Ungaria. Spre deosebire de arheantropii menţionaţi această formă fosilă se presupune că avea o capacitate craniană de circa 1400 cm³. (Te joci? Oricum nu avea legătură cu populaţia care locuieşte acum zona, întrucât dumnealor au venit din altă parte. Dar pentru amuzament e interesant.)

Se presupune că arhiantropii menţionaţi mai sus reprezintă nişte ramuri oarbe în evoluţia omului actual. În acelaşi timp antropologii susţin că anume de la arheantropi au evoluat paleantropii, reprezentantul principal al cărora este Homo neanderthalensis („omul de Neanderthal”).

Neandertalienii au apărut cu circa 600.000 de ani în urmă şi au trăit în Europa, Asia, Africa. A fost descoperit în 1856 lângă Dusseldorf. Ei aveau talia de 1,5 m, iar capacitatea cutiei craniene atingea 1600 cm³. Neandertalienii se hrăneau ca animale mari, practicau vânatul, se îmbrăcau în piei de animale, vieţuiau în colectivităţi. Se adăposteau în peşteri, unde întreţineau focul. Ei au creat cultura pietrei cioplite a paleoliticului.

Neantropii au apărut acum circa 250.000 de ani în urmă. Ei s-au desprins din paleantropi şi au fost caracteristici pleistocenului superior. Reprezentantul tipic al neantropilor este Homo sapiens fossilis cu trei rase europene (tipul de Cro-Magnon, tipul de Chancelade (asemănător eschimoşilor) şi tipul de la Combe-Chapelle (protomediteranean)).

Omul de Cro-Magnon a fost descoperit în 1868 în peştera Cro-Magnon (Franţa), din care s-au găsit 5 schelete. Aveau înălţimea de 180 cm, craniul cu o capacitate de circa 1500 cm³. El avea trăsăturile fizice ale omului actual. La el a apărut graiul articulat şi arta.

Urmaşul direct al omului fosil (Homo sapiens fossilis) este omul actual contemporan (Homo sapiens recens).

În ce priveşte centrele de origine ale omului, se polarizează două concepţii:

concepţia monocentrică, care susţine că omenirea şi-a avut leagănul într-o singură regiune geografică (Africa Centrală), de unde mai apoi a evoluat prin Asia (centrul secundar) pe restul Pământului;

concepţia policentrică susţine că omenirea a apărut în diferite regiuni geografice.

Concepţia monocentrică a umanizării este adeverită de datele paleontologice ce ţin de toate treptele umanizării (arheantropii, paleantropii, neantropii), în schimb nu explică existenţa a diferite civilizaţii dezvoltate.” Aceasta ar fi prezentarea evolutivă a apariţiei omului, susţinută de savanţi şi antropologi, existând o serie de teorii induse pe acest sistem.

3.3. Teoriile principale despre originea omului

Originea şi evoluţia omului este explicată de diferite teorii, unele din care sunt menţionate mai jos:

Rasismul (J.A.Gobineau, 1853) – presupune superioritatea unei rase asupra alteia (indiferent de rasă).

Social-darwinismul (Ch.Darwin, 1871) – absolutizează importanţa factorilor biologici în evoluţia omului.

Teoria fetalizării (Bolk, 1926) – susţine că omul ar fi o fiinţă cu evoluţia rămasă în urmă, o ramură în evoluţia maimuţelor, care cu timpul va deveni o maimuţă adevărată (deoarece fătul la om este cu mult mai neputincios decât cel al maimuţei). Despre această teorie şi implicaţiile ei ar fi multe de vorbit. Există elemente care ne fac să credem să de fapt evoluţia noastră biologică a fost întreruptă brutal cu un anumit scop. Dar poate ne vom ocupa altă dată de aceste cercetări şi ipoteze.

Teoria accidentului cromozomial (J. de Grouchy, 1973) – susţine că omul este rezultatul unui accident cromozomial cu reducerea numărului de la 48 la 46 (originea comună a omului (46 cromozomi) şi a cimpanzeului (48 cromozomi) confirmă şi faptul că diferenţa dintre moleculele lor de ADN nu depăşeşte 1%).

Teoria gigantismului mintal (Roginski, Nesturh, Chapman) – susţine că evoluţia omului va merge spre Homo sapientissimus (om cu craniu uriaş şi corp redus). Se susţine parţial cu Teoria fetalizării şi se completează într-un mod ciudat.

Eugenia (F.Galton, 1883) – presupune îmbunătăţirea (inclusiv şi cea forţată) a calităţilor ereditare ale populaţiei umane.

Teoria bio-socială – susţine că omul este rezultatul acţiunilor interdependente ale factorilor biologici şi sociali.

3.4. Rasele umane

Observând multitudinea felului de prezentare a sistemului anatomo – fiziologic numit om, savanţii, că de aia sunt savanţi, au separat acest sistem în rase umane aşa cum apar ele în materialul următor.

„Majoritatea savanţilor sunt de părerea că astăzi pe Pământ există diferite populaţii ale unei singure specii – Homo sapiens. Specia umană este o specie politipică, alcătuită dintr-o serie de tipuri secundare, care formează rasele de oameni, răspândite pe teritorii geografice mai mult sau mai puţin distincte.

Originea cuvântului „rasă” este incertă. Se presupune că el derivă fie de la cuvântul arab „ras” – origine, fie de la latinul „radix” – rădăcină, fie de la cuvântul „ratio” – mod, natură, aşa cum era folosit în literatura romană.

Pentru prima dată cuvântul acesta este întâlnit în Italia, în secolul al XIV-lea, sub forma de „razza”. Un secol mai târziu, el este folosit în Franţa („race”), în Spania („rasa”) şi în Portugalia („roca”). În secolul al XVI-lea, apare şi în literatura engleză (“race”) şi apoi în lumea întreagă. (Oare de unde a apărut „f…-vă  rasa-n c…)

În concepţia antropologiei clasice rasa este un grup natural de oameni care prezintă un ansamblu de caractere fizice ereditare comune, indiferent de limbă, obiceiurile sau naţionalitatea lor (Vollois, 1963). Membrii rasei prezintă un anumit număr de similitudini, deoarece provin dintr-un grup ancestral comun.

După Bay (1959), rasa este unitatea de reproducere care diferă de celelalte unităţi prin frecvenţa uneia sau mai multor gene.

Primele comunicări despre rasele umane le găsim în documentele vechi. La egipteni se cunoşteau, de exemplu, 4 varietăţi de oameni: galbeni-asiaticii; negri-locuitorii de la izvoarele Nilului; roşii-egiptenii; libienii (albii) - oamenii de nord.

Cunoştinţele despre popoare s-au extins în sec.XIV-XV, o dată cu marile descoperiri geografice ale lui M.Polo, Chr.Columb, A.Vesspuci, F.Magelan, Dj.Cook ş.a.

Pentru a sistematiza mai uşor aceste cunoştinţe şi a înţelege cauzele variabilităţii speciei umane, a început să se folosească termenul de rasă.

Studiul raselor umane actuale constituie obiectul raseologiei, o ramură a antropologiei.

Specia umană este alcătuită din trei rase majore:

Leucodermă (europoidă), care se caracterizează prin piele de culoare deschisă, barbă şi mustaţă puternic dezvoltate, părul drept sau ondulat, nasul drept şi proeminent cu sept nazal. Unghiul facial este aproape sau între 70°. Cuta pleoapei superioare este puternic dezvoltată. Buzele au grosime medie, bărbia este proeminentă. Rasa albă este subdivizată după o serie de caractere (culoarea părului şi ochilor etc.) în subrase: nordicii, esteuropenii, mediteraneenii, alpinii, dinaricii etc. (Oare calviţii sunt o altă rasă?)

Xantodermă (mongoloidă), care se caracterizează prin piele de culoare galbenă până la brun, părul drept, rigid şi cilindric, barbă şi mustaţă slab dezvoltate, nasul, de regulă, turtit şi puţin proeminent. Rasa galbenă ocupă o mare parte din continentul asiatic, iar în America ea a pătruns prin strâmtoarea Bering la sfârşitul epocii glaciare.(Oare? Şi dacă sensul  a fost invers?)

Melanodermă (negroidă), care se caracterizează prin piele de culoare neagră sau brună, părul creţ sau lânos, faţa puţin păroasă, nas turtit şi larg, buze groase, bărbia moderat dezvoltată. Femeile au sânii conici. Rasa negroidă este subdivizată în subrase (etiopienii, pigmeii ş.a.).”

3.5. Un alt fel de Om?

            Consider că nu este lipsit de interes să mai prezentăm în continuare un concept şi anume Omul Vitruvian sau Homo Universalis care este cu siguranţă cel mai cunoscut desen realizat de Leonardo da Vinci, după proporţiile alese de Vitruvius, un celebru arhitect roman, pe care inventatorul îl admira. O imagine simbolica, care a fost de-a lungul istoriei interpretata în diverse moduri, acest om universal rămâne semnificativ pentru Leonardo da Vinci. El a dat o schiţă a aşa numitului Homo Universalis (omul vitruvian), dar ce nu se ştie e faptul că această schiţă a acţionat asemeni unei muze pentru matematicianul Fibonacci şi pentru celebrul raport de aur (celebrul număr phi). Acest raport (M/m=1,618) s-a dovedit a fi formula după care a fost creat universul material aşa cum îl percepem noi pe Terra.

            Din punct de vedere mecanicist omul este o maşinărie neunică ca şi concepţie, fiind conceput ca toate mamiferele şi care funcţionează pe baza resurselor din mediul înconjurător, care sunt transformate prin procese chimice nu foarte sofisticate în energia necesară funcţionării. În urma acestor procese rezultă o serie de reziduuri care se reintegrează în mediu fără probleme. De fapt întregul înveliş carnal se disipează după moarte în pământ. Mai greu este cu învelişul osos care dăinuie mai mult decât ar fi convenabil din punct de vedere ecologic. Oare aşa arată Creatorul Universului? Este el Creatorul o fiinţă materială atât de simplu aparent constituită? Probabil că nu. Probabil că acel Duh, Spirit, Suflare Divină este adevăratul motiv al creaţiei şi parte asemeni Creatorului. În cele ce urmează am să descriu o serie de experienţe, unele dintre ele chiar personale care arată complexitatea creaţiei numită Om.  

            M-am născut cu ochiul lui Shiva, adică cu glanda pineală ieşită la suprafaţa frunţii. Acest semn spun învăţăturile din vechime apare la cei care într-o altă viaţă au fost vraci. În învăţăturile ezoterice este considerat un centru de forţă numit „Ajna chakra”. Iată ce se spune despre acesta:  „Ajna chakra mai este numit şi ochiul divin sau al treilea ochi. Acest centru de forţa este situat la 1 cm în afara zonei dintre sprâncene, la aproximativ 5 cm deasupra rădăcinii nasului. Este reprezentat simbolic sub forma unui cerc alb cu 2 petale strălucitoare, care reprezintă cele 2 canale sau spiţe energetice prin care circula energiile mentale la nivelul lui Ajna Chakra. În realitate există însă 78 de canale energetice, fiecare cu funcţia lui specifică. Această energie amplificată conferă o mare putere de concentrare şi focalizare mentală, inteligenţă, calm mental, putere de sinteză şi de memorare, o extraordinară capacitate de control asupra corpului vizibil şi asupra corpurilor invizibile, precum şi atingerea capacitaţilor paranormale de clarviziune spirituală.
            Ajna Chakra reprezintă conştiinţa mintală superioară, capacitatea de a percepe celelalte lumi paralele invizibile, precum şi posibilitatea de a percepe evenimentele din viitor, numită profeţie. Marii profeţi ai planetei, cum ar fi Nostradamus, au avut acest centru de forţa foarte intens activat, permiţându-le să prevadă viitorul omenirii pe o durata de sute şi chiar mii de ani.
             În plan fizic, Ajna Chakra realizează controlul asupra activităţii glandelor endocrine şi a creierului mic (cerebelul). Sinteza hormonilor pineali (epifizari) este dependenta în mod special de activarea acestui centru mintal de comandă. Plexul nervos corespondent lui Ajna Chakra este cel carotidian.”

            Malformaţia cu care m-am născut a provocat o serie de efecte asupra corpului, aducându-mă în pragul morţii. Eforturile depuse de medici şi anumite practici ezoterice pe care părinţii mei l-au făcut la îndemnul unor vraci, au dus la vindecarea mea prin retragerea în interiorul frunţii a excrescenţei apărute şi la vindecarea locului. Un anumit semn a rămas pentru toată viaţa, vizibil mai ales în momentele de maximă concentrare, sau de supărare. Probabil suferinţele îndurate atunci m-am făcut să am amintiri începând cu vârsta de un an şi prin ceaţă chiar mai timpurii. Până la vârsta de 8 ani am fost un copil bolnăvicios, nu mâncam decât produse pe bază de lapte ouă şi legume. Carne am început să mănânc de abia pe la vârsta de 11 ani. Ceea ce mă caracteriza era o voinţă de fier şi o imaginaţie foarte bogată. Inventam o serie de jocuri pentru copii şi astfel deveneam liderul lor. Liderii de forţă ai grupului de copii veneau să mă pedepsească fizic. Mă doborau la pământ, dar de fiecare dată mă ridicam şi reluam lupta de la capăt. Până la urmă cedau psihic şi părăseau câmpul de luptă, lăsându-mă în nebunia mea, triumfător, plin de vânătăi, zgâriat şi cu hainele murdare şi rupte. Eram o familie săracă, aşa încât a doua zi reveneam în grupul de copii cu hainele cârpite curate şi călcate. Dar cel puţin o perioadă nimeni nu se mai lega de mine şi de grupul meu. În clasa a-I-a ajunsesem să pun la respect toţi copii până la clasa a-III-a inclusiv, iar pentru clasa a-IV-a primisem protecţie din partea unui elev mai mare şi care repeta clasa a-IV-a. Uram violenţa şi faptul că atunci când aveam şi eu o haină nouă, necârpită, venea un nebun şi se lega de mine. Rezultatul era el bătut şi eu cu hainele rupte. Spuneam acasă întotdeauna ceea ce mi s-a întâmplat, nu eram certat, aceasta poate şi datorită faptului că eram un copil foarte bun la carte, îmi plăcea pur şi simplu să învăţ, să aflu lucruri noi şi eram respectuos cu toată lumea. Violenţa care mă înconjura m-a făcut să mă apuc de sporturi dure, să îmi antrenez corpul şi să învăţ o serie de tehnici de luptă. Am început cu boxul, am continuat cu judo şi ju-jitsu, iar mai apoi cu karate shotokan fudokan, finalizând cu tehnici de aikido. Studiul artelor marţiale mi-au dezvăluit o serie de taine care toate arată supremaţia minţii asupra trupului.

            Aflat într-o misiune împreună cu un coleg, am fost blocaţi într-un spaţiu foarte mic, pe orizontală de un lift aflat deasupra noastră şi care putea fi comandat cu o telecomandă. La momentul producerii accidentului colegul avea telecomanda în mâna stângă. Şocul impactului a făcut ca aceasta să îi zboare din mână la o distanţă, care la momentul reconstituirii evenimentului s-a dovedit a fi de circa 10 centimetri. Telecomanda se afla între vârful degetelor lui şi zid. Pe piept ne presa podeaua liftului.

            Încercările colegului de a ajunge la telecomandă nu dădeau rezultate. I-am spus să se întindă să ajungă la zid şi nu la telecomandă, pe care să o ignore. Ce credeţi? După câteva secunde a prins telecomanda cu mâna şi aşa am scăpat din locul acela. Nu îi venea să creadă că practic mâna lui s-a alungit atât de mult, aşa încât am făcut o reconstituire, care a dovedit practic că mâna lui se lungea cu 10 cm la comanda creierului.

            Am încercat ca de la vârsta de 6 ani să o învăţ pe fiica mea artele marţiale. Am reuşit ceva cu chiu cu vai până când, pe la 11 ani mi-a spus clar  să o las în pace, pentru că pe ea nu o interesează acest gen de sport. Peste ani, la un anumit moment, am vrut să plec furios dintr-un anumit loc, fiică-mea mi-a pus mâna în piept şi nu m-am mai putut mişca. Instantaneu mi-am dat seama că aplica un principiu din artele marţiale, adică îşi proiecta mintal centrul de greutate dincolo de centrul meu de greutate, blocând astfel cu 45 de kilograme ale ei neantrenate, 120 de kilograme ale mele antrenate.

            În cartea intitulată „Enigma vieţii şi a morţii”, doctorul Aurel Popescu – Bălceşti descrie în capitolul intitulat „ Corpul vital sau corpul eteric” următoarele experimente astfel: „ S-a realizat electronografia unei frunze şi s-a constatat aura respectivă din jurul ei. S-a tăiat apoi un fragment din frunză şi repetându-se electronografia, s-a constatat că, acolo unde fragmentul de frunză lipsea, aura era prezentă, de o intensitate mai mică, dar ea exista. Aşa se explică piciorul fantomă în chirurgie. Se ştie că în cazuri de traumatisme complexe sau în cazuri de arterită avansată cu gangrena piciorului, se impune amputarea lui. După amputare, bolnavii continuă să afirme că îi dor degetele pe care nu le mai au. Cum se explică acest fenomen? Prin persistenţa, un timp, a acestui corp vital care este cel ce dă senzaţie de durere. Iată confirmarea: dacă se trece o rază de lumină printr-o prismă, ea se descompune în cele şapte culori ale spectrului solar. Dacă însă se interpune între prismă şi sursa de lumină piciorul fantomă, adică partea care, de fapt, nu mai există pentru că a fost amputată, nu se obţine descompunerea luminii. Deci ceva s-a interpus între prismă şi sursa de lumină – acesta fiind corpul eteric sau corpul vital al fostului picior, electronografia arătându-ne prezenţa aurei la acest nivel. În orice afecţiune se produce mai întâi o tulburare în corpul eteric al organului şi după aceea apare boala cu semnele ei obiective şi subiective.”   Ce înseamnă corp vital sau corp eteric? Iată un material care încearcă să explice acest lucru. „Corpul plantelor, animalelor şi a omului este străbătut de curenţi invizibili de natura eterică care întreţin mascarea lor internă şi externă. Alături de corpul fizic se află un al doilea corp, de aceeaşi formă cu el, format din materie eterică sau fluidică, numit corp vital. Acesta reproduce absolut exact corpul nostru carnal, de aceea se mai numeşte şi dublu vital.
            Dar ce este acest fluid ? Acesta reprezintă stări de materie existenta în toate lucrurile şi în toate fiinţele vii. Particulele fluidice din care constă acest corp sunt în continuă vibraţie, iar aceste vibraţii pun în mişcare vibraţiile protoplasmei, nucleului, precum şi toate componentele celulare. Mişcarea, combinaţiile chimice, diviziunea celulară, procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie, respiraţia celulei se datoresc acestui fluid vital. Daca s-ar opri vibraţiile fluidului vital ar interveni moartea, de aceea acesta este considerat motorul corpului fizic. Corpul vital creşte absorbind din spaţiu substanţa vie. El creşte odată cu corpul fizic, iar când intervine moartea acest corp ne părăseşte, dar rămâne o vreme în preajma corpului lipsit de viată, în jurul sicriului, mormântului, casei. Noaptea, în primele zile după moarte, oamenii cu vedere spirituala, mediumii clarvăzători, îl vad chiar cu ochiul liber ca o masă alburie de formă umană. Corpul vital este mai mare decât corpul fizic, depăşindu-l cu câţiva centimetri pe acesta. Cei cu vederea spirituala îl văd ca o aură care înconjoară corpul nostru. Are o sensibilitate proprie şi o conştiinţă, el întreţine sănătatea şi puterea spiritului. El nu se desprinde de spirit decât noaptea, când spiritul îşi trăieşte viata lui de spirit. (Noaptea, dezbărat de capcana corpului, spiritul îşi arată capacitatea lui de entitate compusă din patru dimensiuni, călătorind în spaţiul patru - dimensional, înainte şi înapoi în timp, aducând informaţii din trecut, dar mai ales din viitor.)    Prin magnetizare se poate separa corpul fizic şi corpul vital de spirit. Aceasta desprindere se mai întâlneşte în stare de somn, hipnoza, în meditaţia transcedentala, în yoga, precum şi în stare de amnezie produsă de diferite substanţe numite halucinogene.
              Materia vitală s-a născut în miliarde de ani prin evoluţia fluidului primordial – rezultat al exploziei, aşa-numitului Big-Bang. (Oare?) Materia vitală se concentrează în jurul nervilor şi centrelor nervoase, prin ea nervul transmite vibraţii la spirit.
              Fluid magnetic au şi pietrele şi plantele, şi animalele, şi omul, mergând de la o treaptă inferioara de dezvoltare la una superioară. Corpul vital se hrăneşte prin respiraţie, alimentaţie şi prin porii pielii. Dar cea mai mare cantitate de energie corpul vital o absoarbe prin nişte organe speciale numite roate sau rozete. Absorbţia se face mai mult în timpul verii, când cerul este senin. De aici efectul benefic al curei helio-marine.
            Centrele de absorbţie ale corpului vital
            Clarvăzătorii vad nişte discuri sau rozete de 1-3cm, ca nişte farfurioare scobite la mijloc. Acestea sunt în număr de şapte.
            Unul se găseşte în dreptul splinei. Altul în dreptul coloanei sacrate. Altul de asupra ombilicului. Altul în dreptul inimii. Altul în dreptul furculiţei sternale. Altul între sprâncene. Ultimul este la creştetul capului.
             Discul cu activitatea ce mai mare se află în dreptul splinei. El are şase petale care se mişcă de la stânga la dreapta foarte repede. Acest fluid se îndreaptă cu o parte perpendicular, pătrunzând în corp, iar o alta parte se răspândeşte în organism pe cele sase petale, formând sase curenţi, nu altele decât cele cunoscute de medicina tradiţională chineză şi care se folosesc în acupunctură. Punctele de acupunctură sunt acolo unde curenţii ajung la suprafaţa corpului sau acolo unde pielea are minima rezistentă electrică.
             Fluidul vital absorbit de aceste rozete sau de acest disc la nivelul splinei acţionează şi celelalte şase rozete de care am amintit mai sus. Dar acestea pot acţiona şi în mod independent. (În realitate este vorba despre pancreas şi nu despre splină. Intenţionat a fost indus acest mesaj eronat, în scopul de a ascunde atacul chimic provocat de Stăpânii lumii acesteia, asupra pancreasului prin otrava numită zahăr. Afectând organul, se influenţează buna funcţionare a acestui centru a corpului vital, care după cum aţi văzut, are cea mai mare activitate, formând curenţii de bază în medicina tradiţională chineză. Medicină ce a început să capete o importanţă din ce în ce mai mare. Cea ce nu este dorit de către stăpânii lumii acesteia. Cum ar mai câştiga, cum ar mai experimenta produsele chimice, dacă anumite afecţiuni ar fi vindecate altfel decât pe bază chimică? E un subiect care poate ar trebui abordat într-o altă lucrare.)

 Şi celelalte rozete au un număr de petale, dar diferit, după cum urmează : discul de la rădăcina coloanei vertebrale are 4 petale ; de la nivelul ombilicului are 10 petale ; din dreptul inimii 14 petale ; de la furculiţa sternala 16 petale ; cel dintre sprâncene 96 de petale, iar discul din creştetul capului 190 de petale.
             Corpul vital se elimină prin porii pielii, prin degete şi prin ochi, un om putând influenta pe altul. Fluidul vecinului te face să te simţi mai bine sau mai rău. Camera unde locuim, patul unde dormim, mobilierul, toate obiectele sunt îmbibate cu fluid magnetic. De remarcat, că unul care are o cantitate mai mica de fluid poate fura din fluidul vital, slăbindu-i puterea de apărare. Prin voinţa se poate da, fie prin atingere, fie prin privire, fluid magnetic altei persoane, ceea ce înseamnă că un om bolnav se poate trata prin această metodă. Astfel se produce vindecarea prin mediumuri care se numesc vindecătoare.
            Şi plantele şi animalele absorb fluidul vital, dintre toate bradul având puterea cea mai mare de absorbţie şi de eliminare. De aici efectul sănătos al curei într-o staţiune cu pădure de brad. (Şi tot de aici povestea aceea că nu e bine să plantezi brazi în curtea, grădina propriei case, că ţi se poate întâmpla o nenorocire. Astfel oamenii sunt influenţaţi să se ferească de efectul benefic a bradului şi sunt încurajaţi să folosească bradul omorât, chiar de sfânta naştere a Mântuitorului.)
             Obiectele absorb fluid vital purtat de o persoana şi ne vor influenţa cu caracterul fluidului pe care l-au absorbit de la persoana respectiva, dându-ne o stare de linişte, de vitalitate sau dimpotrivă.
Unele metale au putere mai mare de absorbţie, aşa cum este aurul. Dar dintre toate cristalul de cuarţ are puterea cea mai mare. El nu numai că absoarbe energie vitala, dar are şi proprietatea de a o ceda. Cristalul de cuarţ armonizează energia noastră cu a lui, se comportă ca ceva viu, cu inteligenţă şi cu memorie.
             Cine are un cristal de cuarţ, îl tine în mâna stângă şi se gândeşte să absoarbă forţa vitala, acesta o captează din univers şi o conserveasă. Energia magnetică pătrunde în corpul nostru prin mâna stângă şi se poate transmite prin mâna dreaptă la o altă persoană. Pentru a-l putea folosi, cristalul trebuie mai întâi curăţat de alte influente, pe care le are de la alte persoane. Aceasta curăţare se face, punând cristalul într-o apă sărată : la 4 litri de apă se pun 4 linguri de sare de bucătărie ; sau într-o soluţie de alcool, jumătate alcool, jumătate apă. După ce a fost curăţat cristalul se armonizează cu energia corpului nostru prin purtarea lui asupra noastră timp de 33 de zile fără ca în acest timp cineva să-l mai atingă, după care se poate folosi.
             Dar şi alte obiecte se pot folosi în acest scop, aşa se explică purtarea amuletelor şi talismanelor.
             Dacă pătrundem într-o încăpere, noi suntem influenţaţi de fluidul vital care se găseşte în toate obiectele din această încăpere ; astfel dacă în această cameră a locuit un om cu gânduri şi idei rele, ne simţim şi noi rău, ne simţim irascibili, nervoşi şi ne doare capul. Efectul invers este acolo, unde se află un fluid bun, aşa cum este biserica, unde toate gândurile bune ale credincioşilor impregnează pereţii bisericii şi obiectele din biserică, ceea ce ne conferă o linişte aparte.
              Spiritul este legat de corpul vital prin bulbul rahidian, cel care controlează circulaţia şi respiraţia noastră. Ruperea acestei legături provoacă moartea noastră instantaneu. După moarte spiritul părăseşte corpul fizic, luând cu el corpul vital cu care stă împreuna un timp, după care se debarasează şi de acesta, evoluând în lumea astrală ca spirit liber. Atâta timp cat corpul nu a putrezit, spiritul nu se poate elibera complet de acesta. De aceea, sunt şi astăzi două concepţii diferite în comportarea faţă de omul mort.    Indienii, tibetanii, chinezii, japonezii, indochinezii incinerează mortul pentru ca spiritul sa se desprindă mai uşor de corpul fizic. (Şi dacii incinerau morţii.) Alţii, din contra, spun că este mai bine să se îngroape mortul, ca sa aibă cât mai mult timp alături de el corpul vital pe care să-l folosească în anumite scopuri.
              Biserica creştina şi credinţa mozaică (oare de ce nu mă mir?) sunt împotriva arderii mortului. Si astăzi se mai vad cazuri când corpul unor oameni ce au reprezentat reîncarnarea unor spirite superioare, nu a putrezit în întregime, ci s-a transformat de la sine în mumii. Astfel sunt moaştele sfinţilor, pe care le foloseşte biserica în rugăciunile sale către Dumnezeu.
             Tot cu acest dublu vital se fac şi anumite procedee de magie neagră, de descântece şi vrăjitorii.      Se cunoaşte în popor, cum în acest scop sunt folosite obiecte de la mort, cum ar fi legătura de la picioarele mortului, apa în care se spăla mortul sau chiar florile de pe cosciugul acestuia.

             În concluzie, corpul vital este acela care formează matricea pe care ulterior se dezvolta corpul fizic…”  Materialul oarecum modificat se află şi în cartea prezentată anterior, carte pe care o voi mai cita în lucrare şi pe care vă recomand cu căldură să o citiţi.

            O dorinţă veche a omului a fost aceea de a zbura. Există o serie de descrieri despre anumiţi oameni, unii numiţi oameni sfinţi, care puteau să leviteze. Despre levitaţie se spune în Dicţionarul explicativ al limbii române că este „ capacitatea atribuită ocultiştilor, fachirilor etc. de a ridica diverse corpuri prin puterea voinţei.” După cum observaţi nu se vorbeşte despre puterea de a-ţi ridica propriul corp. Foarte multe persoane descriu vise în care corpul lor se deplasează în zbor. Personal la mine acele vise încep printr-o greutate foarte mare pe care o simt în muşchii picioarelor, senzaţie asemănătoare cu aceea în care urci mai multe etaje cu greutate suplimentară pe corp. Pornind de la aceste vise şi de la o serie de lecturi despre levitaţie, am încercat să realizez acest fenomen pe propriul corp. Nu am reuşit să mă ridic deasupra solului dar am reuşit să îmi modific greutatea afişată de un cântar cu până la 10 kilograme. Modificarea era cu scăderea greutăţii afişate. Pentru creştere, adică să presez suplimentar solul, am reuşit să modific cântarul cu maxim 3 kilograme. Nu ştiu dacă ceea ce am reuşit se încadrează în sfera levitaţiei, sau în alt domeniu al paranormalului. Mai pot descrie însă o serie de fenomene în care am fost implicat, unde printr-o concentrare maximă datorată unui pericol iminent, maşina în care mă aflam singur, sau însoţit parcă ar fi planat (ca şi cum o forţă exterioară ar fi susţinut-o), ieşind din situaţia de pericol, fără ca nimic să fie afectat. Acest gen de experienţe nu l-am putut relua în condiţii de experiment, deoarece nu reuşesc să îmi induc acea stare pe care o induce un pericol real. Ceea ce pot spune este faptul că nu anumite manevre pe care aş fi putut ipotetic să le fac şi nici anumite forţe create de dinamica mişcării nu explică fenomenele pe care le-am trăit. Pot în schimb să fac oricând un alt gen de demonstraţie şi anume să stau pe un scaun cu spătar şi să mă las ridicat de 4 persoane. Cei patru bărbaţi mă ridică fără probleme. La următoarele încercări surpriză, nu mă mai pot ridica chiar dacă le vin în ajutor alţi doi bărbaţi. De ce? Simplu. Mi-am proiectat mintal centrul de greutate dincolo de corpurile lor.

            Provocat într-o seară de un malac (nici eu nu sunt un firav, dar am doar 1,78 m la 120 de kilograme, sunt practic pătrăţos şi duc un sac de grăsime de circa 30 de kilograme, fără grăsime, numai muşchi, am cântărit 90 de kilograme) care se încadra în categoria „mutanţi”, nevrând să provoc un scandal de proporţii l-am lovit mintal în plex (adică nici măcar nu am mimat lovitura), iar personajul s-a prăbuşit ghemuit. Lovitura a fost adresată minţii lui şi el a înregistrat-o ca fiind reală. Şi-a revenit din şoc în momentul în care l-am ridicat şi i-am spus că nu l-am atins. Acest gen de lovitură nu este receptat de orice persoană şi în orice caz, cei care practică artele marţiale au propriul scut pentru acest tip de lovituri.

            De-a lungul timpului m-am antrenat şi în practici de hipnoză şi auto – hipnoză . Ce este Hipnoza ?

            Divizia de hipnoza psihologica a Asociaţiei Americane de Psihologie a oferit in 1993, următoarea definiţie :  
  „Hipnoza este o procedură în cadrul căreia o persoană, lucrând în domeniul sănătăţii sau în cercetare, îi sugerează unui client, pacient sau subiect să manifeste schimbări în senzaţii, percepţii, gânduri sau comportament. În general, contextul hipnotic este stabilit printr-o procedură de inducţie. Cu toate că există mai multe inducţii hipnotice diferite, marea parte din ele includ sugestii pentru relaxare, calmare şi o stare de bine. Instrucţiuni pentru a-şi imagina sau de a se gândi la experienţe plăcute, sunt de asemenea incluse frecvent, în inducţiile hipnotice. Oamenii răspund în moduri diferite la hipnoză. Unii îşi descriu experienţa ca o stare modificată de conştiinţă. Alţii descriu hipnoza ca pe o stare normală de atenţie concentrată, în care se simt calmi şi relaxaţi. Indiferent de măsura în care răspund la ea, majoritatea oamenilor descriu experienţa ca fiind foarte plăcută.
            Unii oameni răspund foarte uşor la sugestiile hipnotice iar alţii mai greu. Abilitatea unei persoane de a avea sugestii hipnotice poate fi inhibata de frici sau griji ce apar în urma unor păreri preconcepute, greşite, destul de răspândite. Contrar unor descrieri ale hipnozei din cărţi, filme sau la televizor, persoanele care au fost hipnotizate nu îşi pierd controlul propriului comportament. În mod normal ei rămân conştienţi de cine sunt şi unde sunt şi în afara cazului în care amnezia a fost sugerată, ei îşi amintesc ceea ce a reieşit în urma hipnozei. Hipnoza face mai uşor, pentru ei, să experimenteze sugestii dar nu-i forţează pe aceştia să aibă aceste experienţe"
(Comitetul Executiv al Diviziei de Hipnoza Psihologica al Asociaţiei Americane de Psihologie [1993, toamna]. Hipnoza psihologica: Un buletin al Diviziei 30, 2, p. 7)  
             Cu toate că oamenii de ştiinţă au mai multe teorii diferite asupra naturii hipnozei, cu toţii par să fie de acord cu faptul că oamenii hipnotizaţi semnalează schimbări în modul în care simt, gândesc şi se comportă şi că aceste schimbări sunt răspunsul la sugestii. Oamenii variază în gradul în care răspund la sugestiile hipnotice, ceea ce se cheamă hipnozabilitatea lor sau susceptibilitatea hipnotică, dar marea parte a oamenilor pot fi hipnotizaţi într-o oarecare măsură. Oamenii de ştiinţă nu cad de acord asupra problemei dacă hipnoza implică o stare mentală specială. Hipnozabilitatea (care este legata de susceptibilitatea la sugestii) poate fi măsurată folosind teste speciale sau scale ale hipnozabilitaţii.  
              Definiţii
               Stare modificată a conştiinţei este un concept folosit de unii oameni de ştiinţa şi de majoritatea hipnotizatorilor clinici pentru a sugera faptul că hipnoza produce o stare diferită de starea de veghe, de starea de somn, de unele stări ale meditaţiei, etc. Pe de alta parte, mulţi oameni de ştiinţă cred că problemele hipnozei şi ceea ce se poate realiza cu ajutorul hipnozei pot fi explicate fără a utiliza termenul de stare.
              Hipnozabilitatea este măsurată cu scale sau teste care clasifică oamenii pe un continuum al gradului în care răspund la sugestii. Oamenii sunt clasificaţi ca fiind uşor, mediu sau greu hipnotizabili depinzând de împrejurarea ca răspuns la multe sau la puţine sugestii. Abilitatea de a răspunde este distribuita într-o curbă în formă de clopot aproape normală. Marea parte a oamenilor sunt mediu hipnotizabili şi răspund îndeajuns pentru a folosi hipnoza în terapie medicală, dentală sau psihologică. Persoanele care sunt greu hipnotizabile, de multe ori, îşi pot îmbunătăţii răspunsul la sugestii cu antrenament şi exerciţiu şi astfel pot folosii hipnoza pentru a lucra la problemele lor. Multe utilizări clinice ale hipnozei nu necesită o hipnozabilitate foarte mare.
              Scalele sau testele ale hipnozabilitaţii măsoară abilitatea unei persoane de a răspunde la sugestiile care urmează inducţiei hipnotice. Cele mai multe necesită ca un hipnotizator (hipnotist) instruit să citească un scenariu constând într-o inducţie hipnotica urmată de o serie de sugestii de testare care variază în nivelul de dificultate. Marea parte a oamenilor răspund la unele sugestii dar nu la toate la fel, cum ar avea răspunsuri corecte la unii dar nu la toţi termenii dintr-un test de inteligenţă.
              Sugestibilitatea este legată de hipnozabilitate şi de obicei desemnează abilitatea de a răspunde la sugestii fără o inducţie hipnotică premergătoare. Aceasta este un concept ştiinţific care nu are conotaţii cu o voinţă slabă. Sugestibilitatea pare să fie legată de capacitatea de a folosi imaginaţia. Sugestiile sunt cerinţe verbale sau nonverbale pentru a acţiona sau gândii în moduri indicate de hipnotizator (hipnotist), într-o manieră involuntară care nu necesită efort.”

            Marii maeştrii ai artelor marţiale folosesc acest procedeu numit hipnoză asupra elevilor lor, atunci când elevii ajung la un stadiu avansat de cunoaştere în domeniu şi mai este de făcut pasul cunoaşterii de sine, a e-ului, a contactului cu informaţiile acumulate în luptele duse în vieţile anterioare. 

            La un anumit moment al vieţii am primit sarcina să pregătesc pentru intervenţie o subunitate. Ea era compusă din tineri cu o condiţie fizică peste medie şi cu cunoştinţe în domeniul artelor marţiale cel puţin la nivelul regulamentelor militare în vigoare la acea vreme. Timpul pentru pregătire era foarte scurt. Am început după o metodă clasică, încercând să valorific abilităţile deja formate şi cunoştinţele acumulate. Rezultatul a fost dezastruos, se mişcau de parcă ar fi fost legaţi de articulaţii. Nu reuşeau să îşi coordoneze mişcările şi să folosească spaţiul de mişcare şi mediul înconjurător. Am apelat atunci la hipnoză, inducându-le o stare de hipnoză colectivă în care i-am ghidat spre interiorul lor spre a-şi regăsi experienţele din vieţile anterioare. La reluarea antrenamentului rezultatul a fost surprinzător, se mişcau altfel şi înţelegeau aproape instantaneu ceea ce le ceream să facă, cu excepţia a 4 persoane la care nu se putea sesiza vreo schimbare. Pe cei patru i-am înlocuit în echipă, dar i-am lăsat să se antreneze în continuare. Din punctul meu de vedere cei patru nu mai avuseseră vieţi anterioare (cel puţin nu vieţi umane) şi erau la prima încarnare. „Scanându-i” mintal nu găseam nimic, dar reacţionau târziu la comenzi telepatice. Erau ca nişte maşinării „roboţi” prost construiţi. (În general şi nivelul inteligenţei native la aceste persoane este redus. Ei pot acumula cunoştinţe şi diplome universitare şi academice, dar sunt ca un pământ neroditor. De cele mai multe ori, dacă sunt şi puşi să conducă, efectul este dezastruos, mai ales pentru cei aflaţi în subordinea lor.)

            Există o serie de experimente care dovedesc existenţa mai multor vieţi, sau cel puţin un fenomen de captare şi stocare a tuturor informaţiilor emise de creierele umane şi nu numai de-a lungul timpului. Rezonarea cu aceste informaţii în anumite situaţii este un fapt deja demonstrat.

            „Informaţii referitoare la reîncarnare au existat (şi mai există) în Biblie şi în unele texte apocrife. Biserica primelor secole a acceptat teza reincarnării, susţinută şi de Isus. În anul 553 însă, la cel de al cincilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, teza reincarnării a fost anatemizată, fiind considerată drept o eroare dogmatică. Împăratul Iustinian (leit-motivul său: „Afurisit fie cel care, de aici încolo, va mai crede în preexistenţa sufletului !”) a impus clerului propriul său crez, a pus sub arest pe Papa Vigilius (spre a nu conturba Conciliul !) şi a obligat episcopii să accepte noua dogmă.      Iustinian a considerat că teza reincarnării acordă omenirii o prea lungă perioadă de timp pentru atingerea unei trepte mai înalte de dezvoltare a conştiinţei.
              După anul 553, credincioşilor li s-a spus de către biserică că au la dispoziţie o singură viaţă pentru a reveni din nou la stadiul dinaintea comiterii păcatului originar.
               Noua teza a lui Iustinian, propagată masiv în rândul enoriaşilor de pretutindeni în cursul secolelor următoare, continuata până azi, a dus la erori şi mai mari de comportament ale oamenilor, majoritatea încercând să trăiască din plin aşa-zisa unică viată.
              Biserica a exclus treptat aproape toate textele, documentele şi cele 31 Evanghelii apocrife, neconforme noii linii dogmatice trasate. Cu toată cenzura impusă textelor originare, s-au mai păstrat pe alocuri unele referiri ale lui Isus la reincarnare (Evanghelia lui Ioan [3,1-8], deasemeni afirmaţiile lui Isus despre reîncarnarea profetului Ilie în trupul lui Ioan Botezătorul din Evanghelia lui Matei [11,14 si 17,10-13], sau cele spuse de Isus fariseilor, în legătură cu faptul că el ar mai fi trăit odată pe pământ, încă înaintea patriarhului Avram [Evanghelia lui Ioan, 8,56-58]). Alte pasaje biblice care aduc indicii asupra reincarnării: „Ieremia” (1,5), „Cartea Înţelepciunii” (2,5 si 8,20), „Cartea lui Kohelet” (12,6), „Evanghelia lui Matei” (26,52), „Evanghelia lui Ioan” (9,1-3), „Epistola lui Pavel către Filipeni” (2,6-7), „Epistola sobornicească a lui Iacov” (3,6). Deasemeni, în documentele necanonice (apocrife): „Evanghelia după Pistis Sophia”, „Evanghelia lui Toma” s.a.

             Reîncarnarea în diverse curente de gândire:
             Gândirea greacă:

             La baza acesteia se afla unele comunităţi practicante ale religiei inspirate de Orfeu (orfismul), apărute în Grecia începând cu secolul 6 î.C. Este vorba despre un sistem de credinţă care asocia nemurirea sufletului cu ciclurile de reîncarnări. După ciclul naşterilor şi roata destinului, existenta trupeasca e considerată ca o pedeapsă. Exilat în corp, sufletul trebuie să scape de tristul destin al reîncarnărilor şi nu poate să o facă decât prin asceză (adică prin abstinenţă de la consumul de carne).     Numeroşi filozofi au fost marcaţi de aceste credinţe, dar indiferent de forma pe care o ia doctrina lor, scopul rămâne acela de eliberare a sufletului. Încarnarea sufletului apare ca o pedeapsă pe care sufletul şi-a atras-o prin propriile sale greşeli; prin urmare reîncarnarea funcţionează în acelaşi timp ca o fatalitate de care trebuie să te eliberezi şi ca o şansă de eliberare. În orice caz, pentru ca această eliberare să intervină, e necesară o iniţiere religioasă sau o conştientizare filozofică.

             Hinduismul:

             Ideea de reîncarnare se exprimă cel mai pregnant în hinduism, cu toate că şi aici ea a trecut printr-o serie de reinterpretări. Cele mai vechi texte (Rigveda) nu pomenesc nimic despre această idee. Abia în Upanişad, vechea teorie a plaţii a fuzionat cu ideea de reîncarnare. Ca urmare, se pot observa unele influente reciproce între religia originară, revoluţia adusă de Upanişad, Baghadavad Gîta şi evlavia populara. (În realitate se introduce conceptul reîncarnării în scopul creării unei capcane în jurul Terrei, pentru ca spiritele să fie folosite la oamenii cultivaţi de Stăpâni, pentru muncă. Capcana este spartă, distrusă de Isus, spiritele fiind libere să se întoarcă la Creator. Dacă o fac sau nu, depinde de ei, de liberul arbitru.) În Upanişad, identificarea salutara a Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât daca Sinele o rupe cu ciclul infernal al existentei (samsara), adică cu şirul de reîncarnări succesive. Salvarea înseamnă oprirea revenirilor pe pământ şi nicidecum înmulţirea numărului de reîncarnări, cum pretind adepţii occidentali ai unui hinduism deformat. Nu e vorba aici de o nouă naştere; omul se naşte o singură data, dar nu moare cu adevărat: din reîncarnare în reîncarnare, el nu-şi schimbă decât trupul, până ce ajunge la adevărata libertate, în Nirvana. Principiul care dirijează călătoria dintr-un corp în altul este dorinţa sau legea karmei. Scopul spiritualităţii hinduse este acela de eliberare de aceasta legătura karmică, pentru a se putea uni cu brahman. Prin Bakhti (curent de devoţiune) se insistă asupra harului divin ca unic mod de salvare.     Omul nu este agentul propriei eliberări din ciclul reîncarnărilor. (Aici ar fi mai multe comentarii de făcut. Isus arată calea prin credinţa în el şi în cuvântul lui. Oamenii cei mai simplii, dar care sunt cu credinţă şi respectă cuvântul (legea întărită de Isus) se pot elibera. Poţi opta pentru un ciclu de reîncarnări pentru atingerea nivelului acceptat desprinderii din lumea tridimensională materială. Şi mai este situaţia Spiritelor Superioare trimise cu o misiune pe Terra, de Creator, sau aflate la „odihnă activă”.) Hinduismul culminează printr-o mistică a eliberării, dar nu şi prin explicarea răului şi morţii prin reîncarnare. Este aici o mare diferenţă faţă de ezoterismul occidental care se consideră ca derivând din hinduism. Pentru Albert Schweitzer, această mistică este legată de o negare a lumii, de o concepţie pesimistă a existenţei, foarte apropiată de cea greacă privind trupul închisoare (o să regăsiţi această concepţie şi în Evanghelia după Iuda); această idee este contemporană cu predominanţa ideii de reîncarnare, ea este de asemenea legată de o viziune pesimistă a materiei şi istoriei. Ideea de reîncarnare este centrată total asupra omului şi faptelor sale.

             Buddismul

            Buddhismul, ca şi hinduismul, crede în existenţa unei relaţii strânse între reîncarnare şi legea karmei. Sunt totuşi numeroase diferenţe faţă de hinduism:

            Privind concepţia eliberării, omul se poate elibera singur de lume şi de suferinţă. Terapia se bazează pe critica iluziilor legate de dorinţă şi pe renunţare; ea propune un demers mai puţin mistic, cât psihologic. Accentul nu este pus pe fuziunea cu brahman, ci pe detaşarea care conduce la Nirvana, înţeleasă ca o privaţiune de orice dorinţa, ca un calm desăvârşit.

            Non-permanenţa sufletului; continuitatea subiectului uman nu este decât iluzie şi aparenţă. Nu se are în vedere nemurirea sufletului. Sufletul este un flux, o curgere, o transformare neîncetată. Doar curgerea vieţii pare să asigure continuitatea reîncarnărilor.

Nirvana: în budismul clasic este definită într-o manieră negativă. Ea, starea, nu este de fapt nimic, nu este un loc, ea exprimă starea de eliberare, de non-dorinţă. Dar anumite secte o văd ca pe locul de beatitudine, de fericire deplină atinsă la sfârşitul procesului de eliberare de câtre individul care a trecut printr-o serie de reîncarnări.

              Alte curente de gândire:

              Gnosticismul: este o ipoteză iudeo-creştina alcătuită din mai multe curente creştine apărute în cursul celui de al doilea secol după Cristos. Printre altele, această ipoteză atribuie lui Cristos teoria după care Ioan Botezătorul ar fi fost Ilie reîncarnat.

              Cabala ebraica: există din vremea celui de al doilea secol după Cristos, dar propăşirea ei s-a făcut intre sec. 13-16. Este o teozofie în formă ebraică. Cabaliştii nu sunt toţi de acord asupra ideii de reîncarnare. Sunt multe adaptări succesive, care dau impresia de a te găsi în faţa unei compilări doctrinare, în care reîncarnarea îşi joacă rolul în funcţie de problemele care se ivesc în conştiinţa populară.

            Filozofii moderni: Ideea de reîncarnare a atras mult o serie de filozofi moderni. Pentru Lessing (1729-1781), aceasta constituie o ipoteză, pentru Arthur Schopenhauer (1786-1860), ea este un element important al unei filozofii extrem de pesimiste (care ar putea fi prezentată ca o filozofie a plictiselii).

Spiritismul: Reîncarnarea se regăseşte în curentul spiritist al lui Allan Kardec (1804-1869). Influenta sa a fost foarte mare în sec.19 şi se mai păstrează încă reminiscenţe importante în Brazilia şi Filipine.

Rozacrucienii: acest curent afirma, printre altele, că reîncarnarea nu este un simplu fapt de credinţă, ci ceva sigur, accesibil capacitaţilor oculte ale iniţiatului şi că orice fiinţă este parte integranta din Dumnezeu (tema care se regăseşte azi în curentul New Age), că doctrina despre reîncarnare este o explicaţie etică mulţumitoare a nedreptăţilor din aceasta lume; că reîncarnarea şi legea de la cauză la efect sunt în perfectă armonie cu astrologia; că Cristos a dat ucenicilor săi învăţături despre reîncarnare, dar că le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre aceasta, de unde ar reieşi o ocultare, o ascundere a existentei reîncarnării timp de 2000 de ani.

                  Antropozofia: Rudolf Steiner (1861-1929), fondatorul antropozofiei a trecut prin iniţierea Rozacrucienilor. Se observă la el, ca în toate teoriile moderne ale reîncarnării, o deplasare de accente şi chiar o răsturnare completă a sensului reîncarnării. Pentru hindus, scopul era de a fi eliberat de fatalitatea reîncarnărilor. Pentru Rudolf Steiner, reîncarnarea nu mai este o lege îngrozitoare a existentei, de care ar trebui să se elibereze, ci devine un instrument pozitiv, indispensabil dezvoltării spiritualităţii şi a libertăţii. Naşterea într-un corp este ceva minunat în sensul biblic al creaţiei omului după chipul lui Dumnezeu. Ceea ce alienează omul, nu este trupul său, ci atitudinea în faţa vieţii. Suferinţa legată de karma destinului provine dintr-o nepotrivire a sufletului faţă de posibilităţile pe care i le oferă viaţa actuală. Sufletul trebuie să fie eliberat de această nepotrivire, dar nu de corp. Această concepţie este legata de evoluţionismul şi ideea de progres a lui Steiner. Pentru Rudolf Steiner, Cristos constituie impulsul central şi hotărâtor al istoriei mondiale.”

            Biserica creştină actuală are o altă părere referitoare la acest fenomen. Am să prezint un material foarte bine documentat referitor la această temă, ca o contra pondere la celelalte teorii.

„Despre credinţa în reîncarnare:
            „Cea mai mare contribuţie a Indiei adusă lumii este să îi ofere o viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine dacă se deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa omenească” .( Papa Ioan Paul al II-lea )
             Părintele Cleopa Ilie mărturisea că „cea mai mare nebunie, păgânătate şi rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace...". Această afirmaţie poate părea cam aspră, dar este cât se poate de adevărată, este exprimarea concisă a modului în care Biserica lui Hristos priveşte teoria reîncarnării.
            Ştim că unul dintre elementele cele mai importante ale credinţei creştine este lămurirea învăţăturii despre viaţa de după moarte, despre Judecata sufletelor şi despre Învierea morţilor. Strâns legată de această învăţătură este combaterea rătăcirilor teoriei reîncarnării, una dintre cele mai periculoase concepţii păgâne care încearcă şi reuşeşte să se strecoare astăzi în minţile credincioşilor.
              Cu greu găsim rătăciri care să fie primite de către credincioşi atât de uşor cum este primită credinţa în reîncarnare. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru este uşor de înţeles. Că Maica Domnului a rămas fecioară şi după naştere cred toţi creştinii ortodocşi care vin duminica la slujba Sfintei Liturghii; de ce cred astfel? Pentru că aşa învaţă Biserica. Puţini dintre ei se întreabă ce implicaţii directe are asupra vieţii lor acceptarea acestui adevăr.
              Atunci când este vorba de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte, siguranţa cu care oamenii îşi recunosc concepţiile în punctul de vedere bisericesc este mult diminuată. Starea de fapt este următoarea: deşi o persoană care crede în reîncarnare se consideră creştină (şi procentul unor astfel de persoane este foarte mare), după învăţătura Bisericii ea este ruptă de trupul lui Hristos şi stă sub condamnarea anatemei.
              Vom încerca să arătăm câteva dintre motivele pentru care Biserica osândeşte cu vehemenţă teoria reîncarnării şi pe cei care o acceptă. Nici în cazul acestei controverse argumentele aduse de către Biserică nu vor fi în măsură să îi convingă pe cei înşelaţi să se lepede de rătăcire. Dar aceste argumente sunt suficiente pentru creştinul care crede în adevărul propovăduit de Hristos. Unul dintre semnalele de alarmă care arată înşelarea specifică vremurilor pe care le trăim este tocmai faptul că, deşi vor să ducă o viată curată şi să meargă pe calea mântuirii, un număr mare de credincioşi s-au lăsat înşelaţi de această credinţă orientală. Dar credincioşii care cred în reîncarnare sunt rupţi de Hristos. Sunt, fără să îşi dea seama, fii ai Noii Ere de apostazie, deşi putini dintre ei au acceptat rătăcirea conştientizând gravitatea unei asemenea opţiuni. (Toată argumentaţia de până acum este de fapt o înşiruire de afirmaţii.)
               Cinci dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care un creştin crede în reîncarnare sunt următoarele:
1. faptul că se îndoieşte că Biserica deţine adevărul de credinţă şi că învăţătura Bisericii este în întregime fără greşeală;
2. faptul că nu este conştient de păcatul ereziei căreia i se face părtaş; (Explicaţi-l!!!)
3. faptul că i se pare că a găsit în Sfânta Scriptură dovezi privitoare la reîncarnare;
4. faptul că nu găseşte o explicaţie mai potrivită pentru suferinţele unui număr foarte mare de oameni decât aceea că aceştia suportă consecinţele propriilor greşeli din vieţile anterioare;
5. faptul că o credinţă conform căreia oamenii au şansa de a-şi îndrepta greşelile într-o viaţă viitoare i se pare mai potrivită cu învăţătura Dumnezeului care îi iubeşte pe oameni, decât credinţa într-un Dumnezeu pedepsitor care îi osândeşte pe oameni la chinuri veşnice.
              Este evident că mulţi dintre cei care se află în diferite rătăciri nu sunt conştienţi că au o credinţă diferită de cea pe care a propovăduit-o Hristos, sau nu consideră că îndoiala pe care o au faţă de unele puncte din învăţătura Bisericii are consecinţe grave.
               Nimeni nu poate nega că dacă ar avea de ales între un Dumnezeu care îi mântuieşte pe toţi oamenii şi un Dumnezeu care primeşte în frumuseţile raiului numai o mică parte dintre oameni, iar pe ceilalţi îi trimite în iad, l-ar alege pe primul. Nimic nu este mai clar în Noul Testament decât imaginea Fiului lui Dumnezeu care a primit moartea jertfelnice din dragoste pentru oameni. Ar putea fi Hristos atât de aspru încât să nu Îşi reverse mila Sa iubitoare şi asupra celor din iad? (Când, şi unde face Hristos referire la noţiunea de iad? Unde descrie această structură, ruptură falică, societate denaturată, loc de detenţie veşnică, sau ce o fi?)
               La o astfel de întrebare nu este bine să se dea un răspuns pripit. Dacă omul poate da răspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a făcut el însuşi, în ceea ce priveşte problema sufletului după moarte lucrurile îl depăşesc. Omul nu este Dumnezeu ca să ştie cum este mai bine (dar este făcut după chipul şi asemănarea Sa şi a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, nu?), şi de aceea nu îi rămâne decât să primească lucrurile aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Este de netăgăduit faptul că dacă Dumnezeu ar fi putut să îi mântuiască pe toţi oamenii, atunci ar fi făcut-o şi iadul s-ar fi golit pe loc.
               Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel încât să ajungă cu toţii în rai, dar omul a ales păcatul. Şi dacă Dumnezeu i-a lăsat această libertate, înseamnă că nu putea fi altfel. Dumnezeul Bisericii nu este un Dumnezeu capricios care se joacă cu destinele oamenilor, care alege să îi bucure sau să îi chinuiască în veşnicie. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om în aşa fel încât să aibă libertatea de a alege păcatul şi de a suporta consecinţele sale (nu mai înţeleg nimic), înseamnă că aşa este mai bine (chiar dacă nu ne este dat nouă a înţelege de ce este aşa). (Aha! De aia nu înţeleg.)
               Faptul că Dumnezeu ne-a făcut liberi arată că avem putinţa de a nu Îl asculta, că avem putinţa de a ne îndepărta de El. Este greu de înţeles pentru mintea omenească de ce Dumnezeu nu este mai puţin aspru în încercarea de a-l convinge pe om să I se supună, de ce nu găseşte mijloace pentru a-i mântui pe toţi oamenii.
               Dumnezeu, Cel care cunoaşte toate tainele vieţii omeneşti, nu a vrut ca omul să îi fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru că ar fi avut nevoie de ceva, pentru că ar fi vrut să fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru ca omul să se poată bucura în veşnicie de comuniunea cu El. Ori bucuria, ca şi dragostea, nu se pot manifesta decât într-un suflet liber. Nimeni nu poate descoperi vreun medicament care să bucure sufletul, şi nici vreun drog care să nască în suflet sentimente de dragoste adevărată.
                Dacă sufletul nu vrea să se deschidă faţă de Dumnezeu, el trebuie să îşi asume consecinţele acestei alegeri. Dumnezeu nu are cum să mântuiască pe nimeni cu forţa. Dar în acelaşi timp El încearcă toate mijloacele pentru a ne mântui. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, vădind dragostea Sa pentru neamul omenesc. Este rândul oamenilor să răspundă dragostei arătate de Dumnezeu. Şi în funcţie de acest răspuns îi aşteaptă fericirea sau osânda veşnică (perfect adevărat).
                Cei care vor să creadă în mântuirea tuturor, atât a celor cu viaţă curată cât şi a celor care au murit nepocăiţi (concepţie denumită apocatastază), se află în contradicţie cu învăţătura Sfintei Scripturi.
                Această teorie condamnată de Biserică s-a răspândit totuşi în secolul XX peste tot unde iubirea patimilor a fost mai puternică decât iubirea virtuţii. Un observator al mediului protestant, Richard J. Buckham, constata că „până în secolul al XIX-lea aproape toţi teologii creştini au susţinut realitatea chinului etern în iad... (pentru ei era) o parte la fel de indispensabilă a credinţei creştine universale ca şi doctrina despre Treime şi Întrupare. Începând cu 1800, situaţia s-a schimbat în întregime, şi nici o învăţătură tradiţională nu a fost abandonată pe scară atât de largă ca cea despre pedeapsa eternă. Susţinătorii ei printre teologii de astăzi sunt mai puţini ca niciodată înainte... Printre cei mai puţin conservatori, salvarea universală, fie ca speranţă, fie ca dogmă, este acum atât de larg acceptată încât mulţi teologi o presupun fără să mai caute dovezi”.
                  Iată un fragment din descrierea unei slujbe a charismaticilor: „Într-o seară am predicat despre iad. Peste tot oamenii au izbucnit în râs. Cu cât le vorbeam mai mult despre iad, cu atât râdeau mai mult.” (Chiar dacă râsul patologic este specific charismaticilor, ironizarea învăţăturii despre iad este prezentă în multe dintre grupările „creştine”).
                 Observând în lumea occidentală o largă răspândire a concepţiei mântuirii colective (iadul nefiind considerat veşnic), putem vedea în ea o primă treaptă pentru acceptarea teoriei reîncarnării.                              Iată de ce gândirea new-age-istă se foloseşte atât de insistent de generoasa idee a mântuirii tuturor, mult mai aproape de inimile celor care văd în ea izbăvirea de suferinţa veşnică.

Biserica Ortodoxă nu a preferat şi nu preferă nimic adevărului. Chiar dacă uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire. Învăţătura despre apocatastază a fost condamnată de mai multe ori de-a lungul istoriei: „Dacă cineva învaţă sau cugetă că pedeapsa demonilor şi a oamenilor păcătoşi nu va fi veşnică, ci va avea un sfârşit, şi că atunci va avea să urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie anatema”. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a hotărât:  „Dacă cineva crede în fabuloasa preexistentă a sufletelor şi în acea condamnabilă restaurare (apocatastază), adică restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la început, să fie „anatema””.

Concepţia despre reîncarnare este strâns legată de cea despre preexistenţa sufletelor. Biserica învaţă că sufletele omeneşti nu au fost create de la începutul lumii sau că ar fi „scântei divine”, părticele de dumnezeire. Sufletul fiind creat de Dumnezeu nu poate să fie o parte desprinsă de Creator. Aşa cred numai cei care confundă creaţia cu Creatorul şi susţin vechile idei panteiste.
                Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din aceeaşi clipă în care apare şi embrionul uman în care se va sălăşlui. Astfel, fătul creat este rod al dragostei părinteşti, nefiind posibilă existenţa unui suflet care are libertatea de a se întrupa (şi nici măcar de a exista) independent de părinţi.
                  Atât în teoria reîncarnării cât şi în cea a preexistentei sufletului se poate observa foarte uşor o implicaţie directă: dacă sufletul există independent de părinţi, şi de-a lungul mai multor vieţi fiecare suflet a avut mai multe perechi de „părinţi”, unicitatea relaţiei părinte-copil dispare. Odată cu ea dispare fundamentul dragostei dintre părinţi şi copii, dragoste care stă la baza familiei. Dacă în societatea hindusă anumite tradiţii foarte puternice menţineau strânsă legătura dintre părinţi şi copii, chiar dacă aceştia credeau în reîncarnare, în societatea contemporană, refractară fată de orice formă de tradiţionalism, credinţa în reîncarnare generează puternice conflicte între generaţii, tinerii căutând cu orice preţ să îşi manifeste independenta faţă de cei pe care nu îi mai recunosc drept părinţi în adevăratul sens al cuvântului.
                   Bineînţeles că nu implicaţiile sociale ale acestei credinţe orientale sunt cele mai grave, ci cele duhovniceşti. Cel ce crede în reîncarnare nu recunoaşte învăţătura Bisericii despre Judecata sufletelor şi despre Învierea morţilor. Pentru că totuşi foarte mulţi oameni cred că au găsit în Sfânta Scriptură dovezi despre reîncarnare, şi implicit neagă că s-ar afla în rătăcire, să ne oprim puţin asupra textelor de Dumnezeu inspirate.
 „Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). (Dacă un om bun, credincios, cu frică de Dumnezeu a murit într-o explozie, sau neştiut de nimeni pe un munte, adică nu are mormânt, ce se va întâmpla cu el? Trebuie să avem neaparat morminte şi dacă se poate cripte, sau poate piramide ca ale faraonilor pentru a reînvia şi a venii la judecată? Suntem cumva prea mulţi cei care am murit aiurea şi am dorii şi noi să fim judecaţi?)
„Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. (...) Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (I Cor. 15, 12-22). (I-auzi! Cică toţi!)
„Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (...). Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Cor. 15, 36-42).(Parcă, parcă, seamănă a reincarnare şi nu numai, ce ziceţi?)
 „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia” (Isaia 26, 19). „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25).
                Considerăm potrivită pentru încheierea acestui mănunchi de citate scripturistice reproducerea unei afirmări clare a învierii, care poate fi găsită de oricine vrea să înţeleagă învăţătura biblică despre acest subiect: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp de oase omeneşti, şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Si mi-a zis Domnul: „Fiul omului, vor învia oasele acestea?” Iar eu am zis: „Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta”. Domnul însă mi-a zis: „Prooroceşte asupra oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune vine pe voi şi carne va creste pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul”. Proorocit-am deci precum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Si am privit si eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: „Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!” Deci am proorocit precum mi se poruncise şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” (Iez. 37, 1-10) (Citatul este din Întoarcerea lui Israel şi unirea celor două împărăţii. Dar el continuă cu 11. El mi-a zis: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: „Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!” 12. De aceea proroceşte şi spune-le: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel….Vă rog să mă iertaţi dar parcă sună un pic cam a reincarnare, sau eu am ceva cu capul? Ce ziceţi?)
                   Citatele de mai sus sunt foarte explicite şi sunt suficiente pentru cei care vor să afle învăţătura biblică despre viaţa de după moarte şi să găsească dovezi împotriva teoriei reîncarnării.
                 Nimic nu este mai potrivnică acestei rătăciri decât Învierea lui Hristos. Totuşi, duşmanii adevărului nu s-au sfiit să denatureze textul biblic pentru a-şi apăra ideile. Cele mai cunoscute pasaje pe care le invocă ei sunt cele privitoare la Sfântul Ioan Botezătorul - pe care îl consideră reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, şi la omul orb din naştere, despre care ucenicii L-au întrebat pe Hristos: „Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? (răspunsul la o asemenea întrebare poate să clarifice problema reîncarnării - n.n.) Isus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 2-3)
                 Din acest pasaj, ereticii trag concluzia că omul s-a născut orb din cauza unor păcate săvârşite într-o viată anterioară. Dar dacă aceasta ar fi fost situaţia, atunci Hristos ar fi răspuns simplu: „Omul acesta suferă din cauza păcatelor din viaţa pe care a trăit-o mai înainte.” Fiul lui Dumnezeu nu a minţit niciodată, nu avea de ce să tăgăduiască adevărul; El S-a întrupat tocmai pentru a le împărtăşi oamenilor tainele mântuirii.
                 Ne oprim acum asupra celui mai controversat pasaj referitor la această problemă, permanent invocat de fanii teoriei reîncarnării; cel privitor la Înainte Mergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul: „Adevărat zic vouă. Nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul. (...) Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină...” (Matei 11, 11-14).
Textul este scurt şi precis. „Cine poate contesta că Sfântul Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul? Cum răstălmăceşte Sfânta Tradiţie, care neagă reîncarnarea, aceste cuvinte ale lui Hristos?” - se întreabă credincioşii murdăriţi de noroiul rătăcirii.
                  Dacă într-un singur fragment din Noul Testament s-ar găsi referiri favorabile teoriei reîncarnării, atunci ar fi clar că învăţătura Bisericii este potrivnică adevărului. Dar înainte de a ne pripi să afirmăm aşa ceva, să vedem dacă poate fi susţinută teoria reîncarnării prin citatul anterior. În primul rând, înainte ca Sfântul Ilie să se poată reîncarna, el trebuia să moară. Nu găsim nici o referire în Sfânta Scriptură privitoare la moartea Sfântului Ilie. Găsim în schimb descrierea ridicării sale la cer, într-un car tras de cai de foc (în IV Regi 2, 11). Presupunând totuşi că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în Sfântul Ioan Botezătorul, înseamnă că pe Muntele Tabor, când în fata celor trei ucenici ai Săi Hristos S-a schimbat la Faţă, trebuia ca alături de Sfântul Prooroc Moise să îl vadă pe Sfântul Ioan Botezătorul, şi nu pe Sfântul Ilie (oare?). Doar Sfântul Ioan, fiind mai mare decât toţi cei născuţi din femeie, era mai mare şi decât Sfântul Ilie, şi nu avea de ce să îşi ascundă identitatea. Doar el Îl botezase pe Hristos. Şi dacă în ultima reîncarnare fusese Sfântul Ioan, nu avea cum să se arate ca Ilie (oare?).
                  Sfânta Tradiţie explică pasajul scripturistic de mai sus prin faptul că Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că este Ilie, arătând astfel harisma profeţiei şi puterea propovăduirii adevărului cu care a fost înzestrat, vrând să îi convingă pe ucenici de importanta mesajului Înainte-Mergătorului. (Şi desigur Fiul lui Dumnezeu nu a găsit altă exprimare, se încurca ca şi noi în argumentări.)
                 Cei care cred că au găsit în pasajul despre Sfântul Ioan dovada reîncarnării nu mai au cum să nege faptul că s-au înşelat. Aşa se înşeală toţi cei care, fără a citi cu atenţie cuvintele Evangheliei, se grăbesc să interpreteze anumite fragmente după propriile cugete, sau mai bine zis după cum îi insuflă diavolul. Aceştia însă nu vor să cunoască învăţătura Sfintei Scripturi, ci numai să găsească în ea argumente pentru propriile rătăciri. Căci dacă ar vrea să se împărtăşească de adevărul Evangheliei, atunci ar înţelege că fiecare om are de trăit pe pământ o singură viaţă, şi că toţi morţii vor învia.
                 Cu mult mai gravă este rătăcirea celor care cred în reîncarnare atunci când sunt preoţi, şi când încearcă să găsească anumite puncte de legătură între această erezie şi învăţătura Bisericii. Este foarte mic numărul clericilor ortodocşi (sau mai bine-zis ex-ortodocşi) molipsiţi de acest virus. Dar în ceea ce priveşte clericii catolici, situaţia este mai gravă. Deschiderea are loc la mai multe nivele, de la cel al cochetării cu această idee până la cel al justificării teologice. Din clipa în care se acceptă posibilitatea reîncarnării, chiar numai ca o ipoteză demnă de luat în seamă, ne aflăm departe de predaniile Sfinţilor Părinţi; şi ne aflăm aproape de cel care seamănă îndoiala, de diavol...
 „Problema pe care Biserica o are în privinţa reîncarnării este că, potrivit cu această doctrină, unicitatea persoanei pare eliminată, deoarece la fiecare nouă naştere Eul devine un alt individ care nu-şi mai aminteşte nimic despre cel precedent, afirma părintele Andreas Resch de la Academia Alfonsiană din Roma. Rămâne atunci să ne întrebăm care este nucleul autentic al personalităţii: trupul sau sufletul care trăieşte în el? Mai este apoi încă o problemă: reîncarnarea prevede la sfârşit un fel de reînviere, pentru că parcurgând drumul renaşterilor eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna şi intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediaţiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieşte prin reîncarnare, adică prin sine însuşi, nemaiavând nevoie de nimeni. (E foarte greu de făcut lucrul acesta. Isus ne-a creat calea eliberării şi a spart capcana sufletelor.)
               Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică interpretând-o ca pe un fel de desăvârşire, în înţelesul pe care noi, catolicii, îl dăm Purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârşire. (...) Personal sunt interesat de problema reîncarnării, întrucât foarte mulţi oameni din lume cred în ea: e vorba de milioane de persoane, şi noi trebuie să ne aflăm în dialog cu ele, pentru a încerca să ne recuperăm credinţele comune, care sunt mai numeroase decât credem”.
               Şi încă o poziţie asemănătoare, aparţinând purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopului anglican din Canterbury: „Acesta nu este un subiect asupra căruia există păreri creştine oficiale. Aşa cum probabil ştiţi, cu mult timp în urmă Biserica a respins orice idee despre reîncarnare. De atunci, nu au apărut dovezi care să impună reconsiderarea acestui subiect. Sunt sigur că, dacă vor apărea astfel de dovezi, acestea vor fi luate în discuţie; dar, pentru moment, cele care există trebuie puse cel puţin, în categoria „nedovedit””.
                Iată două idei interesante, specifice lumii occidentale: chiar dacă Biserica s-a pronunţat cu timp în urmă împotriva unor erezii, astăzi nu mai există „păreri oficiale” privitoare la acestea; şi dacă vor apărea dovezi care să contrazică învăţătura Bisericii, aceasta ar putea fi ajustată.

O astfel de abordare a problemei este caracteristică celor care s-au îndepărtat de Sfânta Tradiţie. În numele găsirii unei punţi către milioanele de oameni aflaţi în rătăcire, în numele găsirii unor îndoielnice „credinţe comune”, se deschid uşile rătăcirii. Iar acestor milioane de oameni diavolul le-a furnizat o grămadă de dovezi favorabile reîncarnării, dovezi care celor slabi în credinţă le arată că învăţătura Bisericii este greşită.
               Iată un exemplu: o fetiţă indiancă susţinea că îşi aducea aminte ce i s-a întâmplat în viaţa anterioară, în care a trăit sub numele de Sudha: „„La 5 octombrie 1978, pe când fetiţa mea avea un an, soţul meu şi cu infirmiera m-au ucis. M-au strangulat....”. Glasul micuţei Meenu e plin de groază în timp ce evocă din nou scena, ochii i se umplu de lacrimi. Dar amintirile nu se opresc aici: pentru a face să dispară cadavrul, cei doi amanţi l-au pus într-o ladă, pe care apoi au încărcat-o într-un tren cu intenţia de a o arunca în Gange, atunci când trenul avea să treacă peste fluviu. Dar diavolul şi-a vârât coada: căzând din tren, lada nu s-a oprit în fluviu, ci pe pod, unde a fost văzută şi deschisă. Astfel cadavrul a fost descoperit şi doctorul a fost condamnat pentru omucidere la închisoare pe viată.    Dincolo de întâmplarea povestită în toate amănuntele ei, Meenu a dat multe detalii în legătură cu viaţa ei precedentă: de pildă, numele tatălui ei şi a altor membri ai familiei. Povestea s-a răspândit şi a ajuns astfel şi la urechile tatălui lui Sudha, care s-a dus imediat în satul Bethar pentru a o cunoaşte pe fetiţa în care nefericita lui fiică se reîncarnase. Meenu l-a recunoscut pe dată, l-a îmbrăţişat şi de atunci s-a ataşat de el spunându-i tată.
              Ulterior micuţa a fost dusă la Kampur şi, pe când străbăteau podul peste Gange, ea a indicat cu precizie locul în care căzuse lada care conţinuse cadavrul „său”. La Kampur a găsit singură strada şi casa unde a recunoscut pe mama, pe fraţi, pe cumnată, pe diferite rude şi prieteni, precum şi obiectele sale personale, hainele şi chitara la care în cealaltă viaţă îi plăcuse să cânte” .

Cazul de mai sus este un caz demn de luat în serios. Mulţi dintre cei care susţineau că şi-au adus aminte anumite lucruri din vieţile anterioare, în stare normală sau de hipnoză, nu erau capabili să spună amănunte precise privitoare la locurile în care susţineau că au trăit.
              Referitor la „amintirile” împrospătate prin hipnoză există anumite suspiciuni serioase: „informaţiile furnizate de către personalităţile evocate din „vieţi anterioare” sunt dependente de cunoştinţele existente la momentul respectiv (data regresiei hipnotice) în cultura mondială. În multe cazuri, deşi informaţiile survenite pe această cale concordă cu realitatea, prin descoperiri ulterioare sunt infirmate, aruncând o umbră de îndoială asupra veridicităţii „vieţilor anterioare”. În lucrarea lui Ian Wilson -Reincarnation - sunt aduse în discuţie câteva asemenea cazuri. Unul dintre ele se referă la o „personalitate” ce a trăit în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea. În loc de a da numele folosit pe atunci pentru reşedinţa faraonului - conform descoperirilor recente acest nume fiind No – „egipteanul” folosea numele Teba, dat de greci mult mai târziu. Totodată, se ştie că în Egiptul antic numele faraonilor nu era însoţit de numeralele ordinale. Ramses al III-lea este un nume dat de egiptologi abia în secolul trecut, pentru claritate istorică. (...) Un alt caz a desemnat o personalitate ce a trăit în America de Nord în secolul al XI-lea, fiind martor al invaziei vikingilor. În descrierea dată acestora, ei purtau coifuri cu coarne. Deşi aceasta este o cunoştinţă comună pentru mulţi, mai recent s-a descoperit că vikingii nu foloseau asemenea coifuri în luptă, decât în ritualurile religioase. În luptă foloseau coifuri conice. În mod straniu, cunoştinţele avute de persoana supusă regresiei hipnotice au condiţionat mesajul personalităţii evocate din urmă cu nouă secole. Aceste fapte ne demonstrează că „personalităţile anterioare” depind în mare măsură de cea actuală, stârnind serioase îndoieli asupra veridicităţii metodei”.
              Pe cât de multă reclamă i se face hipnozei, a cărei obiectivitate e considerată de necontestat de către susţinătorii ei, pe atât de puţin sunt cunoscute criticile legate de acest subiect. Dr. Larry Garrett, un hipnotist american care a avut mai mult de 500 de pacienţi cărora le-a aplicat tehnica de hipnoză regresivă, constata că amintirile subiecţilor erau inexacte chiar şi în ceea ce privea evenimente normale din viata cotidiană. Cei hipnotizaţi combinau amintirile cu elemente imaginare: „De multe ori s-a întâmplat ca oamenii să născocească tot felul de lucruri din dorinţe, fantezii, vise, lucruri de genul acesta... Oricine se ocupă de hipnoză şi realizează acest tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât vor inventa te miri ce, doar ca să fie pe placul hipnotistului”.
                Susţinând acelaşi punct de vedere, Allenn Spraggett, un alt cercetător al experienţelor de regresie hipnotică, observa că „această metodă este plină de riscuri, cel mai mare dintre toate provenind din tendinţa inconştientă a mintii omeneşti spre fantezia dramatică. Ceea ce apare prin hipnoză poate fi la fel de bine un vis despre o existentă anterioară, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască sau chiar crede, adevărat sau fals, că a trăit-o.… Un psiholog a dispus unui grup de subiecţi în stare de hipnoză să-si amintească de o existentă anterioară; ceea ce s-a şi întâmplat, fără absolut nici o excepţie. Câteva dintre relatările astfel obţinute includeau numeroase detalii chiar pline de culoare, deosebit de convingătoare.  Cu toate acestea, la o nouă şedinţă, rehipnotizaţi fiind, fiecare membru al grupului a reuşit să lege toate detaliile atribuite iniţial unei existente anterioare de surse normale: o persoană cunoscută în copilărie, scene dintr-un roman citit sau dintr-un film văzut cu ani înainte, etc.”
                  Deşi unii consideră că în marea majoritate „amintirile” din vieţile anterioare sunt doar rod al imaginaţiei, alţii consideră că precizia relatărilor infirmă această supoziţie; M. Albrecht aprecia la 90% rata de precizie a veridicităţii relatărilor respective.
                  Jean Prieur, un cercetător al cazurilor de aşa-zisă amintire a vieţilor anterioare observa că „reîncarnarea măguleşte eul persoanelor care se simt dezamăgite de o viată prozaică. Au trăit mereu la Roma, în Grecia, în Egipt, în India, în Tibet (ţări binecunoscute şi despre care ştim oricând câte ceva), dar niciodată în Choresmia, în Atropaten, în Arachozia, ţinuturi adevărate, dar cunoscute doar de erudiţi. Au fost mereu florentini, dar niciodată masageti, au fost aragonezi, dar niciodată cherusci. Dar masagetii şi cheruscii au existat cu adevărat. De ce nu s-ar reîncarna?”.
                 Ne-am îndepărtat puţin de cazul micuţei Meenu: aici nu ne aflăm în fata unei şarlatanii. Cum putea această fetită să cunoască atâtea amănunte despre viata Sudhei, dacă nu era ea însăşi reîncarnarea acesteia?
                Răspunsul corect poate fi dat de către cei care cunosc temeinic atât învăţătura Bisericii cât şi cazuistica manifestărilor diavoleşti, aşa cum apare ea în Vieţile Sfinţilor. Aici vedem că, posedaţi de diavol, unii oameni au vorbit în limbi pe care nu le-au învăţat niciodată; că spuneau o sumedenie de lucruri din vieţile celor de lângă ei, pe care numai dacă ar fi fost de faţă le-ar fi putut afla. Dar tot aici vedem cum, după repetate slujbe de exorcizare, aceştia s-au tămăduit; şi au uitat limbile în care diavolul vorbea prin gura lor, şi şi-au pierdut iscusinţa de a spune amănunte din trecutul celorlalţi.
               După cum arată bogata experienţă a luptei împotriva duhurilor întunericului pe care o are Biserica, şi după cum mărturisesc într-un glas Părinţii care trăiesc în vremurile noastre, în toate cazurile de „amintire a vieţilor anterioare” nu avem de-a face decât cu cazuri de posesie demonică. Chiar dacă acest verdict pare prea simplist celor dornici de explicaţii paranormale, acesta este adevărul.
                 Să amintim aici rezerva pe care o au chiar „maeştrii” indieni (care fiind înşelaţi de diavol cred în reîncarnare, chiar dacă din alte „motive”) faţă de cazuistica căreia i se face atâta publicitate. Sri Somasundara Desika Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson: „Toate cele trei sute de cazuri pe care le-aţi studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare... Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învăţaţii din Sudul Indiei”. Deşi ei nu îşi dau seama că duhurile care intră în alte trupuri sunt ale dracilor, ci cred că sunt ale celor morţi, iată că până şi unii maeştri orientali sunt capabili să observe că în aceste cazuri nu este vorba decât de posesie.
                  Vom argumenta această afirmaţie cu două cazuri interesante, asemănătoare cu cel al micuţei Meenu: „Cazul Lurancy Vennum sugerează o posesie şi mai clară. Timp de câteva luni şi rareori după aceea, personalitatea lui Mary Roff (care a murit când Lurancy avea un an) a înlocuit total personalitatea fetiţei, posedându-i trupul. După trecerea acelui timp Mary Roff s-a retras şi copilul a revenit la normalitate. Câtă vreme ocupa trupul fetitei, Mary Roff pretindea că a ocupat în mod temporar trupul disponibil al fetiţei Lurancy Vennum” .
                  „În primăvara anului 1954 un băiat indian pe nume Jasbir, în vârstă de trei ani şi jumătate, s-a îmbolnăvit de variolă şi a intrat în comă, părinţii săi crezând că a murit. Câteva ore mai târziu s-a trezit şi apoi şi-a revenit. După câteva săptămâni, fiind sănătos, avea un comportament total diferit. Pretindea că este un brahman pe nume Sobha Ram care a murit la vârsta de 22 de ani, în 22 mai 1954 (când s-a îmbolnăvit Jasbir n.n.). Vocea lui vorbea prin Jasbir. El spunea că după ce a murit un sadhu (un sfânt n.n.) l-a sfătuit să intre în trupul lui Jasbir”.  Jasbir nu putea fi reîncarnarea lui Sobha Ram, pentru simplul motiv că cel din urmă murise abia la trei ani după naşterea celui dintâi. Jasbir a fost posedat de diavolul care se dădea drept Sobha Ram exact aşa cum micuţa Meenu a fost posedată de cel care se dădea drept Sudha.
              Ca o concluzie la această cazuistică, putem afirma că există trei situaţii:
- când avem de-a face cu o simplă şarlatanie, „amintirile" fiind rodul imaginaţiei (mai ales cele împrospătate prin hipnoză);
- când „amintirile” insuflate de diavol contrazic realitatea istorică sau cea geografică (oare diavolul este atât de slab la istorie şi la geografie?);
- când „amintirile” sunt corecte din punct de vedere istoric şi geografic, fiind semn al unei posesiuni demonice parţiale sau, mai rar, chiar totale (adică sunt posesiuni făcute de diavoli premianţi, nu?).
              Dacă primele două situaţii nu pot justifica existenta vieţilor anterioare, cel de-al treilea caz - şi singurul demn de atenţie - este o piatră de încercare pentru cei a căror credinţă este slabă. Dar atunci când cineva este slab în credinţă ar face mai bine să rămână aproape de credinţa Bisericii şi a sfinţilor, chiar dacă ar avea oarecare îndoieli, decât - având aceleaşi îndoieli - să îmbrăţişeze erezia (şi acest sfat este valabil nu numai în cazul credinţei în reîncarnare, ci şi în toate situaţiile în care credinţa se clatină).
               Unul dintre elementele care nu trebuie trecute cu vederea atunci când ne referim la reîncarnare este diferenţierea dintre modul în care este înţeleasă aceasta de către orientali şi de către autorii new-age-isti. Un ex-părinte catolic, apostatul Francois Brune, observa: „de fapt, curentele ezoterice occidentale moderne sunt în totală opoziţie cu aceste concepţii budiste şi foarte departe şi de tradiţia hindusă. (...) Occidentul nu a urmat orbeşte concepţiile orientale. Diferenţele culturale erau, fără îndoială, prea profunde. (...) În acest sistem (al lui Rudolf Steiner - n.n.) nu suntem deloc în contextul unei purificări treptate de tip indian; sau, mai precis, purificarea duce la o adevărată îmbogăţire a personalităţilor noastre. Accentul nu se pune pe o despuiere, ci pe un progres. (...) Sinteza lui Rudolf Steiner, ca şi aceea a lui Allan Kardec, este net hristică (şi asta ar putea deranja Enorm). Hristos îşi asumă şi rezolvă în el consecinţele cosmice ale tuturor greşelilor noastre. În afară de aceasta, el dă fiecăruia forţa necesară pentru a înfrânge povara karmei sale”.
                  Sub o aparentă recunoaştere a importantei lui Hristos, autorii new-age-isti răspândesc învăţături potrivnice credinţei creştine. Şi pentru că reîncarnarea datorată legii karmice, aşa cum o înţeleg orientalii, era o credinţă prea rece şi prea dură pentru a putea fi acceptată în spaţiul creştin, s-a trecut la această alternativă mult mai atrăgătoare: reîncarnarea ca urcuş spre o nouă treaptă spirituală, ca îmbogăţire în cunoaşterea adevărurilor eterne (trăirea unei alte vieţi pe pământ nu mai este considerată o ispăşire a greşelilor, ci o şansă de progres liber asumată).
                La autorii new-age-isti apare şi ideea trecerii de la un regn inferior către un regn superior, de la regnul mineral la cel vegetal, apoi la cel animal, la regnul uman şi în cele din urmă la cel supra-uman. Aici reîncarnarea apare ca o etapă necesară pentru ca oamenii să îşi înţeleagă esenţa divină, să ajungă la stadiul de supra-oameni.
              În concepţia neopăgână reîncarnarea viitoare nu are de ce să apară ca ceva rău, câtă vreme este o poartă spre noi culmi spirituale. Şi în faţa clericilor care combat varianta clasic-orientală a reîncarnării (în care sufletul se tot reîncarnează până îşi nimiceşte orice tentativă de a se manifesta, orice rămăşită a personalităţii), new-age-istii se apără afirmând că reîncarnarea de care vorbesc ei este o învăţătură care se încadrează foarte firesc în doctrina creştină.
              Dar este foarte nepotrivit ca cineva să afirme că este creştin şi că în acelaşi timp crede în reîncarnare. Cele două credinţe se exclud reciproc. A fi creştin este un lucru esenţial şi înseamnă a rămâne ancorat în învăţătura Bisericii. A crede în reîncarnare înseamnă a nu mai putea spune nici măcar „Crezul”,(este cumva Crezul o rugăciune pe care o avem de la Isus? Sau ea a fost inventată sub patronajul Împăratului Constantin?) înseamnă a nu mai aştepta Învierea Morţilor. Înseamnă a fi ca acela despre care psalmistul spune că „omul, în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”.
                Reproducând un fragment din relatarea unei iniţieri în explorarea mistică a timpului, vom vedea până unde poate merge prostia umană, sau mai bine-zis cum îşi bate joc diavolul de cei care se consideră prea înţelepţi pentru a mai lua în serios învăţăturile Evangheliei:
„ „Aminteşte-ţi de felul cum trăiai ca peşte”, a sugerat Jean Houston la Sacramento.
                Aproape o mie de persoane... s-au aruncat pe jos şi au început să dea din „aripioarele” lor de peşti, ca şi cum s-ar fi deplasat prin apă.
                „Notează ce simţi când te deplasezi ca un peşte. Cu ce seamănă lumea ta, cum sună, cum miroase, ce gust are? Acum, te deplasezi pe pământ”, a reluat Houston, făcându-ne să trecem prin stadiul de amfibie...
                 Apoi Houston a sugerat: „aminteşte-ţi complet ce trăiai când erai reptilă... unii dintre voi au început pe urmă să zboare, alţii să se caţere în copaci”... Sala s-a transformat într-o adevărată grădină zoologică, cu tot felul de zgomote şi de mişcări făcute de mamifere primitive, maimuţe şi primate.
Houston ne-a cerut apoi să ne amintim de vremea când eram „oameni primitivi” care tocmai sunt pe cale să-şi piardă blana protectoare şi să evolueze în oameni moderni.
                 Acest exerciţiu deja intens care ne luase mai mult de o oră s-a terminat prin următoarea experienţă culminantă: „acum vreau să mergeţi mai departe, până la următorul stadiu al evoluţiei voastre personale”. Ne-am transformat într-o grămadă de oameni care săreau de bucurie, uneori singuri, altădată în grupuri, care în final şi-au unit cu toţii mâinile şi vocile. Impactul era electric...
                  Deveniserăm o mare zvâcnitoare de trupuri, aproape o mie de gospodine, terapeuţi, artişti, lucrători sociali, clerici, educatori, medici şi surori medicale... (care) umblau în patru labe, de-a valma unii peste alţii, bucurându-ne şi învăţând din nou ceea ce era ascuns profund în amintirile noastre””.
                  Lăsând la o parte caracterul delirant al acestui „show” new-age-ist, este interesant de observat faptul că, pe cât de uşor unii oameni reproşează Bisericii că are o învăţătură „numai bună pentru adormit copiii”, pe atât de uşor aceiaşi oameni acceptă învăţături lipsite de raţiune mai ales pentru că vin în contradicţie cu învăţătura creştină. De aici însă nu se poate trage concluzia că reîncarnarea este acceptată numai de către gospodine şi surori medicale, sau chiar medici şi educatori cu un nivel intelectual redus (să înţeleg că medicii au un nivel intelectual redus?). Dacă unora manifestările gen „Sacramento” li se par dubioase, simpliste sau chiar demonice, îngerul întunericului le pune înainte o altă ediţie a credinţei în reîncarnare, garnisită cu explicaţii atât de savante încât preferă să se mulţumească cu faptul că sunt părtaşi ai unor înalte învăţături (chiar dacă nu le înţeleg).
                   Celor care preferă să creadă în reîncarnare deşi vor să se numească pe sine creştini, prin gura Sfinţilor Părinţi care au propovăduit Învierea morţilor Hristos le spune: „Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici (el însuşi) să gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă (mărturisire de) credinţă, să o înfăţişeze altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi (episcopii de episcopie şi clericii de cler), iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei”. (Să mă ierte Sfinţii Părinţi, dar de unde ştiu că Hristos a vorbit prin gura sfinţiilor lor?)
                Încheiem articolul privitor la teoria reîncarnării cu un cuvânt al Părintelui Simeon Adrian: „Cei care cred în reîncarnare nu mai pot să creadă şi în Înviere, în Hristos; sunt păgâni, eretici sau atei şi nu pot avea nici o împărtăşire cu Hristos, cu Biserica, făcându-se de bunăvoie moştenitori ai iadului”.”

            Mi-a plăcut acest material, este foarte bine scris şi reprezintă un simbol al forţării pe care Biserica o face în scopul aruncării unui văl întunecos asupra percepţiei umane. Nu spun decât următorul lucru „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând…Celor din morminte viaţă dăruindu-le” A deschis de fapt calea către cer, către Univers, către două treimi din Lume. Spiritele captate în capcana celor care stăpânesc o treime din Univers, au fost eliberate şi li s-a arătat cale către Tatăl Ceresc din care s-au format. Depinde de noi dacă vrem să accedem la Universul veşnic şi liber, sau să rămânem într-un perpetuu ciclu de reîncarnări în folosul stăpânilor lumii acesteia.

Un alt material care merită atenţia dumneavoastră este un rezumat al cărţii scrise de doctorul anestezist Toni Victor Moldovan (Programul Terra). Rezumatul începe cu un moto foarte interesant.

          „Motto: Tot ce este fundamental diferit deranjează ordinea stabilită.
(Jean-Pierre Petit)
          Nimeni să nu se amăgească. Daca i se pare cuiva, între voi, ca este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept.
(Corinteni 3-18)
           Toate afirmaţiile de mai jos îşi găsesc o argumentare puternica în textele vechi analizate în carte, în informaţii tehnice la zi, în dovezi istorice, arheologice, etc. Biblia, Coranul, Bhagavad-gita, Cartea lui Enoh, Upanişadele, tăbliţele de lut sumeriene, asiro - babiloniene, feniciene, hitite, Cartea egipteana a morţilor, Cartea tibetana a morţilor, Enuma Elis, Popol-Vuh şi alte scrieri „sacre” ale omenirii au fost dăruite de zei (fiinţe extraterestre evoluate) într-o modalitate particulara şi anume, prin tehnica implantului de informaţie sub hipnoză. Implantate cu un scop ascuns până astăzi, ele descriu acelaşi program numit de mine PROGRAMUL TERRA, care nu este al nostru, ci al LOR, adică al unor fiinţe extraterestre inteligente. Logica acestor lucrări nu este sofisticată, ci necesită doar perspicacitate elementară, pasiune în conectarea informaţilor, alături de cunoştinţe tehnice în multe domenii. De 30-40 ani de când vorbim de legi ale fizicii, de A.D.N., de genetică, de astrofizică, de fizica atomică, de tahioni, de energia vidului şi de alte ştiinţe exacte, decodarea lucrărilor de mai sus este posibilă. Paşii modeşti, dar importanţi făcuţi de lumea occidentala în redescoperirea fiinţei energetice OM, întregesc un tablou al PROGRAMULUI TERRA ce a fost ştirbit până astăzi.
           Fiinţa umană este ceva mai mult decât pare la prima vedere, decât ne învaţă medicina occidentala. Cu cât aprofundam mai mult fiziologia, cu cât medicina energetică se dovedeşte a fi o cale eficientă de tratament, cu cât neurofiziologia demonstrează ca memoria, personalitatea, eul nu-şi au un sediu în creier, ci acest organ are rolul doar de interfaţă a computerului complex numit OM, cu cât hipnoza regresivă descoperă memorii structurate în afara fiinţei somatice, etc., cu atât mai mult astăzi redescoperim ceea ce anticii ştiau de mult: OMUL ESTE TRUP ŞI DUH, CARNE ŞI SPIRIT, MATERIE ŞI ENERGIE sau altfel spus, MATERIE POZITIVĂ ŞI MATERIE NEGATIVĂ. Modelul holografic al fiinţei somatice (fizice), conform căruia fiecare unitate de structura - celula conţine informaţia întregului, respectiv informaţia A.D.N., se extinde asupra fiinţei de materie-energie totala OM. Materia negativa din noi conţine unitatea de structura ce deţin informaţie A.D.N. organizata energetic. Acea
sta informaţie este identica pentru aceeaşi fiinţa, cu informaţia A.D.N.M.P. (A.D.N. în materie pozitiva) a corpului fizic. Altfel spus, corpul spiritual deţine informaţie A.D.N. în materie negativa (A.D.N.M.N.). Conform definiţilor enunţate de scrierile vechi, "moartea cea dintâi" reprezintă moartea corpului somatic, respectiv imposibilitatea energiilor vitale de a relaţiona informaţia A.D.N.M.N. cu cea A.D.N.M.P. În urma acestei morţi, care este de fapt moartea despre care vorbim în mod curent, corpul spiritual cu markerul A.D.N.M.N. al respectivului om, îşi începe voiajul astral. Scrierile vechi descriu si "moartea ce-a de-a doua" - moartea corpului spiritual, ce survine în anumite condiţii, de exemplu, prin supunerea corpului spiritual radiaţiei nucleare.
            Ca într-un joc de puzzle, fiecare dintre scrierile enunţate mai sus ne oferă elemente ale programului, ce întregesc imaginea de ansamblu. Mai multe scrieri vechi (indiene - mai ales Chandogyia-Upanisad, asiro-babiloniene - Epopeea creaţiei lumii - Enuma Elis, etc.) descriu evoluţia filogenetica a viului în Galaxie până în momentul apariţiei primelor fiinţe inteligente, capabile sa practice terapiile genetice. Din acest veritabil nod filogenetic al viului, se poate vorbi despre evoluţia filogenetica a ... creaţiei, adică de o evoluţie artificiala a fiinţelor umanoide galactice, condusa prin tehnici de terapie genetica. Fiinţe extraterestre umanoide, care practica din vremuri pierdute în negura timpului terapiile genetice, au renunţat la înmulţirea sexuata.
            Modalitatea de reproducere, de fapt, de fabricare de noi semeni ai speciei, consta în racordul unui corp somatic obţinut prin clonarea celulelor somatice rezultate prin proiectarea lanţului A.D.N.M.P., cu un corp spiritual compatibil genetic, obţinut în urma unor programe de inginerie genetica standardizate, aplicate unor populaţii "primitive", ce locuiesc pe planete tip Terra. Programele de inginerie genetica LE oferă pe lângă cea mai ieftina modalitate de reproducere, o evoluţie genetica rapida, din treapta în treapta, marca A.D.N. a supercivilizaţiei evoluând în paralel cu marca genetica a programelor de inginerie genetica. Dintr-un nod filogenetic comun, s-au desprins ramuri întregi de fiinţe inteligente născute fiecare din programe de inginerie genetica distincte. Fiinţele astfel obţinute, numite în Biblie îngeri, beneficiază de terapie genetica încă din procesul de fabricaţie, astfel încât reuşesc sa trăiască aproximativ 1000 de ani pământeşti. Supercivilizaţile din Galaxie au renunţat de asemenea, la locuirea unor planete. Întreaga lor activitate se desfăşoară într-o temporalitate, pentru noi, aberanta, în staţii spaţiale enorme ce le oferă multiple avantaje.              Scrierile de mai sus descriu doua astfel de staţii realizate tehnic asemănător, discutate în cartea mea (este vorba despre cartea lui Toni Victor Moldovan).
            Între avantajele oferite de „traiul galactic" se număra posibilitatea stăpânirii factorului timp. Jocul distorsiunilor temporale face ca un program de inginerie genetica iniţiat pe o planeta tip Terra sa dureze din punctul lor de vedere maximum sute de ani, în timp ce pentru observatorul timpului linear terestru, acelaşi program durează între 4000 si 6000 de ani. Terra este, se pare, proprietatea unor supercivilizaţii ce practica cicluri economice de producţie de corpuri spirituale compatibile genetic cu ele. Actualul program, în a cărui coada ne aflam este, se pare, al cincilea. Biblia prezintă magistral actualul program ce se desfăşoară între Potop si Apocalipsa si îl încadrează între alte doua programe vag descrise. Alte scrieri vechi sau mituri amintesc mai clar cele patru programe trecute.
Progresul înregistrat în genetica ne ajuta sa înţelegem astăzi acţiunile trecute ale fiinţelor extraterestre pe Terra. Daca în anii ?80 -?90 se estima ca genomul uman conţine aproximativ 100.000 de gene, astăzi, cu ajutorul decisiv al informaticii, putem sa estimam cu mai multa exactitate acest număr; putem sa analizam destul de fidel harta genetica a unui individ.
              Proiectul Genomul Uman aflat în desfăşurare îşi propune sa analizeze întreaga secvenţa a genelor umane. Până în anul 1999 erau mai multe estimări asupra numărului de gene, situate în plaja de la 50.000 la 200.000 de gene. În decembrie 1999, după ce la Centrul Sanger s-a determinat secvenţa cromozomului 22, s-a făcut prima estimare mai aproape de realitate privind numărul total de gene - între 30.000 si 40.000. În principal, doua centre de cercetări îsi disputa cursa cartografierii harţii genetice a omului: Celea Genomics din Maryland si International Human Genome Sequencing Consortium.
             În februarie 2001 ambele centre de studii estimau numărul de gene umane la 32.000, plus sau minus câteva mii (28.000 - 35.000). Până la 15 iulie 2001 se reuşise determinarea completa a secvenţelor cromozomilor 21, 15 si 19 si a unor procente variabile din ceilalţi cromozomi (47,1% din totalul genomului). Cu cât înaintam, estimarea va fi mai exacta, iar noi mai nedumeriţi sub anumite aspecte. Se aşteaptă ca secvenţa sa fie completa în cursul anului 2003.
              Cea mai mare surpriza a geneticii umane de pana acum consta în găsirea unui număr de gene cu mult mai mic decât cel estimat iniţial.
              Organisme simple cum ar fi cel al bacteriei Haemophillus influenzae (1740 de gene), al musculiţei de oţet - Drosophila Melanogaster (13.061 de gene),, al viermelui Caenorhabditis elegans (19.099 gene) sau al A. thaliana (25.000 de gene), deţin un număr apropiat de gene de cel al omului. O buna parte dintre acestea sunt chiar comune, în sensul ca codifica sinteza aceloraşi tipuri de proteine. Prima întrebare care-i vine în minte oricui este: ?În ce consta superioritatea omului?? Va prezint unul dintre răspunsuri.
              Evoluţia naturala produce indivizi cu caractere genetice hibride (amestecate). Exprimarea fenotipica (aspectul fizic) nu este decât un rezultat al legilor segregării caracterelor genetice, care fac sa se exprime doar o parte dintre caracterele înscrise în genom (harta genetica). La analiza genomulul (A.D.N.), ies la iveala si alte caractere genetice neexprimate fenotipic, care aparţin individului ca o moştenire de la ascendenta genetica (părinţi, bunici, străbunici, etc.) Cu cât ascendenta genetica este mai variata rasial sau provenind din zone mai îndepărtate, cu atât individul deţine un număr mai mare de gene. Cu cât un individ are o ascendenta genetica unirasiala, din indivizi aparţinând aceluiaşi areal sau chiar unei singure familii extinse la un număr mare de indivizi, cu atât numărul genelor înscrise in genom este mai mic. Trebuie spus, ca după determinarea harţii genetice, visul oricărui inginer genetician ar fi sa simplifice formula A.D.N., astfel încât sa controleze un număr redus de gene. Teoretic, genele concurenţiale pentru acelaşi caracter genetic ar trebui îndepărtate. Este mult mai uşor sa controlezi 30.000 de gene decât 100.000. Dar ce aţi spune de numai 10.000 de gene sau chiar de mai puţine? Spre exemplu, pentru culoarea ochilor, am îndepărta din genom genele ce determina ochii verzi ai bunicii, albaştri ai străbunicului, negri ai mamei, etc. si am păstra strict genele ce determina ochii căprui ai tatălui. Cu timpul am obţine serii de oameni cu ochii căprui. Va daţi seama, câte gene putem sa îndepărtam din genom si asta numai pentru un singur caracter genetic. Va daţi seama, ca deţinem de fapt în genom toate aceste culori care aparţin ascendentei noastre genetice, dar care nu se manifesta fenotipic, deoarece nu se transmit toate dominant? Si totuşi, ce multitudine de culori au avut ochii primilor oameni? Nu vom şti niciodată...
             Trebuie sa ştiţi ca si zeii au gândit la fel. De fapt, nu si-au spus zei decât după momentul practicării terapiilor genetice. Si atunci, în fata marii surprize a celor numai 30.000 de gene în locul a peste 100.000 nu ne rămâne decât sa ne întrebam:
            Unde ne sunt genele? Sau altfel spus, CINE ne-a simplificat A.D.N.-ul?
Aceasta carte, tocmai asta încearcă sa va explice... si anume faptul ca deţinem o formula A.D.N. simplificata ... de către UNII CARE STIU SA SE JOACE CU GENELE.
            Fiinţele extraterestre sunt homozigote (au puritate genetica crescuta). Deţin un A.D.N. uşor, simplu, ce oferă o situaţie genetica ideala: genotipul este identic sau aproape identic cu fenotipul. Caracterele lor somatice nu sunt rezultatul unei exprimări fenotipice concurenţiale între caracterele genetice înscrise în lanţul A.D.N., conform legilor segregării caracterelor genetice. Formula lor A.D.N. extrem de simpla nu deţine caractere genetice ale ascendentei genetice, ci în spatele fiecărui caracter exprimat fenotipic se afla doar genele răspunzătoare de acel caracter. Aceasta simplitate oferă o manipulare genetica facila si un racord corp spiritual-corp somatic eficient si uşor controlabil atât timp cât genetica corpului spiritual este de asemenea simpla si compatibila genetic cu marca A.D.N. a supercivilizaţiei. Treptele de evoluţie genetica artificiala sunt numeroase si fac ca nici măcar zeii sa nu-si mai cunoască întreaga îngrengătură genetica. Este demn de reţinut faptul ca toata aceasta evoluţie are ca prim obiectiv simplitatea genomului, simplificarea formulei A.D.N. Stadiul evolutiv al fiinţelor extraterestre implicate în PROGRAMUL TERRA, este destul de apropiat. In esenţa, stadiul tehnic corespondent treptei LOR de evoluţie genetica LE permite sa analizeze complet lanţul A.D.N. în materie pozitiva si chiar sa-l proiecteze în laborator, din elementele chimice constituente ("din ţărâna"). Pot de asemenea sa facă analiza genetica "grosiera" a unui corp spiritual, sa producă în laborator componente energetice ale A.D.N.M.N. si chiar sa facă o "chirurgie" a acestor structuri înlocuind unele fragmente nedorite cu altele în scopul obţinerii unui produs compatibil genetic cu structura A.D.N.M.P. proiectata. Dar, aşa cum noi în actualul stadiu de dezvoltare a geneticii nu putem sa producem macromolecula A.D.N. din elementele constituente, nici Ei nu pot sa producă un corp spiritual (A.D.N.M.N.) De aceea, au nevoie de programe de tip PR
OGRAMUL TERRA, prin care compatibilizează structuri energetice A.D.N.M.N. (corpuri spirituale recoltate) cu marca genetica standard produsa la un moment dat în laborator.
               Modalitatea de compatibilizare a populaţilor vechi ale Pământului cu marca LOR A.D.N. este descrisa cel mai bine în Biblie, fiecare etapa a programului de inginerie genetica fiind prezentata în amănunţime, cu toate subtilităţile ei.
               De fapt, axul central al cârtii de fata îl reprezintă disecarea programului de inginerie genetica descris de Biblie. Este vorba despre un program de compatibilizare în trepte a unor populaţii vechi, cu marca A.D.N. a supercivilizaţiei lui Dumnezeu.
               Programul actual este bine încadrat temporal în istoria Terrei. Aflam din „Facerea" ca Dumnezeu a creat lumea în sase zile, după care s-a odihnit o zi. De fapt, aceste „zile" - perioade, echivalente cu aproximativ 650 de milioane de ani corespund prin descrierea biblica cu ceea ce ştiinţa moderna ne învaţă. Practic, intervenţia extraterestra apare doar la sfârşitul zilei a cincea, prin plasarea omului pe Terra. Avem deja dovezi ale existentei fiinţei umane acum 650 - 700 milioane de ani...
Istoria mai amănunţit descrisa de Biblie începe acum circa 10.000 de ani. Ciclul de dezvoltare umana de dinaintea potopului este relativ bine descris de Biblie. Dumnezeu îl proiectează pe Adam I „după chipul si asemănarea sa", apoi îl racordează la un corp spiritual compatibil genetic, luat din banca de corpuri spirituale, denumita „pomul vieţii". Asfel, Adam devine viu. Proiecţia Evei I este mult mai uşoara. Din Adam I este prelevat A.D.N. – „coasta", iar acesta este prelucrat genetic. Biblia afirma ca Adam I si Eva I erau doar vii, nu aveau „duh datator de viata veşnica". Erau proiectaţi diferit de genetica fiinţelor extraterestre ale supercivilizaţiei Dumnezeului biblic. Rolul lor a fost acela de a iniţia un preprogram de apropiere a caracterelor genetice ale pământenilor ce proveneau din programul anterior cu marca genetica viitoare a îngerilor. Din Adam I si Eva I se vor naşte Cain - agricultorul si Abel - pastorul. Cain îl ucide pe Abel si astfel se realizează revoluţia agricola. În aceasta perioada cei incluşi în program îşi schimba obiceiurile alimentare, fiinţele extraterestre aducând o multitudine de plante agricole, inginerate genetic, menite sa asigure reuşita programului de inginerie genetica. „Urmaşii" lui Cain detin practic acelasi material genetic cu al lui Cain, deoarece sunt obţinuţi prin fecundaţie artificiala din factori ereditari ce provin din Adam I si Eva I. Sarcina lor este aceea de a spori numărul celor incluşi în program si de a ridica standardul genetic al generaţiilor succesive prin însămânţarea succesiva a mamei - fiicei - nepoatei - strănepoatei - etc. Acest fapt era posibil datorita proiiecţiei genetice de laborator a cuplului Adam - Eva I, care permitea atingerea unei vârste de aproximativ 900 - 1000 de ani. După aproximativ 1500 de ani, atunci când populaţia nou creata ajunge la un anumit standard genetic, inginerul genetician sef - Domnul ia decizia proiectării unui nou cuplu, de data aceasta, „cu duh dătător de viata? - Adam II si Eva II. Ei au de aceasta data marca genetica deziderat a viitorilor îngeri ai Domnului. "Copilul" lor, Set, capul de serie al programului anterior deţine caractere genetice tip Adam II - Eva II. Biblia chiar subliniază ca numai din acel moment începe neamul oamenilor. Interesant este faptul ca şi „urmaşii" lui Set reuşesc sa trăiască în jur de 900 de ani pământeşti. Asta se datorează faptului ca toţi aceşti „urmaşi" sunt obţinuţi prin fecundaţie artificiala din factori ereditari tip Adam II - Eva II, prin urmare, deţin material genetic asemănător. Fiecare dintre ei realizează un areal în care, prin însămânţarea succesiva a mamelor - fiicelor - nepoatelor - strănepoatelor- etc., reuşesc cu fiecare generaţie sa apropie caracterele genetice ale celor mai tineri descendenţi de caracterele genetice ale mărcii genetice standard a viitorilor îngeri. Este perioada în care Biblia subliniază faptul ca fiicele oamenilor nasc numai fiice. În aceasta faza băieţii nu au nici un rost. Atunci când caracterele genetice ale celor mai tinere descendente s-au apropiat suficient de caracterele genetice ale mărcii genetice standard a supercivilizaţiei, inginerii geneticieni au controlat naşterile în sens invers, născându-se prioritar băieţi.      A urmat perioada de recolta a acestor băietei, al căror corp spiritual, după o prelucrare genetica laborioasa a fost racordat la câte un corp fizic obţinut în laborator. „Producţia" a continuat atât timp cât s-au putut păstra nealterate seriile pure din punct de vedere genetic, descendente din Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared, Enoh si Matusalem. Aceşti capi de serii genetice, cu caractere genetice uşor diferite, au fost „tatii" celor „şapte feluri de rod" ai programului anterior. Lameh era deja un hibrid, nereuşind sa trăiască decât 753 de ani.
               În momentul în care seriile genetice cu puritate crescuta s-au amestecat, „produşii" fiind hibrizi, recoltele au încetat si zeii au imaginat imediat următoarea marca genetica a supercivilizaţiei, evident mai simpla, cu un număr mai mic de gene. Trebuie subliniat tot timpul faptul ca Terra este „proprietatea" unui complex de supercivilizaţii care practica programe de inginerie genetica simultane în areale diferite. Toate programele au un debut si un final simultan; au probabil si cam aceeaşi perioada de recolta. Zeii cooperează în momentele „apocaliptice". Deseori apar însa si neînţelegeri între zei, concurenta în programele de inginerie genetica reflectându-se mai târziu în posibilitatea de a controla demografic si tehnic un anumit teritoriu din spaţiul cosmic. Sa nu credeţi ca programele zeilor sunt perfecte. Textele vechi menţionează dese erori de comanda, de îndepliniri de ordine, de programe abandonate ... si toate acestea , pentru ca între ei si noi exista o ...compatibilitate genetica.
              Ne întoarcem în spaţiul programului dumnezeului biblic, unde lumea „se stricase", seriile genetice se amestecaseră. În aceste condiţii, pe fondul deciziei zeilor de a pune capăt programului anterior, se naşte Noe, marca genetica a viitorului program de inginerie genetica. Cartea lui Enoh are meritul de a ne lamuri în privinţa acestui aspect. Noe era ceva cu totul nou. Nu semăna nici cu „mama", nici cu "tatăl", nici măcar cu îngerii din ceruri. Venit pe calea proiecţiei în laborator si a implantului uterin, Noe era programat sa supravieţuiască potopului si sa fie născător de popoare.      Potopul este descris de toate mitologiile vechi. Enuma Elis - epopeea sumeriana a creaţiei, descrie potopul ca pe o acţiune complexa a zeilor, în care s-a folosit toata gama armelor de nimicire în masa.     Revărsarea apelor nu a fost decât ultimul act al acţiunii de distrugere a vechii omeniri. Zeii si-au reluat apoi programele cu capetele de serie de tip Noe, salvate chiar de ei de la pieire. Evident, alături de aceşti indivizi protejaţi au supravieţuit si destui hibrizi, care au trecut pragul între cele doua programe. Noe, veritabila marca genetica va reuşi sa trăiască 950 de ani. Fiii săi, Sem, Ham si Iafet, proiectaţi genetic diferit, au servit unor scopuri diferite. Pe linia lui Sem avea sa se dezvolte arborele genealogic din care se va dezvolta mai târziu poporul evreu. Ham si Iafet au fost proiectaţi pentru crearea patului genetic al poporului evreu. Cu trecerea timpului, caracterele genetice moştenite de la Noe aveau sa se piardă în marea masa, astfel încât, descendenţii au trăit din ce în ce mai puţin. În aceasta perioada de circa 1230 de ani, încadrata temporal între potop si naşterea lui Iacov (Israel), au loc doua acţiuni majore: una de pregătire si prelucrare a patului genetic pe care urma sa se implanteze viitorul popor evreu si una de creştere continua a compatibilităţii caracterelor genetice ale arborelui precursor al poporului evreu. Este uşor demonstrabil a acest arbore este presărat la tot pasul cu „noduri genetice" importante, rezultate ale implanturilor uterine cu material genetic controlat. Avram, Isaac, Iacov sunt astfel de „noduri genetice". Ele au îndeplinit dubla funcţie; atât funcţie în arborele genealogic central, cât şi funcţie de pat genetic, prin însămânţarea unui mare număr de „ţiitoare". Atunci când patul genetic a fost pregătit, inginerul genetician şef a demarat crearea celor douăsprezece serii genetice cu puritate crescuta ale poporului evreu. Din „nodul genetic" Iacov se nasc aparent cei 12 copii - capi de serie. Este uşor demonstrabil si la vedere pentru un ochi tehnic faptul ca toţi cei 12 sunt rezultate ale implanturilor uterine cu material genetic controlat. Povestea acestor copii este interesanta. Iosif ajunge nu întâmplător în Egipt, unde se desfăşura un program diferit, sub bagheta altor zei, uşor diferiţi genetic. Sub pretextul foametei din Canaan, cei 11 fraţi ajung după un timp la Iosif, în Egiptul îmbelşugat. Biblia, construita magistral, ne lasă sa verificam cu uşurinţa faptul ca trâmbiţata foamete din Canaan este o gogoriţă. Cei 11 fraţi ajung în Egipt nu după doi ani de foamete, ci după circa 80 de ani de la întoarcerea familiei lui Iacov în Canaan. Diferenţele genetice evidente, rasiale dintre vechii egipteni si evrei făceau ca cele doua populaţii sa nu se amestece. Acest fapt este bine subliniat de Biblie. Dezvoltarea numerica fără risc de hibridare (amestecare de populaţii) este argumentul major, de ordin genetic, pentru care inginerul genetician sef îşi transfera produsul în Egipt. Daca acest grup populaţional restrâns ar fi rămas în Canaan, ar fi avut un mare risc de hibridare cu patul A.D.N. ce avea caractere genetice mult asemănătoare. Concomitent cu dezvoltarea numerica a evreilor, continua în Canaan prelucrarea genetica a patului A.D.N. pe care avea sa fie instalat mai târziu poporul evreu. După aproximativ 350 de ani Domnul îşi scoate cu mare tam-tam poporul din Egipt, ocazie cu care îşi etalează forţa tehnologica pe care numai astăzi o putem înţelege. Spre exemplu, ultimul argument al inginerului genetician sef în fata faraonului este atacul cu arma bacteriologica (inteligenta, selectiva) asupra egiptenilor, moment care nu este comemorat, ci sărbătorit de lumea creştină ca sărbătoare a Paştelui!
            De departe, cea mai interesanta perioada a istoriei biblice a evreilor este cea petrecuta în desert. În acest interval de 40 de ani, poporul este despărţit de alte neamuri, cu care ar fi avut un risc de hibridare si este aşezat în cele 12 serii genetice. Acest lucru se datorează nu numai condicilor preoţeşti, ci în special dotării comunitarii evreieşti cu aparatul denumit chivot, instalat în "cortul adunării". Am demonstrat în carte, fără nici o îndoiala ca acest aparat era un scanner capabil sa analizeze A.D.N.M.N. (structura A.D.N. a corpului spiritual) si sa încadreze membrii comunitarii în una din cele 12 serii genetice sau sa dovedească o structura genetica hibrida. Tot în aceasta perioada poporul evreu primeşte un pachet consistent de legi, bine gândite, spre reuşita menţinerii si dezvoltării seriilor genetice cu puritate crescuta. Dintre ele se detaşează prin importanta legea non-hibridării (a interzicerii amestecului cu alte popoare), conţinută în legile lui Moise. În desert au loc si primele recolte de evrei, mascate sub pedepse primite de la Domnul pentru motive puerile. Este folosita intensiv toata gama de procedee menite sa asigure puritatea genetica a seriilor, creşterea compatibilităţii genetice cu marca A.D.N. standard a supercivilizaţiei si obţinerea unei bune recolte de băietei.
             Apoi, cronologic, Domnul cucereşte Canaanul pentru poporul evreu cu ajutorul armelor moderne. Concomitent, împuţinează populaţiile nedorite, într-o maniera selectiva, lăsând în viata acele popoare mai apropiate genetic de evrei. Fiecare serie este dispusa într-un areal distinct, îngrădit de bariere geografice. Menţinerea seriilor genetice cu puritate genetica crescuta a permis recoltele periodice de evrei si a fost realizata în principal prin acţiunea complexului: chivot - legea non-hibridării. Controlul genetic al acţiunii legii a fost realizat tehnic de aparatul numit chivot. Timp de aproape 1500 de ani, până la Isus, îngerii au avut o prezenta discontinua, dictata de semnalizările chivotului. Iată cum funcţiona tandemul chivot - legea non-hibridării. Legea interzicea amestecul cu alte popoare, dar, culmea!, chiar Domnul "îi dădea pe evrei în mâna popoarelor din jur" pentru perioade de 20-40 de ani. În acest timp o parte dintre evrei încălcau legea, dar erau înregistraţi de chivot drept hibrizi. Conform legilor lăsate de inginerul genetician, fiecare evreu de sex masculin trebuia scanat de trei ori pe an de chivot. Fiind un aparat cu funcţie de monitorizare a unui program, atunci când înregistra 1% hibrizi, chivotul dădea alarma si îngerii soseau de urgenta pentru epurarea genetica a poporului. În fata comunităţii erau ucişii cei care „pentru pântece" încălcaseră legea, împreuna cu descendenţii lor. Condicile preoţilor si chivotul asigurau acurateţea operaţiunii. Imediat erau declanşate războaiele de epurare genetica împotriva acelor popoare cu care se amestecase poporul evreu. Purtate cu arme moderne de nimicire in masa, aceste războaie aveau dublu scop: împuţinarea si îndepărtarea popoarelor vecine pe de-o parte si capturarea de tinere virgine din sânul acestor popoare înrudite genetic. Caracterele genetice asemănătoare făceau din aceste tinere născătoare ideale de .... evrei obţinuţi prin metoda implantului uterin cu material genetic controlat. Astfel, recoltele îngerilor proveneau din doua surse: „fii ai făgăduinţei" - obţinuţi prin implant uterin si copii „drepţi", rezultaţi prin acţiunea legii non-hibridării. Toata perioada este caracterizata de „pedepse" ale Domnului, adevărate masacre asupra propriului popor si de învrăjbiri între seminţii care duc la recoltarea masiva a uneia sau a alteia, evident, după nevoile ... Domnului.
              Despre marcare, recoltare, culegere, triere, prelucrare a corpurilor spirituale recoltate si modalitatea de fabricare a fiinţelor extraterestre se poate citi pe larg în carte. Prelucrarea - compatibilizarea genetica finala a corpului spiritual recoltat are loc în interiorul complexului viu Dumnezeu (superfiinţa în materie eterica, negativa, compusa din câte un corp spiritual din fiecare serie genetica standard) - Miel (supercomputer destinator al mărcilor A.D.N. standard)) - râul vieţii (flux energetic în care circula corpuri spirituale) - pomul vieţii (container în care sunt depozitate corpuri spirituale), existent în staţiile fiecărei supercivilizaţii care are o astfel de modalitate de înmulţire. Fiziologia complexului viu de mai sus si modalitatea de control si modelare a unui corp spiritual compatibil recoltat sunt descrise magistral mai ales în Cartea Tibetana a Morţilor si în Povestea Unui Amărât, din scrierile asiro - babiloniene si sunt prezentate pe larg, în lucrarea mea(Programul Terra).
               Terra funcţiona pentru toate supercivilizaţiile implicate în Programul Terra ca o fabrica de „produse finite", fiecare corp spiritual recoltat fiind prelucrat genetic complet, apt sa fie racordat la o soma (trup) de înger. Acest lucru a fost posibil prin copierea sistemelor vii de tip Dumnezeu - Miel - râul vieţii - pomul vieţii, existente în staţiile supercivilizaţiilor din Galaxie, în bazele din interiorul Pământului. După Potop, supercivilizaţia lui Dumnezeu (a dumnezeului evreilor) a schimbat marca A.D.N. si a dezvoltat în vechea Palestina un nou program în douăsprezece serii genetice, mai performant în homozigotare (puritate genetica ) decât programul anterior. Schimbarea mărcii genetice nu este un lucru atât de simplu. O parte a supercivilizaţiei ce deţinea spaţiul geografic cuprins în Orientul Apropiat si Mijlociu nu a putut urma noul standard de homozigotare. Scindarea de ordin genetic a acestei supercivilizaţii, s-a tradus într-o scindare geografica, militara, politica. Cele doua fracţiuni: a dumnezeului Biblic, mai performanta ca homozigotare si a lui Satana, care a continuat un program în şapte serii genetice cu puritate crescuta, s-au sabotat si s-au războit permanent pe cerul Terrei. Supercivilizaţia Dumnezeului Biblic a rămas destinatoarea marii baze cosmice cubice "Noul cer, noul pământ, noul Ierusalim", descrisa magistral în Biblie, în timp ce Satana si ai lui îngeri au controlat baza din interiorul Pământului, Luna si probabil o parte dintre celelalte baze din sistemul solar.
                Programul evreu a fost exploatat economic timp de aproximativ 1500 de ani (între 1500 î.e.n. - anul 1). Conflictul politic si militar între cele doua supercivilizaţii scindate genetic, obiectivat în războaiele spaţiale si terestre între îngeri, apare descris în Cartea lui Enoh si în Biblie. Prezenta pe Terra a îngerilor supercivilizaţiei lui Dumnezeu a devenit din ce în ce mai dificila cu cât ne apropiem pe axa lineara a timpului de anul 1. Spre exemplu, deportarea evreilor în Babilon, în anul 587 î.e.n. nu are loc decât ca urmare a unei prezente militare insuficiente a îngerilor dumnezeului biblic în spaţiul vechiului Canaan. Substratul acestor evenimente îl aflam mai ales din Cartea lui Enoh. Robia evreilor reprezintă de fapt o infuzie de simplitate genetica într-un program mai puţin performant în ceea ce priveşte homozigotarea. Programul dumnezeului Biblic este reabilitat după 70 de ani. Acesta a fost timpul terestru linear necesar unei expediţii militare teleportate sa ajungă pe Terra de la baza cosmica. Coranul ne oferă scala de timp a unei distorsiuni temporale datorata teleportării: "sura treptelor pe care suie îngerii într-o zi a cărei măsura pentru voi este de cincizeci de mii de ani"; adică, - un minut de teleportare = 35 de ani. La următoarea misiune a îngerilor dumnezeului biblic, care are loc în perioada Macabeilor, lupta cu îngerii programelor învecinate devine mai intensa si are loc chiar deasupra Ierusalimului, fapt menţionat de Biblie. Programul devine extrem de greu de menţinut si de controlat. În aceasta situaţie, supercivilizaţia lui Dumnezeu a încercat sa distrugă toate programele de inginerie genetica de pe Terra, conform dictonului „sa moara si capra vecinului". Acesta este motivul apariţiei lui Isus, cel care aduce „legea cea noua", menita sa aducă „mântuirea păcatelor". Singurul păcat biblic era acela de încălcare a legii non-hibridării impusa de Moise. Isus omite conştient din legea noua legea non-hibridării si lasă loc liberei hibridări a seriilor (amestecului seriilor), până atunci, pure din punct de vedere genetic. Mai mult decât atât, încearcă propagarea noii legi la „toate neamurile" încercând distrugerea programelor celorlalţi zei, vizând astfel limitarea înmulţirii concurenţilor galactici. Supercivilizaţia lui Dumnezeu a dispărut din preajma Terrei acum 2000 de ani după o perioada în care este principalul măsurător al timpului nostru linear. Înainte de aceasta dispariţie a realizat trei distorsiuni temporale importante ancorate în viitorul nostru, care verifica distrugerea actualului program si ne oferă informaţii despre istoria sfârşitului civilizaţiei noastre.
            Am subliniat mai devreme faptul ca programul desfăşurat de îngerii dumnezeului biblic nu este singurul. Rasele umane actuale si subtipurile rasiale existente nu sunt decât urmarea programelor de inginerie genetica dezvoltate de diverse supercivilizaţii extraterestre, „după chipul şi asemănarea dumnezeului lor", adică după o marca genetica standard. Cartea conţine analiza textelor vechi care descriu si alte programe din: Orientului Mijlociu si Apropiat - Fenicia, Asiria, Babilonia, Sumeria, - din Grecia, din Egipt, din Dacia, din India si din America Centrala. Spre exemplu, în India, zeităţi numite „Cei patru mari Manu" desfăşurau un program în patru serii genetice pure numite caste. În America Centrala programele s-au desfăşurat în şapte serii genetice cu puritate crescuta, ultimele recolte având loc în preajma sosirii europenilor în „Lumea Noua”. Am scris pe larg despre recoltele umane practicate în antichitate, despre modul în care zeii, prin intermediul implanturilor cerebrale si de informaţie montate personalităţilor lumii antice, au reuşit sa manipuleze istoria în scop propriu, au reuşit sa determine personalităţi, sa provoace războaie paradoxale, cu finalitate cunoscuta, necesare recoltelor umane de anumite tipuri. Citind aceasta carte veţi privi cu alţi ochi naşterile si prăbuşirile Babilonului, Asiriei sau campania militara a lui Alexandru Macedon.
              După regizarea actului Isus, „noua lege" a fost greu de stăvilit. Popoarele cu puritate genetica mare, cum ar fi spre exemplu dacii – „cei mai drepţi dintre traci" (Herodot), au renunţat la religia proprie care conţinea o forma a legii non-hibridării si au adoptat creştinismul. Cum acesta nu mai conţine o lege a non-hibridării, cu timpul, aceste popoare nu au mai fost interesante nici chiar pentru proprii zei. Singurul popor din zona care nu a acceptat creştinismul este .... poporul evreu, care, nesesizând subtilitatea noii legi, a continuat să respecte cât de cât legea veche, chiar daca şi-a cam pierdut seminţiile. În aceste condiţii, chiar cu o puritate genetica mai mica, evreii au devenit interesanţi pentru zeii altor programe care s-au desfăşurat cu mărci genetice mai puţin pure. Pe acest fond apar cruciadele, soldate cu un număr mare de victime în rândul evreilor. Prigonirea si decimarea acestui popor de-a lungul secolelor reprezintă de asemenea recolte de corpuri spirituale cu puritate genetica mare.
              Practic, ultimii 2000 de ani ai istoriei noastre s-au aflat sub controlul zeilor ce deţin bazelor intraterestre, numiţi de mine în aceasta carte - Lumea Intraterestra. Aceasta lume ascunsa, responsabila prioritar de fenomenul O.Z.N. deţine cam aceeaşi tehnica cu supercivilizaţia lui Dumnezeu şi se afla la baza progresului tehnic uman, „împins" în stadiul actual prin tehnica implantului de informaţie sub hipnoza. Tot ea, cu ajutorul tehnicii implantului de informaţie şi a supunerii voinţei omului, a putut manipula istoria contemporana folosindu-se de cei mai buni primitori de implant de informaţie - evreii. Daca în antichitate zeii manipulau istoria folosindu-se de războaie, de paradoxuri militare, în scopul recoltării unor corpuri spirituale compatibile, trebuie să aflaţi că nimic din istoria contemporana nu este întâmplător. Spre exemplu, Al Doilea Război Mondial a avut doua obiective: o recolta importanta de evrei si crearea statului Israel. Interesant este faptul ca Hitler - actorul numărul unu al acestei piese de calitate mizerabila, a pus umărul la realizarea ambelor obiective. Holocaustul celor sase milioane de evrei a constituit o veritabila "marfa" pentru Lumea Intraterestra care a oferit în schimb tehnologie de vârf pentru nave cu propulsie de tip O.Z.N. În acelaşi timp, Hitler a finanţat si a colaborat cu gruparea ultraradicală Stern ce avea drept obiectiv eliberarea Palestinei! Crearea statului Israel este o afacere interesanta a secolului nostru, zeii oferind în contrapartida aliaţilor tehnologia necesara experimentului „Philadelphia”. De ce toate acestea? Programul este în ultimele secvenţe. „Zeii” se asigura de ultimele recolte. Întotdeauna recoltarea corpurilor spirituale compatibile s-a făcut în urma unei cercetări genetice de stabilire a compatibilităţii si de marcare cu un marker (unitate de structura genetica). Markerul a făcut posibila migrarea corpului spiritual spre un captator. Cercetarea genetica preapocaliptică este o munca migăloasa. Ea a fost mult uşurata de crearea statului evreu ce a făcut posibila adunarea vârfului de compatibilitate genetica cu îngerii într-un loc restrâns.
                După Potop, supercivilizaţia lui Dumnezeu a montat un satelit sofisticat de supraveghere a programului propriu de inginerie genetica, respectiv al vechii Palestine. Satelitul, identificat astăzi de puterile spaţiale ale Terrei, are printre altele misiunea de a observa stadiul tehnic al omenirii si... gradul de înţelegere a Bibliei. În fiecare capitol al acestei cârti supercivilizaţia lui Dumnezeu avertizează omenirea ca sfârşitul civilizaţiei noastre va fi provocat de EI printr-un atac nuclear.      Momentul apocaliptic oferă captatoarelor de corpuri spirituale montate prioritar de cele doua lumi extraterestre aflate în conflict, corpuri spirituale transformate genetic sub acţiunea radiaţiei nucleare. "Judecata de apoi" este un veritabil triaj genetic ce are loc după criterii precise în fiecare dintre tabere.     De asemenea, fiecare dintre tabere este dotata cu propriul "iad" - "iezer de foc" - loc de distrugere a corpurilor spirituale incompatibile cu marca genetica standard.
              Tradiţia veche ebraica susţine ca textele sacre vor putea fi decodate în şapte modalităţi tehnice care converg, bineînţeles spre acelaşi rezultat. După cum observaţi, decodarea Bibliei presupune cunoştinţe de genetica şi de fizică. Atunci când omul are acces la „pomul vieţii” - genomul uman, la tehnicile de terapie genetica, atunci când ajunge în era nucleara, este capabil sa înţeleagă tainele scrierilor vechi si observa ca principalul inamic al omului este chiar creatorul - modelatorul sau. Inversarea afecţiunii omului fata de Dumnezeu este sesizata de satelit, care semnalizează staţiei supercivilizaţiei lui Dumnezeu. Ea intervine cu un atac nuclear (apocalipsa), înainte ca omul sa devina suficient de dezvoltat tehnic, militar, înainte ca el sa practice eficient terapiile genetice, eventual sa schimbe marca A.D.N. Astfel, practic Biblia, prin decodarea ei, asigura încheierea unui ciclu de evoluţie umana pe Terra. Unul dintre versete chiar spune ca „ Testament este săpat în litere spre moarte”. Particularitatea programului în curs consta în faptul ca satelitul nu semnalizează de aceasta data staţiei centrale schimbarea afectului omului fata de Dumnezeu ci, raportează un alt eveniment din punct de vedere tehnic, oarecum echivalent: atacul nuclear irakian asupra Ierusalimului. Acest eveniment situat în viitorul nostru apropiat a fost detectat printr-o distorsiune temporala si implantat ca informaţie lui Iezechiel. Imediat după detectarea lui neprecizata însa temporal, supercivilizaţia lui Dumnezeu a practicat o a doua distorsiune temporala majora privind sfârşitul veacurilor, informaţia rezultata fiindu-i implantata lui Daniel. Acesta descrie în cele „şaptezeci de săptămâni de ani", care pentru noi înseamnă zeci de ani, conform jocului distorsiunilor temporale, istoria sfârşitului nostru, marcata de Al Treilea Război Mondial. Temporalitatea aberanta a supercivilizaţiei lui Dumnezeu este cuplata la temporalitatea noastră lineara numai segmental, pe perioade de istorie comuna. Ultima săptămâna de ani descrisa de Daniel este disecata într-o alta distorsiune temporala oferita ca informaţie lui Ioan Teologul, în anul 96 e.n. Ea este caracterizata printr-o prezenta continua a supercivilizaţiei lui Dumnezeu în preajma Terrei si durează şapte ani, timp în care îngerii lui Dumnezeu vor practica ultima cercetare genetica în scopul realizării unei ultime recolte de doar 144 000 de „aleşi".
           Biblia şi alte scrieri vechi analizate în lucrarea de fata, au fost decodate, probabil într-un mod asemănător celui de fata, de institute specializate ce aparţin prioritar marii finanţe. Pe de alta parte, institute şi persoane particulare se afla într-o cursa contra cronometru pentru decriptarea computerizata a Bibliei. Lucrările „Cracking The Bible Code" de Jeffrey Santinover, M.D. şi „The Bible Code” scrisa de Michael Drosnin sunt grăitoare în acest sens. Aceste lucrări demonstrează ca Biblia a fost încriptata cu ajutorul unor supercomputere cuantice care oferă posibilitatea încriptării mai multor date, simultan, în modalităţi diferite, pe un număr restrâns de litere. Interpretarea primara a textelor oferita de ştiinţele moderne (genetica, fizica, etc.) în modalitatea abordata de mine, oferă tabloul general al Programului Terra, fără prea multe informaţii în ceea ce priveşte încadrările temporale ale evenimentelor viitoare. De la acest nivel însa, munca este preluata de supercomputere, care ştiind ce trebuie sa caute (un eveniment detectabil prin metoda primara), pot sa identifice situarea temporala a acelui eveniment. Concret, din descrierile lui Iezechiel, se poate afirma cu certitudine faptul ca Ierusalimul va fi distrus printr-un atac nuclear lansat de Irak. Informaţia introdusa in computer este analizata prin metoda literelor spaţiate si rezultatul este edificator. Evenimentul, nu numai ca este descris la rândul lui si prin aceasta metoda, dar apare si încadrat temporal. Doar doi ani apar grupaţi în text alături de acest eveniment: 5760 (anul 2000) si anul 5766 (anul 2006), cu probabilitate statistico ? matematica pentru cel din urma. Situaţia este asemănătoare celei din timpul războiului din Golf, când N.S.A. (Agenţia Naţională de Securitate a S.U.A.) dispunea de trei date probabile referitoare la atacul irakian cu rachete Scud asupra Ierusalimului. Anul 5760 a trecut. Evenimentul va avea loc cu sigurantă în 5766, adică, mai exact între octombrie 2005 si octombrie 2006...si absolut nimic nu-l poate opri. Părerea mea este ca supercomputerele de la N.S.A. au aflat cu exactitate data evenimentului. Prezenta braţului înarmat al marii finanţe evreieşti în Golful Persic, embargoul politic si militar la care este supus statul Irak, întreaga nebunie politico ? militara din zona, demonstrează ca si alţii aşteaptă "cu sufletul la gura" acest moment crucial. Interdicţia aeriana impusa Irakului între paralelele de 33 si 36 de grade latitudine nordica este fără sens si aproape sigur nu va putea fi menţinuta în viitorul apropiat. Sistemele antirachetă imaginate pentru a preîntâmpina evenimentul ... nu vor funcţiona. Istoria viitorului este puternic ancorata de atacul nuclear irakian asupra Ierusalimului, de momentul când "sabia fulgerătoare a regelui Babilonului" va transforma în zgura Ierusalimul. „Curcubeul”  satelitul montat de Supercivilizaţia dumnezeului biblic, va semnaliza proprietarilor lui ca omenirea este în era tehnologiilor avansate. Conform jocului distorsiunilor temporale, echipajele teleportate pe Terra, vor ajunge aici cu distorsiune temporala, corespunzătoare unui timp linear de aproximativ 50 de ani. Conform Cărţii lui Enoh, din acel moment îngerii lui Dumnezeu vor avea nevoie de 58 de ani, pentru ca, în generaţii succesive, sa poată prelucra materialul genetic corespunzător următoarei mărci A.D.N. a supercivilizaţiei. La capătul celor 58 de ani se încheie apocalipsa, distrugerea controlata, în etape, a civilizaţiei noastre. Decriptarea computerizata a acestui eveniment, îl situează temporal în anul 2113. Până atunci omenirea va asista la câteva evenimente importante. Între acestea, Al Treilea Război Mondial descris de Biblie si de Nostradamus, va deturna atenţia oamenilor de la evenimentele cu adevărat importante, pregătitoare pentru „sfârşitul veacurilor".
            Când începe războiul? A ÎNCEPUT DEJA!
            Practic, căderea World Trade Center (W.T.C.) din New York marchează intrarea în ultimul război mondial. A judeca global si la rece acest lucru nu este o problema; este chiar foarte simplu. Programul LOR durează aproximativ 5875 de ani, de la naşterea lui Noe, până la sfârşitul Apocalipsei. Are etape foarte clare, pe care le-am parcurs împreuna în aceasta carte, cum ar fi: producerea mărcii genetice, selectarea populaţiilor care intra în programele de inginerie genetica, crearea seriilor genetice cu puritate crescuta, perioada de recolta, intervalul liber si ... perioada de distrugere a programului, perioada ce se suprapune aceleia de selectare si producere a noii mărci genetice de tip Noe, necesara următorului program. Trebuie înţeles ca EI au timp, ca timpul lor este diferit si ca istoria noastră este planificata la scala timpului LOR. De aceea, cei 110 ani destinaţi ştergerii de pe fata pământului a actualului program nu sunt nici prea mulţi, nici prea puţin, ci probabil, numai bine adaptaţi. Daca privim înapoi, observam ca descrierea distrugerii programului anterior variază, doar operaţiunea numita potop fiind prezenta în toate miturile. Fiind ultimul act al, unui cataclism mult mai complex si cu desfăşurare mai extinsa temporal, a fost mai bine reţinut de resturile populaţiilor care i-au supravieţuit. Cosmogonia sumeriana Enuma Elish aminteşte însa si de celelalte arme si artificii tehnice folosite de zei, care au precedat potopul si care au contribuit esenţial la ştergerea urmelor programului anterior. Este clar pentru mine, ca demolarea celui mai tehnic dintre toate aceste programe nu se poate face într-o zi. Asta ar însemna sa ucidă planeta; ori lucrul acesta nu se va întâmpla. Distrugerea va fi progresiva si va afecta în primul rând factorul uman. Progresiv va fi distrusa infrastructura, iar populaţia va fi nimicita. O buna parte din aceasta ?munca? o vom face chiar noi, cu propriile stocuri de arme, inclusiv cele de distrugere în masa. Zeii au hotărât numai momentul iniţierii lanţului de acţiuni distructive si sunt dirijorii din umbra ai acestei operaţiuni.
               Globalizare, mondializare ... guvern mondial ... sunt cuvinte care capătă greutate. Posesia informaţiei, finanţelor, mass-media, conferă putere. Guvernul mondial are nevoie însa si de arme si pentru ca se sprijină pe cea mai bogata naţiune, aşa cum este normal, S.U.A. este cea care va produce armele necesare dominării, subjugării, distrugerii. O cursa a înarmării pe care guvernul mondial o poarta ... singur este menita sa controleze lumea următorilor 50 de ani. Până în aproximativ 2055 guvernul mondial va distruge baza tehnico materiala a omenirii, infrastructura Terrei atât cât se va putea, fără ca pământeanului sa i se para ca ar fi implicata vreo forţă extraterestra. Distrugerile datorate forţelor pământene vor fi mai „blânde”, dar mai extinse temporal si continue. Europa, Nordul Africii, Orientul Mijlociu si Apropiat si posibil alte zone din Asia vor suferi distrugeri sistematice, continue, cu diminuări importante ale populaţiilor. Africa neagra va fi decimata de S.I.D.A., Eboşa si alţi viruşi creaţi în acest scop. America de Sud, specializata în lovituri de stat, războaie civile, războaie sângeroase interstatale rezultate a diferendelor de graniţe, îşi va diminua si ea populaţia semnificativ.       Discrepanta între structurile tehnice specializate ale guvernului mondial si restul lumii se va accentua.   Unde sa ne refugiem? Taigaua siberiana, teritoriile de nord canadiene, Patagonia, selva braziliana, Desertul Namib, Australia centrala, Podişul Tibet, si alte zone continentale depopulate natural, neindustrializate, în care mâna omului tehnic nu se vede, va aşteaptă! Din păcate, îmi veţi ignora avertismentul. Aproape toţi sunteţi angrenaţi într-un mecanism socio-economic care va asigura ziua de mâine, ce pare mai importanta deocamdată fata de anii ce vin... Putini se vor putea desprinde. Oricum, nu descendenţii lor vor fi baza pe care se vor clădi viitoarele programe de inginerie genetica, pentru ca ei vor fi generatori de hibrizi în acele spatii. Doar populaţiile naturale ale acelor teritorii vor fi interesante pentru inginerii geneticieni extratereştri.
          După 2055, nimic nu va mai conta. Istoria se va agrava. Lumea Intraterestră care asigură sprijin logistic şi informaţie ştiinţifică guvernului mondial marioneta, va trebui să facă faţă confruntării teribile cu civilizaţia dumnezeului biblic. Tehnologiile spaţiale pentru asta sunt concepute. Biblia ne spulbera însa, orice iluzie în privinţa eficientei acestor tehnologii. După părerea mea, evenimentele descrise în Apocalipsa au loc între anii 2055 si 2113, adică după revenirea îngerilor dumnezeului biblic în spaţiul terestru. Distrugerile descrise în Apocalipsa le sunt datorate.
           În toata perioada celor 110 ani de distrugeri un loc aparte îl ocupa construcţia oraşelor subterane în S.U.A. si în alte spatii. Studiile genetice pe material uman si animal supus radioactivităţii îndelungate, cunoscute opiniei publice sub denumirea de "mutilări de animale", studii practicate de „zei", în colaborare cu serviciile marii finanţe servesc punerii la adăpost a materialului genetic uman, necesar demarării viitorului program de inginerie genetica, la fel cum Noe si alţii au fost salvaţi de furiile potopului indus de „zei". Totul este ciclic. De fapt, fenomenul O.Z.N., în vizibila expansiune astăzi, este urmarea unei cercetări genetice în masa practicata de îngerii lumii intraterestre, fapt ce demonstrează ca momentul apocaliptic este aproape.
            Cei care conduc lumea, conform intereselor lumii intraterestre, cei care ne oferă istoria oficiala, se afla în contact permanent cu aceasta lume ascunsa. Sistemul financiar mondial, sistemul de datorii statale asigura finanţarea programelor ce limitează atacul nuclear din spaţiul cosmic. Organizaţiile secrete suprastatale, marea finanţa evreiasca, Biserica ne ascund conştient adevărul despre noi, în scopul funcţionarii acestui sistem financiar.
            Se pare ca toţi zeii „beneficiari" din Galaxie sunt interesaţi în înlocuirea actualului ciclu de dezvoltare umana pe Terra cu un altul, deoarece populaţiile Terrei sunt în parte hibride şi mult prea dezvoltate din punct de vedere tehnic. După acest program marca A.D.N. a viitoarelor populaţii va fi schimbata cu o alta mai simpla, pentru ca evoluţia genetica a zeilor este spre simplitate genetica.
Aceasta carte, alături de altele care se scriu poate chiar în momentul de fata, va face posibila cunoaşterea unei bune parţi a adevărului despre noi. Segmentul de istorie pe care îl parcurgem face posibila decodarea scrierilor vechi aici - în România sau în alta parte. Din punctul LOR de vedere acest program este încheiat, deoarece sfârşitul sau a putut fi vizualizat. Rămâne doar sa parcurgem împreuna istoria viitorului.
             Aşteptam viitorul mai mult sau mai puţin pregătiţi. Avem dreptul sa cunoaştem măcar o parte din adevăr? În mod sigur, părerile sunt împărţite chiar si între dumneavoastră, cei ce citiţi aceste rânduri. Daca rândurile de mai sus vi se par o nebunie, nu citiţi aceasta carte. Luaţi-o ca pe o poveste fantastica, un coşmar rupt de „realitatea" în care trăim. Oricum ar fi, trebuie sa ştiţi ca se va întâmpla ceea ce deja s-a întâmplat!”

Rezumatul a fost scris de către autorul cărţii şi a fost publicat sub pseudonimul Bogdan Aaron. El a fost publicat în scopul de a atrage interesul cititorilor pentru lecturarea cărţii pe care însuşi autorul o numeşte „lucrare”, adică ea conţine informaţii cu caracter de adevăr, utilizate conform teoriei informaţiilor şi a fost creată cu un anume scop. Teoria informaţiei este prezentată ca fiind o teorie matematică a proprietăţilor generale ale surselor de informaţii, ale canalelor de transmisie şi ale instalaţiilor de păstrare şi de prelucrare a informaţiilor, considerată din punctul de vedere al proprietăţilor statistice ale acestora (are largi aplicaţii în telecomunicaţii, cibernetică, conducerea economiei, lingvistică, genetică, etc.).  La apariţia disciplinei intitulată „Cibernetică” şi la înfiinţarea facultăţilor de Informatică şi calculatoare, 90% din locurile din aceste facultăţi au fost ocupate de către evrei. De ce oare?

               Prezentarea acestui rezumat a fost făcută în contextul în care am dorit să fac referire la o carte foarte bine şi documentat scrisă şi care la momentul citirii ei mi-a creat impresia că a fost scrisă de un colectiv multidisciplinar. De fapt autorul cărţii se află după ştiinţa mea în S.U.A. lucrând în cadrul unei Agenţii la un program multidisciplinar. Personal nu îmbrăţişez ideile de forţă din cartea prezentată, dar contabilizez o serie de informaţii şi analize ca fiind reale. Oricum cartea orientează mintea umană spre noi orizonturi de abordare a creaţionismului. După părerea mea cartea a fost inspirată sau poate chiar comandată de Stăpânii lumii acesteia, în scopul îndepărtării minţilor mai sofisticate de credinţa în Creatorul Universului. Din ea însă putem extrage elementele de realitate, cum ar fi intervenţiile brutale ale Stăpânilor în dezvoltarea omenirii şi faptul că nu suntem la capătul lanţului trofic. O analiză atentă a informaţiilor din carte, pe texte de referinţă ne ajută să sesizăm trunchierea realităţii în scopul pe care îl arătam mai sus. Ne sunt prezentate de asemenea informaţii reale, veridice despre războaiele genetice şi despre modificări la nivelul genomului, care sunt absolut convins că se practică în continuare şi pe parcursul cărţii am să aduc şi argumente la afirmaţiile făcute, în capitolele ce urmează. Cea ce am vrut să scot în evidenţă prin prezentarea a o serie de materiale referitoare la fiinţa biologică Om, este faptul că acesta nu reprezintă doar animalul, robotul, maşinăria, ci ceva ce pune probabil probleme chiar Creatorului. În afara sistemului religios, care din punctul meu de vedere este un păstrător discret al adevăratei tehnologii grefate pe sistemul Om – Univers, complexul ştiinţifico – cultural actual nu este decât o formă creată de stăpânii lumii acesteia în scopul îndepărtării creaţiei lui Dumnezeu, de Tatăl Ceresc. De ce oare? De ce această înverşunare împotriva lui Isus? De ce se încearcă pe orice căi îndepărtarea minţii umane de la adevărul simplu revelat de Isus? Toate instituţiile încearcă acest lucru începând cu Biserica lui Pavel, Paul, Saul, prigonitorul creştinilor devenit peste noapte cel mai bun creştin. Aşa cum, mai nou, domnul Petre Roman, născut din tată evreu neamţ şi mamă spaniolă, este cel mai bun român. Nimic nou sub soarele stăpânilor acestei lumi, care între noi fie vorba sunt cam lipsiţi de imaginaţie, dar sunt nemuritori. Sigur că nu am crezut niciodată că aş putea fi finalul lanţului trofic. De când mă ştiu am trăit cu ideea că cineva ne papă şi pe noi. Că foloseşte doar spiritul şi poate corpul vital, sau că d-împotrivă ne papă corpul somatic, adică carcasa, nu cred că are prea mare importanţă atâta timp cât nu suntem conştienţi de aceasta. Probabil de aceea trebuie să luăm în calcul anestezia la sacrificarea animalelor. Faptul că evreii nu erau îngrăşaţi înaintea sacrificării în lagărele germane, ci din potrivă erau supuşi unor chinuri groaznice, al căror scop putea fi întărirea şi educarea spiritului, tinde să te facă să îi dai dreptate lui Toni Victor Moldovan. Dar dacă e aşa şi mai e şi altfel? Spre exemplu în cartea lui Eric Leconte întitulată „Uimitoarea Civilizaţie Aztecă” există un capitol care  se numeşte „ Vecinii „rezervoare de sânge”” şi în care sunt scrise următoarele: „Pentru a supravieţui, zeii aveau nevoie de o „raţie umană”, iar nobila misiune de a le oferii „hrana cerească” fusese încredinţată aztecilor, care aduceau prăzi de război numeroase. Vecinii lor au fost consideraţi ca furnizori de seamă, reprezentând rezervoarele de sânge atât de necesare zeilor.” Oare între timp zeii au devenit vegetarieni, sau doar „sugători” de spirite preaînalte? Nu ştiu ce să zic. Ne mai gândim.

În cartea lui Robert Cohen intitulată Atlantida, la capitolul 5, al cărui titlu este „Edgar Cayce, vizionar al Atlantidei” se vorbeşte despre preceptele Legii Unice „Sufletul a fost dat de Creator… şi trebuie să-i fie înapoiat…” ca şi despre „Fiii lui Belial, slujiţi de „roboţi”: „Fiii lui Belial duc cu precădere o politică de clasă şi castă. Stăpâni ai „monştrilor” – rezultaţi din contopirea anarhică între om şi animal – ei îi tratează cu brutalitate, ţinându-i la dispoziţia lor. Făpturile acestea sunt crescute ca să corespundă muncii pe care o vor îndeplini, asemenea vitelor. Ei sunt cei desemnaţi prin cuvântul „lucruri”, ei acţionează sub hipnoză sau prin telepatie şi sunt cu desăvârşire supuşi ordinelor stăpânilor, care îi folosesc pentru muncile cele mai grele şi mai respingătoare. „Noi credem că în acele perioade nu era nevoie să munceşti pentru asigurarea traiului, dar Fiii lui Belial erau slujiţi de adevăraţi „roboţi” care erau siliţi să facă toată treaba în gospodărie, să cultive câmpul, chiar pe vreme neprielnică sau greu de suportat.” Parcă ceva e asemănător şi în zilele noaste. Sau nu?

Mă simt obligat să aduc în atenţia dumneavoastră şi unele aspecte legate de anumite modificări fiziologice care s-ar părea că produc o serie de efecte asupra corpului uman în general. Se ştie că în America de Sud anumite populaţii practicau printr-o constrângere mecanică asupra cutiei craniene a copiilor un fel de remodelare a acesteia. Efectul nu era doar estetic ci el provoca şi apariţia unor calităţi aşa zis „supranaturale”. În principal vindecătorii, vracii, şamanii, beneficiau de acest tratament. Amerindienii din America de Nord provocau la copiii aleşi pentru a devenii şamani o stagnare a dezvoltării oaselor ce trebuie să închidă fontanela la maturitate, provocând aceleaşi efecte de încărcare cu puteri supranaturale. Merovingienii îşi provocau de la naştere un canal care traversa în diagonală cutia craniană, ei fiind cunoscuţi şi sub denumirea de principi taumaturgi (TAUMAT'URG, taumaturgi, s.m. Persoană care, în concepţia unor religii, ar poseda însuşirea de a face minuni; făcător de minuni. - Din fr. thaumaturge.) „Merovingienii au fost o dinastie de regi franci care au domnit peste o zonă cu suprafaţă variabilă în Franţa şi Germania de astăzi începând cu secolul al V-lea şi până în secolul al VIII-lea. Au fost cunoscuţi şi după porecla de "regi cu părul lung" (latină reges criniti) de contemporani, pentru părul lor netuns (prin tradiţie, şeful de trib al francilor îşi lăsa părul lung, în timp ce războinicii şi-l tundeau).” Dacii erau foarte buni cunoscători ai operaţiilor chirurgicale pe cutia craniană şi se pare că practicau acelaşi gen de operaţii ca şi Merovingienii, asupra regilor preoţi.

Fenomenul a fost luat în studiu de S.U.A. şi Marea Britanie în anii 1960, în câteva laboratoare din S.U.A. şi Canada. Au fost luaţi copii de pe întreg teritoriul Terrei, inclusiv din România şi li s-a aplicat acest gen de modificări. Rezultatele experimentelor au fost extrem de şocante. În anul 1982 a fost elaborat primul Raport privind aceste experimente şi el a fost pus la dispoziţia Intermediarilor (Interfaţei) umane care cică ar conduce lumea. În urma acestui „Raport I” au fost declanşate evenimente precum Cernobâl şi Perestroica. În 1986, după Cernobâl a fost elaborat al doilea raport „Raport II”, iar în 1988 al treilea raport „Raport III”, care va duce printre altele şi la producerea evenimentelor din decembrie 1989, din România. Toate cele trei rapoarte ultrasecrete au ajuns în România, în copii, de pe masa mai marilor lumii în urma unor „Operaţiuni Speciale” întreprinse de serviciile militare de informaţii.

Experimentele au scăpat de sub controlul stăpânilor lumii şi au provocat mari transformări la nivelul mintalului global uman. Ca atare s-a trecut la o mobilizare generală şi s-au declanşat o serie de contra măsuri pe termen mediu şi lung. Aceste măsuri au fost stabilite în „Raport IV” în anul 1997. Din păcate operaţiunea specială pentru copierea acestui raport a fost un eşec.  Eşecul s-a datorat faptului că anumiţi tâmpiţi, dobitoci, tălâmbi, ajunşi prin pile în serviciile de informaţii, au vrut să participe şi ei la acest gen de acţiuni. Dar nu oricine poate orice. Doar cineva poate orice. Cretinilor, funcţia nu creează organul. Dacă te-ai născut cu capul mic şi cu creierul lejer, aşa mori. „Scaunul” nu îţi va aduce mai multă minte, Gunoaielor.  Daţi-vă jos de unde v-aţi cocoţat şi lăsaţi-i pe liderii naturali să conducă. Doar cei care au minte şi stăpânire de sine, inspiraţie şi spirit de sacrificiu pot conduce şi acţiona fără a distruge în jurul lor.

Acţiunea a supărat tare „Stăpânirea”, pentru că dobitocul a lăsat şi urme şi de orgolios şi prost ce a fost şi este, nu a spus colegilor pentru a lua măsuri de „curăţire”. Au urmat o serie de evenimente pentru România ca amânarea intrării în N.A.T.O. şi în Uniunea Europeană, „Mineriada din 1999”, „vârful de plată a datoriilor externe”. Norocul României a fost faptul că la conducerea ei s-au aflat patrioţi ca preşedintele Constantinescu, premierii Victor Ciorbea şi Radu Vasile. Aceştia au reuşit să redreseze situaţia şi să plaseze România într-o poziţie favorabilă pentru noi negocieri. Cu acest material închei capitolul despre limitele biologice impuse Omenirii, dar am să revin asupra celor prezentate cu ocazia celorlalte capitole.

4. Limita socială şi de organizare politică

Intermediarii sau dacă vreţi „Clubul Bilderberg”, sau Iluminaţii, sau poate Iluminati, au acceptat faptul că nu este în interesul nimănui ostracizarea şi eliminarea României din jocul globalizării. Iată câteva informaţii apărute în presă despre aceştia: „De la o discuţie sincera la atentate si lovituri de stat
             Istoria Clubului Bilderberg se confunda cu aceea a planetei noastre după cel de-al Doilea Război Mondial. Prima reuniune oficiala a avut loc intre 29 si 31 mai 1954, in localitatea olandeza Oosterbeek. Atunci a si împrumutat numele Hotelului Bilderberg, amfitrionul întâlnirii, al cărui proprietar era Prinţul Bernhard, tatăl actualei Regine Beatrix a Olandei. De-a lungul existentei sale, deşi îşi neaga cu vehementa responsabilitatea pentru desfăşurarea istoriei, Clubul a avut cuvântul decisiv in evenimente ca războiul din Vietnam, crearea organizaţiilor CECA, Euratom si CEE, precursoare ale Uniunii Europene, războiul de Yom Kippur, loviturile de stat din Brazilia, Indonezia, Chile, Argentina, Honduras, Guatemala, debarcarea trupelor americane in Panama, bombardarea Ceceniei, războiul din Golf, inventarea si susţinerea euro, conflictele nesfârşite dintre Israel si Palestina. Unii critici nu ezita sa-i considere pe bilderbergeri direct răspunzători de atentatele din 11 septembrie. Clubul Bilderberg este pretutindeni.
           „Marii preoţi ai capitalismului"
          Numai simpla enumerare a identităţii câtorva dintre personajele care au avut fie calitatea de fondatori, fie pe cea de membri ai Comitetului Înţelepţilor ori ai celui Director, fie pe cea de simpli membri activi ori participanţi periodici ar putea sa confere dimensiunea influentei de neînchipuit pe care Clubul o exercita si a uriaşei sale puteri decizionale. Citam la întâmplare: David Rockefeller, familia Rotschild, Henry Kissinger, Romano Prodi, prim-ministru al Italiei, regele Juan Carlos si regina Sofia ai Spaniei, prinţul Charles al Angliei, Javier Solana, Bush-tatal si fiul, Donald Rumsfeld, Bill si Hillary Clinton, Bill Gates, Jose M. Durao Barroso, presedintele CE, George Soros, Margaret Thatcher. La care mai pot fi adăugaţi, de pilda, reprezentanţi ai bănci-lor si marilor concerne multinaţio-nale, baronii marilor trusturi de presa ai lumii, academicieni sau laureaţi ai Premiului Nobel. ”    

             Societatea secretă „Iluminaţii din Bavaria” a fost fondată în 1776 şi scoasă în afara legii de către statul bavarez în 1785 (la mai puţin de 10 ani de la înfiinţarea sa), după descoperirea unor documente secrete care dezvăluiau planurile "Iluminaţilor" de a organiza revoluţii pentru răsturnarea monarhiilor europene. În mai puţin de 10 ani de existenţă, această societate secretă şi-a pus amprenta asupra evoluţiei ulterioare a istoriei europene, dar şi asupra celorlalte societăţi secrete, precum Francmasoneria.
            „A fost pentru prima dată când au fost scoase la lumină planurile secrete ale celor care conduc din umbră această planetă: "Noul Testament Diabolic", care le aparţine Iluminaţilor din Bavaria seamănă surprinzător de mult cu Protocoalele secrete ale maeştrilor francmasoni. Modul surprinzător şi miraculos în care s-au petrecut lucrurile arată fără îndoială intervenţia divină salutară: un mesager secret a fost lovit de trăsnet şi datorită documentelor găsite de Poliţie asupra lui s-a făcut o percheziţie la reşedinţa conducătorului organizaţiei, Adam Weishaupt. Prin intermediul deconspirării Iluminaţilor din Bavaria s-a putut afla despre planurile oculte de dominare a lumii de către un grup restrâns de oameni.
           Înfiinţarea, scopul şi organizarea
           Societatea secretă Iluminaţii din Bavaria a fost fondată în 1776 sub faţada  unei organizaţii politice care avea ca scop oficial declarat „eliminarea condiţiilor negative din societate pentru a le reda oamenilor o viaţă fericită şi normală” – stabilirea unei societăţi utopice, în care va fi abolită proprietatea privată.  Implicit, organizaţia se opunea monarhiei şi bisericii.
           Fondatorul său este Adam Weishaupt, un evreu convertit la catolicism care a fost educat într-o mănăstire iezuită şi a devenit apoi profesor universitar. Jan Van Helsing afirmă în lucrarea sa „Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX” că cel care a „comandat” înfiinţarea acestei societăţi secrete a fost de fapt bancherul Rotschild care l-a contactat pe Weishaupt în 1770 şi l-a însărcinat cu fondarea acestui ordin secret. Printre altele, chiar denumirea aleasă viza crearea unei confuzii pentru a arunca praf în ochii celor care cercetau existenţa şi activitatea grupului secret al aşa-zişilor „Iluminaţi” care conduc din umbră planeta şi societatea umană şi se consideră „elita” umanităţii.
          Ca majoritatea societăţilor secrete, şi aceasta avea o organizare ierarhică strictă alcătuită din 13 grade. Numai cei care se dovedeau capabili să păstreze intacte secretele unui anumit nivel puteau accede la următorul. Ne putem reprezenta această structură şi ca pe nişte cercuri concentrice, ascensiunea ierarhică fiind echivalentă cu accederea la un cerc aflat mai aproape de interiorul organizaţiei. Cei aflaţi pe treptele de jos sau la exterior nici nu ştiau de existenţa unor grade superioare.
            Iluminaţii Bavarezi au împrumutat mult de la iezuiţi: sistemul de a spiona şi de a face rapoarte, testarea slăbiciunilor membrilor, tactica de defăimare. Weishaupt a reuşit să atragă multe personalităţi marcante din Bavaria (actualmente cea mai mare provincie în Germania) în organizaţia sa; se spune că şi Mozart şi Goethe s-au numărat printre membri.
          Descoperirea planurilor secrete de creare a Noii Ordini Mondiale  a dus la închiderea organizaţiei
          Pe 17 iulie 1782 a avut loc Congresul de la Wilhelmsbad, unde Iluminaţii Bavarezi au creat o alianţă cu masonii din lojile engleze şi franceze. Ce s-a discutat la acest Congres a fost ţinut în foarte mare secret. De exemplu, o personalitate a epocii, contele Virieu, mason care a participat la acest Congres, îi împărtăşea unui prieten: „Nu pot să-ţi dezvălui ce s-a hotărât la acest congres. Pot numai să-ţi spun că este mult mai grav decât crezi tu. Conspiraţia care s-a pus aici în mişcare este atât de perfect organizată încât nu e scăpare pentru monarhie şi biserică.”
           Adevăratele planuri ale Iluminaţilor din Bavaria au ieşit la iveală odată cu publicarea „Noului Testament Diabolic”. Intervenţia divină a jucat un rol principal în revelarea acestuia: un curier al Iluminaţilor a fost lovit de trăsnet când călătorea de la Frankfurt la Paris cu documente compromiţătoare asupra sa. Deşi curierul a murit, documentele au rămas intacte şi au fost găsite de poliţişti. S-a făcut apoi o percheziţie la domiciliul asistentului lui Weishaupt şi în urma documentele găsite, mai ales a descoperirii Planului pentru crearea unei Noi Ordini Mondiale, organizaţia a fost scoasă în afara legii, iar Weishaupt a fost arestat.(imaginea alăturată, prezentă şi pe bancnota dolarului american este chiar simbolul Iluminaţilor din Bavaria)
           Se spune că Weishaupt ar fi reuşit să fugă la Moscova şi să-şi continue activitatea prin intermediul Lojii Marelui Orient (fondată în acea perioadă în Franţa) pentru a declanşa Revoluţia Franceză. Se pare că tot el a colaborat cu Karl Marx pentru redactarea „Manifestului Partidului Comunist”. Unele surse afirmă că Weishaupt ar fi sfârşit asasinat chiar de cei care i-au comandat înfiinţarea acestei societăţi secrete, pentru că a continuat să folosească termenul de „iluminaţi”.
          În 1997, în Spania, s-a înfiinţat o organizaţie de tip masonic care susţine că este continuatoarea tradiţiei „Iluminaţilor din Bavaria”.
          Vă prezentăm în continuare un fragment din documentul care dezvăluie adevărata ideologie a „Iluminaţilor”. Acest document este chiar cel care a fost descoperit de autorităţile bavareze. Principele Bavariei a hotărât publicarea lui pentru a preveni astfel toate casele regale europene. În mod evident, acest avertisment a fost ignorat. Sângeroasa revoluţie franceză care a izbucnit în 1789 şi a detronat monarhia franceză, precum şi şirul de revoluţii care i-au urmat erau prevăzute în acest plan.
           Noul Testament Diabolic – adevărata ideologie a Iluminaţilor din Bavaria
         „Primul secret privind felul în care se poate manipula societatea este supremaţia asupra opiniei publice. Prin aceasta, se poate semăna între oameni atâta sciziune, îndoială şi păreri contradictorii încât ei nu se mai pot descurca în zăpăceala colectivă şi sunt convinşi că nu pot avea o părere personală. Trebuie dezvăluite pasiuni în rândul maselor şi răspândite scrieri murdare şi lipsite de spiritualitate. Menirea presei este să dovedească neputinţa neiluminaţilor în domeniul treburilor publice şi în cel religios.
         Al doilea secret este de a pune în mişcare toate slăbiciunile şi defectele omeneşti, patimile, greşelile până ce oamenii nu se mai pot înţelege între ei. Trebuie combătută tăria personalităţii; nimic nu este mai periculos pentru noi decât aceasta. Dacă această calitate este dublată de putere spirituală creativă atunci ne poate dăuna mai mult decât milioane de oameni la un loc. Prin invidie, ură, discordie şi război, prin foamete, lipsuri şi molime, toate popoarele vor fi atât de slăbite, încât nu vor şti cum să iasă din impas, decât dacă se supun voinţei noastre, a Iluminaţilor.
        Un stat care este epuizat de prefaceri sau conflicte interne va fi, în orice caz, o pradă uşoară pentru noi. Vom obişnui popoarele să ia aparenţele drept monedă adevărată, să se mulţumească cu superficialităţi, să alerge numai după plăceri, să se epuizeze căutând mereu ceva nou, pentru ca în sfârşit să asculte de noi, Iluminaţii. Iar noi vom răsplăti masele cu venituri adecvate pentru supunerea lor. Prin degradarea morală a societăţii, oamenii vor pierde credinţa în Dumnezeu. Prelucrate prin scrieri şi comunicări directe, discursuri, discuţii, masele vor fi educate în spiritul nostru, al Iluminaţilor.
          Prin şarlatanii şi vorbe goale, oamenii trebuie sustraşi pentru ca să nu poată gândi cu mintea lor proprie. Oratorii politici instruiţi de Iluminaţi trebuie să bată atâta monedă pe conceptele de libertate şi democraţie, încât oamenii să fie dezgustaţi de discursuri de orice nuanţă politică ar fi ele. Ideologia Iluminaţilor însă trebuie să le fie inoculată necontenit. Masele sunt oarbe, nesocotite şi lipsite de critică, deoarece nu au ce căuta în treburile statului. Ele trebuie stăpânite făcându-li-se dreptatea cuvenită, dar extrem de sever şi cu brutalitate.
            Dominaţia mondială se obţine numai pe căi ocolite, prin subminarea selectivă a libertăţilor, prin legi, prin ordine a electoratului prin presă, prin educaţie şi metode de învăţământ, dar mai ales sub stricta ţinere în secret a activităţilor noastre. Guvernele trebuie hărţuite până când, de dragul liniştii, să fie dispuse să cedeze puterea. Vom aţâţa în Europa contradicţii individuale şi naţionale, rasiale şi religioase, astfel ca statele să nu mai găsească punţi de înţelegere între ele. Nici un stat creştin nu va căpăta sprijin adevărat din partea noastră, a Iluminaţilor. Fiecare resort în stat să aibă o funcţie importantă şi bine definită, astfel ca prin provocarea de perturbări într-un resort, să poată fi stagnat întregul sistem statal.
           Preşedinţii de stat vor fi aleşi de noi, din rândul celor care ne dau ascultare. Fiecare dintre ei trebuie să aibă câte un punct negru, vulnerabil în trecut, pentru ca să putem exercita presiuni asupra lor, spre a putea da legilor sensul dorit de noi şi pentru a putea modifica constituţiile. Dându-i preşedintelui drepturi depline, ca şi dreptul de a declara război, vom căpăta influenţă asupra armatei.
            Pe aceia din guvern care încă nu au fost recrutaţi dintre noi, îi vom invita politicos să primească alte însărcinări, misiuni onorifice, spre a-i abate de la treburile statului. Vom corupe înalţii funcţionari ca să sporească datoriile externe ale statului, spre a deveni sclavii datornici ai băncilor noastre. Vom provoca crize economice prin speculaţii de bursă, pentru a distruge puterea monedei. Moneda trebuie să fie atotstăpânitoare în industrie şi comerţ.
           Societatea spre care tindem să fie alcătuită, în afară de noi, dintr-o mână de milionari ce depind de noi, din poliţie şi soldaţi, iar în rest din cetăţeni lipsiţi de avere. Prin introducerea dreptului de vot general şi individual, vom instaura supremaţia absolută a maselor. Prin propagarea dreptului de a dispune de sine însuşi al fiecărui individ, vom diminua importanţa familiei şi valoarea ei educativă. Printr-o educaţie bazată pe principii false, ideologii mincinoase, vom face ca tineretul să fie indus în eroare, uşor de condus şi depravat.
           Întemeierea cât mai multor organizaţii cu nume diferite, ademenirea cât mai multora în loji publice au ca scop să le arunce la cât mai mulţi nisip în ochi.
           Prin toate metodele expuse, naţiunile vor fi silite să cedeze Iluminaţilor dominaţia lumii.
           Noul guvern mondial va trebui să apară ca patronul şi binefăcătorul popoarelor. Dacă un popor se opune, trebuie mobilizaţi vecinii şi instigaţi la o acţiune armată.”
           După cum vedem, ca şi în  cazul Protocoalelor secrete ale maeştrilor francmasoni,  toate aceste planuri au fost puse deja în aplicare. Tot ceea ce numim acum  probleme ale societăţii contemporane sunt de fapt rezultatul acţiunilor din umbră ale unor grupări secrete de genul Iluminaţilor din Bavaria. Singura deosebire este că astăzi ele acţionează sub masca oficială a unor grupuri de dezbatere sau organisme supranaţionale, iar referirile la necesitatea malefică  de a crea o Nouă Ordine Mondială se regăsesc în discursurile unor preşedinţi de state.”

            Pentru cunoscători apar mari asemănări cu cele scrise în Protocoalele Sionului. Probabil se merge cu acelaşi Plan pe mai multe căi. Ceea ce e şi firesc. Din punctul meu de vedere, persoanele prezentate că ar fi drept Intermediarii, au fost alese mai degrabă pe criterii de notorietate, decât de apartenenţă, în scopul acoperirii adevăraţilor Intermediari. Adevăraţii, sunt foarte bine protejaţi şi nu ies în faţă.

           Poate că am început oare cumva invers acest capitol. Întrucât după ce citeşti cele de mai sus aproape că nu mai ai chef să scrii nimic despre limita sistemului social şi politic. Dar cu toate acestea trebuie să prezentăm nişte lucruri din care să rezulte faptul că nimic nu este nou, sau foarte original sub Soare. Aceeaşi scenă, acelaşi schelet la scenariu, alţi actori şi poate vopsele noi la decoruri.

                Sistemul social ca de altfel şi celelalte tipuri de sisteme, se caracterizează printr-o stare de echilibru intern care poate fi static sau dinamic. Echilibrul static reprezintă o configuraţie de stări a elementelor sistemului care sunt reciproc compatibile, prezentând deci o mare stabilitate. În acest sens, un sistem poate avea mai multe configuraţii, stări interne posibile, fiecare prezentând un grad ridicat de stabilitate. Sistemele dinamice sunt caracterizate prin faptul că schimbările interne sunt continui, fără a se ajunge la forme de echilibru înalt stabile. Echilibrul reprezintă mai mult un proces continuu de echilibrare şi reechilibrare. Un exemplu foarte simplu de asemenea s. dinamic îl oferă analiza dinamicii s. mondial întreprinsă de colectivul condus de D. H. Meadows (Limits of Growth, 1972) care ia în considerare 5 parametri fundamentali care se influenţează continuu unul pe celălalt: producţia industrială, producţia agrară, resursele naturale, populaţia şi poluarea. Sistemul social are o anumită evoluţie datorită dinamicii acestor 5 parametri.

             Pornind de la analiza orientărilor sistemelor finaliste componente (indivizii umani în ultimă instanţă) se pot formula legile de compunere şi agregare a acestora şi care formează substanţa sistemelor de interacţiune. Ex. analizele lui R. Boudon (La logique du social, 1979, Les effets pervers, 1977). Sistemele finaliste conţin următoarele mari tipuri de elemente:

-          actorii - indivizi, grupuri sau chiar colectivităţi;

-          acţiunile, comportamentele acestora care reprezintă substanţa sistemului propriu-zis (s. este o mulţime de acţiuni);

-          relaţiile de interdependenţă dintre elementele componente ale sistemului.

            Un sistem politic este un sistem localizat la nivelul sistemului social care îndeplineşte funcţii de natură politică şi priveşte guvernarea. Este de regulă comparat cu sistemul juridic, sistemul economic, sistemul cultural sau alte sisteme prezente în viaţa socială.

            Există mai multe perspective utile pentru definirea noţiunii de „sistem politic" şi numeroase definiţii:

            Un sistem politic este constituit dintr-un set complet de instituţii şi organizaţii politice, precum partidele politice şi grupurile de interes (sindicate, grupuri de lobby, etc.), căruia i se adaugă relaţiile dintre aceste instituţii şi, nu în ultimul rând, normele ce le guvernează funcţionarea (constituţia, legea electorală).

             Un sistem politic este compus din membrii unei organizaţii sociale (grup) care sunt la putere.

            Un sistem politic este un sistem instituţional care deţine monopolul asupra utilizării legitime a forţei şi asupra legiferării (aici sistemul politic este identificat cu statul).

             Un sistem politic este un sistem, iar în această calitate posedă în mod obligatoriu două proprietăţi: conţine un set de componente interdependente şi limite prin raportare la mediul cu care interacţionează.

             Un sistem politic este concomitent un subsistem al sistemului social cu un rol determinat: acela de a produce decizii cu caracter obligatoriu pentru întreaga societate.

             În opinia lui David Easton, unul dintre cei mai importanţi autori ce au contribuit la adaptarea analizei sistemelor pentru utilizarea sa în câmpul politologiei, funcţia determinantă ce distinge sistemul politic de alte sisteme similare este aceea de a aloca valorile prin intermediul autorităţii într-o societate dată. Această abordare se bazează pe înţelegerea relaţiei dintre intrările în sistem (solicitări dar şi sprijin pentru funcţionarea sistemului) şi ieşiri (politicile publice, rezultatul interacţiunilor dintre elementele constitutive ale sistemului).

             Asemănări între sistemele politice:

Părţi interdependente:

-          cetăţenii;

-          guvernul

Limite:                                                                                                                

-          cetăţenia;

-          teritoriul;

-          proprietatea.

            Domnul profesor Florin Petruţ lector universitar în cadrul Academiei Forţelor Terestre din Sibiu ne prezintă un material interesant despre organizarea socială, putând fi utilizat în această lucrare, în scopul informării asupra gândirii umane, influenţată sau nu de Stăpâni.

            „De-a lungul dezvoltării societăţii umane au fost formulate in diverse modalităţi idei despre societate, realitatea sociala, relaţii sociale. Soluţionarea problemelor sociale, funcţionarea societarii au fost obiectul gândirii sociale din antichitate(China, Grecia, Roma ). Sa amintim de cele 282 legi ale Hammurabi care prevedeau reglementari ale unor importante aspecte ale vieţii sociale : comerţ, educaţie, sănătate. In Grecia antica s-au elaborat teze esenţiale pentru gândirea sociala care apoi au fost preluate si valorificate in epoca moderna, de sociologi.
             Platon (427-347i.H) trasează in « Republica » contururile unei societăţi perfecte. Filosof grec prezintă structura societăţii, formele de guvernământ, organizarea economica a acestui mod de organizare social. O societate perfecta poate fiinţa numai daca ea este condusa de filozofi, care nu trebuie sa dispună de nici o proprietate si nici de familie pentru ca numai in acest fel, gândea Platon, se punea stavila corupţiei, mitei si nepotismului.
              Aristotel (384-322 i.H), in scrierile sale « Etica Nicomachica, Politica, Constituţia atenienilor” a formulat idei ce au premers demersului sociologic modern. Filosoful grec a definit omul ca animal social (zoon politikon). Viata social are un scop al sau propriu si un mecanism de autoreglare. Pornind de la aceasta premisa, Stagiritul concepe realitatea sociala pe niveluri :
- Philia- modul in care omul îşi stabileşte conduita sa in raport de regulile si valorile cetăţii, ceea ce astăzi a fost denumit sociabilitate ;
- Coinoma-grupurile dintr-o societate ;
- Politeia –statul identificat ca societate globala;
- Nomos – ansamblul regulilor de conduita bazate pe obiceiuri, moravuri, morala ceea ce, intr-un cuvânt, înseamnă lege prin care se asigura cadrul normativ al polisului.
            In perioada moderna, urmare a dezvoltării capitaliste a societăţii, realitatea sociala devine obiect de studiu sistematic. In gândirea social s-a manifestat direct influenta viziuni mecaniciste, de sorginte carteziana, asupra realităţii. Orice studiu trebuia sa examineze fundamentele raţionale ale oricărei acţiuni umane sau sociale. Teoriile contractualiste au pus accentul pe decelarea elementelor raţionale din societate.
                 Thomas Hobbes (1588-1679) cauta sa cunoască societatea cu metodele specifice geometriei, viata social este definita in temeiul principiilor mecaniciste. Ideea de baza a gândirii sale, expusa in scrierea sa « Leviathan sau materia, forma si puterea unui stat ecleziastic si civil « , este tendinţa omului spre autoconservare si putere. In concepţia sa exista o stare naturala a societăţii, caracteristica perioadei in care statul nu exista. Aceasta faza se detaşa prin anarhie, concurenta, agresivitate, individualism. Corespunzător stării naturale este dreptul natural care exprima dreptul fiecăruia de a-si asigura existenta prin utilizarea oricărui mijloc, situaţie exprimata prin aserţiunea « como homini lupus » (omul este lup pentru semenul sau). Filosoful englez ajunge la concluzia ca omul dispune si de o « lege naturala » bazata pe raţiune « care ii interzice omului sa facă ceea ce ar putea conduce la nimicirea propriei sale vieţi ! ». Pentru ca oamenii sa trăiască in comun si sa fie egali intre ei, se impune, afirma Hobbes, adoptarea uni contract social intre oameni, astfel încât fiecare sa renunţe la dreptul lui natural, iar garantarea respectării acestui contract poate fi data de Leviathan o forma de guvernământ absolutista, exercitata de un monarh.
                 Jhon Locke (162-1704) continua ideile lui Hobbes. El concepe statul bazat pe un contract. Spre deosebire de Hobbes, Locke argumentează caracterul negativ al unei puteri atotstăpânitoare. Daca la Hobbes statul este oriunde si oricând mai bun decât cei pe care ii guvernează, in concepţia lui J. Locke statul si omul cunosc aceleaşi criterii si principii morale. Preocupat de forma optimala a statului, filosoful empirist formulează o idee esenţială ce va fi apoi dezvoltata de sociologie :separarea puterilor in stat. Funcţia fundamentala a statului este asigurarea ordinii legislative printr-o majoritate a cetăţenilor. O altă teza valoroasa, ce-i aparţine, se refera la necesitate ca statul sa fie controlat de societatea civila.
                 Întrebările si problemele centrale ale sociologiei au fost in atenţia marilor gânditori ai lumii încă de la începutul istoriei omenirii. La fel ca toate ştiinţele, sociologia s-a dezvoltat din dorinţele preştiinţifice ale oamenilor pentru înţelegere si predicţie. Filozofii antici, în special Socrate, Platon si Aristotel, au crezut ca societăţile umane în mod inevitabil apar, înfloresc si, în cele din urma decad. Ei înclinau sa perceapă trecutul ca mai bun decât prezentul, privind în urma ca la o “vârsta de aur” a omenirii în care condiţiile sociale erau văzute ca fiind mai bune decât acelea ale prezentului degradant.
                Omul ca fiinţa bio-psiho-sociala a fost capabila sa-si pună o serie de întrebări care vizau viata si rolul sau în comunitate odată cu primele întrebări pe care a putut sa si le pună despre obiectele, fiinţele si fenomenele pe care le-a observat si cu care s-a confruntat în cadrul mediului in care a trăit.
               Asemenea preocupări privind cunoaşterea si înţelegerea fiinţei umane , a rolului si modului sau de manifestare in viata societăţii sunt reflectate de multe afirmaţii(care se constituie ca izvoare) ale gânditorilor din antichitate atestând astfel capacitatea omului de a-si pune probleme privind propria-i existenta.”

            După cum aţi putut vedea din parcurgerea materialului, preocupările despre originea organizării sociale sunt foarte vechi. Interesant este faptul că Socrate, Platon şi Aristotel percepeau „trecutul ca mai bun decât prezentul” şi priveau în urmă la „vârsta de aur” a omenirii în care condiţiile sociale erau văzute ca fiind mai bune decât acelea ale prezentului degradant . Când a fost oare acea vârstă de aur a omenirii? Ce sau cine a stricat organizarea socială? Aceasta devenind inechitabilă încă din antichitate, sau cine ştie de când. Cuvântul revelat al lui Dumnezeu în cartea cărţilor Biblia, ne apare în primul rând ca o succesiune de reguli foarte clare privind organizarea socială. Preocuparea de esenţă a Creatorului a fost aceea de a ne organiza social conform bagajului informaţional genetic existent şi după părerea mea aceea de a şterge practicile şi regulile învăţate de la Egipteni şi de la alte popoare cu care evreii se aflau, sau urmau să se afle în contact. O concentrare a acestor legi privind organizarea socială este Deuteronomul, care de fapt reprezintă o bază de organizare socială a unei comunităţi deja definite, bine închegată şi aşezată teritorial. Aţi auzit undeva despre comentarii ale Bisericii privind abaterile organizării sociale de la perceptele creştine ale vechiului şi noului Testament, unde se stabilesc reguli chiar şi pentru împăraţi? Nu prea. Cunoşte-au împăraţi lumii creştine aceste reguli? Trebuia ca cineva autorizat să îi înveţe? Oare cine? Şi ce anume i-a învăţat, dacă i-a învăţat? Greu de răspuns. Am să vă propun spre studiu câteva porunci a se citii legi din cartea intitulată „Deuteronomul”. Numele cărţii vine de la două cuvinte din limba greacă deuteros (a doua) şi nomos (lege). În fapt Deuteronomul nu este o a doua lege, ci numai o repetare a legilor cuprinse în Leviticul, înaintea noii generaţii de evrei născuţi în pustie şi aflaţi acum în pragul intrării în Canaan. Leviticul este un cod de prevederi legale şi rituale dedicat Leviţilor, adică urmaşilor lui Levi, unul din cei 12 fii ai lui Iacov, care fuseseră aleşi de Dumnezeu să alcătuiască preoţia lui Israel. Leviticul este o mostră de cod moral din domeniul teocraţiei. Deşi textul este foarte vechi, orice grup legislativ care se respectă ar face bine să stăruiască asupra lui ori de câte ori au de imprimat societăţii norme care să-i garanteze stabilitatea şi propăşirea.

            „Lege pentru împărat. 14. După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul Tău şi o vei stăpânii, după ce-ţi vei aşeza locuinţa şi vei zice: „Vreau să pun peste mine un împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară,” – 15. să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi (şi nu un Hohentzoler ca dobitocii de români); nu vei putea să pui împărat pe un străin care să nu fie fratele tău. 16. Dar să n-aibă mulţi cai şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v-a zis „Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela.”  17. Să n-aibă un număr mare de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi de argint şi aur. 18. Când se va aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei lui, să scrie pentru el într-o carte o copie a acestei legi, pe care s-o ia de la preoţii din neamul Leviţilor. 19. Va trebui s-o aibă cu el şi s-o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi toate poruncile acestea, 20. pentru ca inima lui să nu se înalţe mai presus de fraţii lui şi să nu se abată de la poruncile acestea nici la dreapta nici la stânga şi să aibă astfel multe zile în împărăţia lui, el şi copiii lui, în mijlocul lui Israel….Zeciuielile din anul al treilea  12. După ce vei isprăvi de luat toată zeciuiala din rodurile tale, în anul al treilea, anul zeciuielii, s-o dai Leviticului , străinului, orfanului şi văduvei şi ei să mănânce şi să se sature în cetăţile tale.”   

   La o analiză atentă a Leviticului şi a Deuteronomului, organizarea dispusă este perfectă şi echitabilă. A fost ea pusă în practică? Nu. De ce? Simplu. Omul trebuia rupt de Creatorul său şi trebuia aruncat în mocirla deznădejdii şi a necunoaşterii căilor drepte.

Am să prezint în continuare un mic capitol din „Cartea Căii şi Virtuţii (Tao Te King)”, ce cuprinde o parte din învăţăturile lui Lao Tseu.

„1. Maestrul eminent din vechime (care conducea discret poporul prin Tao) era cu desăvârşire ignorat de popor (poporul de abia ştia de existenţa suveranului).

2.   Mai târziu (pierzându-se ancorarea în Tao) au venit cei pe care poporul îi iubea şi cinstea (îi asculta şi slujea) (Ei au condus poporul prin bunătate, omenie şi dreptate (justiţie)).

3.    După aceia au venit cei de care poporul s-a temut (şi pe care i-a urât). (Ei au condus poporul prin cugetare (inteligenţă, prudenţă) şi cunoaştere (erudiţie, experienţă înţelepciune); aceştia au guvernat impunând legi, restricţii, pedepse).

4.    În final au venit cei dispreţuiţi (din cauza incorectitudinii şi egoismului lor; ei au guvernat mânaţi de ambiţie (dibăcie, abilitate, sârguinţă) şi profit (câştig, folos).

5.   Dacă suveranul nu are încredere suficientă în poporul său (dacă nu acţionează dezinteresat şi nu-şi însoţeşte cuvintele frumoase (promisiunile) de fapte, nu se poate aştepta să trezească încrederea poporului în el (să obţină ordinea şi pacea socială).

6.    De aceea maestrul eminent din vechime, era măsurat la vorbă (se abţinea să vorbească şi să se manifeste; era grav şi rezervat).

            7.    Iar când opera sa era împlinită, atunci şi sarcina sa era încheiată.

 8.    În consecinţă poporul gândea: „aceasta vine de la mine însumi” (supuşii imperiului câştigau merite şi foloase (satisfacţii) imaginându-şi că ei au făptuit totul, din propria lor voinţă).”

               Este extraordinar cum acest simplu text te portă prin istoria organizării politice şi sociale înainte şi înapoi în timp, arătând cât de simplu este să faci lucrurile bune.

               O să continui cu câteva informaţii din cartea lui Walter Krauss intitulată „Sumer, prima mare civilizaţie”. Aceste informaţii sunt interesante întrucât ne vorbesc despre o organizare socială oarecum inedită şi anume despre Oraşul Stat. Vreau să vă spun celor care încă nu aţi aflat, că viitoarea organizare europeană se va baza pe regiuni guvernate de Metropole, adică de oraşe stat. Nu? Dacă vă amintiţi spuneam undeva în acest capitol că nimic nu este nou sub Soare.

               „ Zeul era proprietar a tot ce exista. Când au apărut primele oraşe mesopotamiene, întreaga viaţă politică, economică, socială, culturală a ţării se concentra în temple. Templul era centrul comunităţii, exemplu unic în istoria umanităţii.

               Acest fenomen ţine de natura specifică a locului de cult sumerian. El era în cel mai înalt grad, „casa zeului” a comunităţii; ori, credinţa religioasă atribuită acestui zeu proprietatea exclusivă a tot ce exista şi trăia în perimetrul pe care îl stăpânea: oameni, animale sălbatice sau domestice, vegetale, minerale, pământ, apă. Zeul era în sens larg, proprietarul oraşului şi a tot ce-i aparţinea acestuia.

               Nu este de mirare, deci, că marele preot, reprezentantul pe pământ al zeului, a fost înconjurat încă de la început cu un respect nelimitat, fiind obiectul unei supuneri totale: toate acţiunile sale, chiar cele profane, erau considerate ca inspirate de zeul proprietar. Sunt de remarcat unele asemănări între această organizaţie primitivă mesopotamiană şi cea a vechilor incaşi.

               Acest zeu omniprezent întreţinea relaţii privilegiate, prin intermediul marelui preot, cu poporul său. El îi proteja contra spiritelor rele, îi împlinea uneori rugăminţile şi întotdeauna „plătea” munca oamenilor, dându-le o parte din produsul smuls pământului prin munca lor, produs care îi revenea, teoretic, în întregime. În sfârşit îi invita la sărbătorile sale.

               Arhitectura religioasă reflectă perfect această schemă. În centrul suprafeţei oraşului, o construcţie de dimensiuni uriaşe încă din mileniul IV, templul, domina cu masa sa de cărămizi, magherniţele care constituiau modestele locuinţe ale oamenilor.

               Mai târziu, casele din cărămidă au înlocuit colibele şi s-au înghesuit în lungul străduţelor întortocheate, din jurul templului. Mult mai târziu, o altă clădire, palatul, de dimensiuni impunătoare, dar mai mici decât ale templului, şi-a înălţat silueta masivă, înconjurat de primele case burgheze sau nobiliare; politica şi prosperitatea au modelat în felul lor, imaginea oraşului mesopotamian.”

               Iată un sistem de organizare care a fost şi care se doreşte prin Noua Ordine Mondială să fie repus în funcţiune. Mai adaug aici faptul că s-au descoperit o serie de plăcuţe care aveau inscripţionate pe ele tot ceea ce intra în templu (mă refer la produsele comunităţii), dar nu există nici o evidenţă a ceea ce ieşea din templu. Oare unde dispăreau aceste produse? Zeul era un uriaş care consuma cantităţi enorme? Nu cred. Aş zice mai degrabă că făcea comerţ şi transporta aceste produse pe alte planete unde probabil că nu putea la acel moment să funcţioneze agricultura. Acest fapt ne mai arată şi că soma materială a zeului trebuie întreţinută prin produse (mâncare), chiar dacă este nemuritor, la fel ca soma umană. Asta probabil în condiţiile în care nu consumă sânge uman, sau poate chiar somă umană (soma – corp – totalitatea celulelor diploide (2n) care alcătuiesc organismul viu în contrast cu celulele germinative (germenul) care sunt haploide). Sau produsele exportate pe alte planete erau pentru oamenii care lucrau pentru zei pe aceste planete. Cine ştie?

               Sigur este că nu vor să ne lase să ne trăim viaţa aşa cum vrem, sau cum putem. Ne vor organiza tot timpul în ideea de a ne readuce în totalitate acolo unde am fost la începuturi, adică slugi perfecte pentru zei. Partea divină din noi, spiritul, sufletul, acel ceva ce aparţine Creatorului Universului şi care în mod firesc trebuie să se întoarcă la el, ne-a făcut să îl căutăm întotdeauna pe Dumnezeu Tatăl şi să respingem, să ne revoltăm împotriva zeilor asupritori. Comunităţile extraterestre aparţinând a două treimi din Univers ne-au creat posibilităţi de acces la informaţii care să ne ajute să ne descoperim şi să-l descoperim pe Creator. Au trimis mesageri de-a lungul timpului şi au fondat civilizaţii bazate pe Tao, pe legile cosmice ale Creatorului. Aceste civilizaţii au fost continuu atacate, distruse şi înlocuite cu surogate conduse de Intermediari.

               Din textul despre oraşul sumerian vedem faptul că în timp, pentru ca masele să nu se revolte împotriva zeului, acesta şi-a realizat o interfaţă compusă din oameni manevrabili şi lipsiţi de caracter, care au devenit lupii oamenilor. Aceştia şi-au „tras” dinastii, s-au decretat ceea ce de fapt şi erau, reprezentanţii zeilor pe Pământ, sau chiar semizei. Nu este exclus faptul ca unii dintre ei chiar să fi fost însămânţaţi de către zei în purtătoarele umane. Iată ce scrie în Biblie, în cartea intitulată Geneza: „ Stricăciunea oamenilor.  1. Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete,  2. fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales.  3. Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămânea pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de 120 de ani.”  4. Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume.” Deşi suntem în plină perioadă a matusalemilor, în sensul în care oamenii despre care se vorbeşte în cartea sfântă, trăiau în jur de 1000 de ani, Creatorul se supără, probabil în urma împerecherii, şi decide vârsta omului la 120 de ani. Dar cât trăiau oare conducătorii, semizeii, cei care erau păstorii mulţimii? În lucrarea intitulată „Sumer , prima mare civilizaţie” a domnului Walter Krauss la pagina 52 se arată următoarele: „ La originea lumii: confirmarea Bibliei     Istoria Creaţiei şi a Potopului, povestită de Biblie în Geneză, şi-a găsit în parte, izvorul, sau datele necesare, într-o poveste născută în Sumer. În urma săpăturilor arheologice, s-a găsit o tăbliţă renumită, cunoscută sub numele de „Tăbliţa Potopului”. Acolo scrie că zeii au creat omul la început pentru a scăpa ei de muncă. Apoi au instaurat regalitatea. Între domnia primului rege şi Potop, s-au succedat zece regi într-o perioadă de nu mai puţin de 120 saren (432000 de ani!). Ultimul din aceşti regi a fost fabulosul Ziusudra ( în babiloniană Utunapisthim, în greacă Xisuthros), a cărui domnie a durat 36000 de ani la Shuruppak.  La aceea epocă, zeii s-au mâniat pe oamenii care începuseră să considere ca prea apăsătoare autoritatea divină, ajungând până acolo încât şi-au părăsit stăpânii, au devenit necredincioşi, căzând în anarhie şi barbarie. Zeii s-au supărat şi au hotărât să distrugă specia umană, înecând-o într-un potop uriaş….Legenda sumeriană de după Potop conferă domniilor perioade de timp mai puţin exagerate: regii nu mai trăiesc mai mult de câteva secole, în loc de milenii, ca predecesorii lor antediluvieni. Trei oraşe au avut dinastii: Uruk, Ur şi Kish.”

               La începutul lucrării la subcapitolul 1.2. Limita măsurării timpului, dădeam un citat din Biblie şi anume „ fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om care să lucreze pământul”, vedeţi cum se leagă lucrurile? Din punctul meu de vedere omul a fost creat de la început pentru muncă şi nu pentru huzur în Rai. Probabil că Raiul este locul de refacere şi de reasamblare a spiritului cu datele şi transformările acumulate după ultima utilizare, urmând aruncarea lui spre o nouă provocare.

                Dacă facem un calcul vedem că un rege trăia în medie 43200 de ani. În timp ce un om creat pentru a muncii trăia probabil 120 de ani. Probabil nu atingea 40 de ani, dar genetic fusese programat să funcţioneze 120 de ani. 120 şi să te înalţi ca Moise la cer? E cam prea bine pentru rasa umană. Sau poate spiritul funcţionează atât de bine la unii, sau atât de prost, încât trebuie redusă durata de funcţionare pe Terra, sau e nevoie de el în altă parte a Universului. Sau poate trebuie doar păpat, spiritul sau soma , sau amândouă d-împreună. Cine ştie?

               Legat de felul cum cârmuiau zeii omenirea este scris şi în psalmul 81, din Psaltirea editată de Editura Biserica Ortodoxă Alexandria 2002: „ Un psalm a lui Asaf.  Dumnezeu a stat în Dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca. 2. Până când veţi judeca cu nedreptate şi la feţele păcătoşilor veţi căuta?  3. Judecaţi drept pe orfan şi pe sărac şi faceţi dreptate celui smerit, celui sărman.  4. Mântuiţi pe cel sărman şi pe cel sărac; din mâna păcătosului, izbăviţi-i.  5. Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; strica-se-vor toate rânduielile pământului.  6. Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai celui Preaînalt”. 7. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca omul din căpetenii cădeţi.  8. Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale tale.” Probabil vă întrebaţi de ce specific editura cărţi. Fac acest lucru întrucât există diferenţe de la lucrare religioasă la altă lucrare religioasă, inclusiv în numerotarea psalmilor şi oarecum în conţinut. Esenţa rămâne, dar un anumit mod de traducere ajută la înţelegerea mesajului, sau nu. Din acest psalm tragi concluzia că i-a cam făcut muritori, probabil trăiesc numai vreo 43200 de ani, sau vreo 10000 de ani, cine ştie? Oricum sunt singurii care pot să facă planuri pentru Terra pe durate de timp mai mari de 2000 de ani.

               Sigur este faptul că Stăpânii şi-au creat o interfaţă de conducători prin care să manevreze lumea, s-au retras în discreţie şi anonimat (probabil în aceea Lume Intraterestră) pentru a se proteja de revolte şi nesupuneri, realizând continuu o serie de proiecte de dominare mondială, de subjugare totală a omului. Lor li s-au opus o parte din civilizaţiile galactice şi Creatorul Universului şi a speciei umane, organizând alt fel de comunităţi în opoziţie cu cele ale Stăpânilor. Acestea au fost atacate de hoardele Stăpânilor, hoarde instruite şi antrenate după chipul şi asemănarea lor, pe zone şi spaţii aride, care ar fi putut fi chiar de pe alte planete aflate sub dominaţia Stăpânilor. Aşa se explică apariţia unor rase şi genomuri din neant, aduse să dărâme tot şi care au sporit exploziv numărul populaţiei de pe Terra. Multe dintre aceste rase războinice prezintă malformaţii genetice, induse cu bună ştiinţă de Stăpâni, pentru a fi manevrate în sensul dorit şi mai apoi pentru a se auto – distruge şi bloca pe scara evoluţiei. Odată creaţi, întrucât spiritul aparţine Creatorului, acesta îşi pune amprenta asupra lor şi îi consideră copii lui, introducându-i în programul general de protecţie şi transformare, în totală opoziţie cu planurile Stăpânilor.

               Interesant este modul cum au atacat organizarea socială creştină, culminând cu punerea ei în scenă dar fără Dumnezeu. Este vorba de crearea comunismului, pe care l-au transformat într-o organizare hidoasă condusă de monştrii umani manevraţi de ei. Nu a scăpat nici democraţia capitalistă care a fost dusă la extremă de către naţionalişti socialişti. După aceste experienţe inedite de organizare a umanităţii pe structuri dictatoriale şi după experimentul reuşit din S.U.A. care este simbolul New Age, a globalizării, în care dictatura extremă şi subjugarea totală a maselor este foarte abil mascată sub spoiala democraţiei, urmează planul final pe care îl trăim în momentul de faţă. E foarte simplu, un singur guvern, o singură religie, metropole care guvernează zone. Întregul sistem de conducere, control şi organizare are la bază arma economică.

               5. Limita economică  

             Economia (din limba greacă οίκος [oikos], 'casă' şi νομος [nomos], 'conducere') este o ştiinţă socială ce studiază producţia şi desfacerea, comerţul şi consumul de bunuri şi servicii. Potrivit definiţiei date de Lionel Robbins în 1932, economia este ştiinţa ce studiază modul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o ştiinţă socială.

            Economia este pozitivă atunci când încearcă să prezică în mod obiectiv şi să explice consecinţele anumitor opţiuni, date fiind un set de supoziţii sau de observaţii. Alegerea unei supoziţii ce trebuie făcută atunci când se construieşte un model, la fel ca şi observaţiile ce trebuie stabilite sunt alegeri normative.

Economia este normativă atunci când recomandă o alegere în detrimentul altei alegeri sau când este făcută o apreciere subiectivă asupra valorii.

Economia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii principale: microeconomia care se ocupă de agenţi individuali, cum ar fi bugetele şi afacerile şi macroeconomia care ia în considerare economia ca pe un întreg, cererea şi oferta agregată, capitalul şi materiile prime.

O atenţie deosebită se acordă şi alocării resurselor, producţiei, desfacerii, comerţului şi concurenţei. Logica economică este aplicată tot mai des în cazul problemelor legate de opţiuni în cazul lipsurilor sau atunci când trebuie stabilită valoarea economică. Preocuparea principală în economie se centrează pe modul în care preţurile reflectă cererea şi oferta, iar ecuaţiile sunt folosite pentru a prezice consecinţele anumitor decizii.

Supoziţia fundamentală care face subiectul teoriei economice tradiţionale este ideea existenţei actorului raţional care urmăreşte maximizarea utilităţii. Economia neoclasică este bazată pe această supoziţie care este folosită pentru a deriva rezultate referitoare la funcţionării unui sistem de preţuri în condiţiile puterii pieţei descentralizate.

În paralel cu economia formală funcţionează şi economia informală.

Economia afacerilor este un domeniu al ştiinţelor economice şi într-un sens mai larg o formă specială a ştiinţelor sociale şi culturale. Ştiinţele economice se bazează pe realitatea conform căreia cele mai multe bunuri sunt limitate şi trebuie folosite în mod economic de către toţi actorii. Economia afacerilor descrie funcţiunile firmei în cadrul economiei. Printre scopurile firmelor şi funcţiunile manageriale, se află mai întâi de toate, organizarea optimală a factorilor de producţie.

Economia generală a afacerilor cuprinde deciziile organizatorii, metodele de planificare şi tehnicile de calcul utilizate în cadrul firmelor şi este orientată înspre funcţiuni şi înspre branşe în general. Economia generală a afacerilor trebuie să ofere o privire de ansamblu asupra economiei afacerilor şi să prezinte conexiunile funcţionale şi pe cele din cadrul branşelor. Scopul este de a încuraja gândirea şi deciziile în context multidisciplinar.

Economia specială a afacerilor sau instituţională se clasifică în funcţie de caracteristicile diferitelor întreprinderi în: management industrial, bancar, comercial, al asigurărilor şi al mass-media.

În ultimele secole s-a impus şi o clasificare funcţională a economiei speciale a afacerilor: vânzări şi marketing,  controlling, finanţe ( economie financiară (investiţii şi finanţare, piaţa de capital)), economia afacerilor internaţionale/comerţ exterior (logistică, organizare, personal), economia producţiei şi logistica,

taxele şi auditul, economia afacerilor cu orientare ecologică.

Un capitol distinct este Conducerea firmei şi Managementul, care cuprinde: managementul concernului,  anteprenoriatul,  informatica economică,  economia afacerilor publice. Acestea se află în relaţii cu alte ştiinţe cum ar fi: informatica economică, ingineria industrială, matematica economică, pedagogia economică, geografia economică.

            Am făcut această scurtă introducere în teoria economică modernă, pentru a vedea cât de mult se vorbeşte, studiază şi se analizează o problemă simplă, care se reduce la procurarea celor necesare traiului până la împlinirea vârstei de 120 de ani, nu? De fapt întregul sistem teoretic creat este un praf în ochi pentru a nu vedea felul şi modul cum suntem exploataţi şi cum munca noastră se îndreaptă spre Stăpâni.    

            Un exemplu interesant referitor la evaporarea rezultatului muncii în epoca modernă este cel al omului de afaceri Onassis. Născut la 21 septembrie 1906, Aristotel Onassis a rămas cel mai bogat armator grec al secolului XX. Numele lui este şi astăzi unul sinonim cu o bogăţie fabuloasă. N-a fost bogat de la început, dar ambiţia l-a ajutat să devină unul dintre cei mai bogaţi armatori ai lumii. Pentru a-şi crea un imperiu, a sacrificat absolut orice. N-a avut prieteni, a avut mai multe metrese şi două soţii. A profitat de fiecare ocazie pe care viaţa i-a creat-o şi a ridicat din nimic un imperiu

            Aristotel „Ari" Onassis s-a născut la Smyrna, în Imperiul Otoman (astăzi Izmir, Turcia). La începutul secolului XX, Smyrna avea o importantă populaţie greacă. Copilăria lui Ari a fost dominată de principiile Bisericii creştine ortodoxe. După ce a fost ocupat, o scurtă perioadă de timp, de trupele greceşti (din 1919 până în 1922), oraşul a fost recucerit de turci şi familia Onassis şi-a pierdut averea obţinută din afacerile cu tutun. Membrii familiei au fost obligaţi să se refugieze în Grecia „Argentinianul" cu 1 dolar.

În 1923, Onassis a ajuns în Argentina. Nu avea altă avere în afară de un dolar şi o scrisoare de recomandare a unor prieteni către nişte oameni de afaceri. Prima sa slujbă a fost de operator telefonic, după care a început să importe tutun din Turcia şi să producă ţigări. În 1925, a obţinut cetăţenia argentiniană. În câţiva ani, Ari a reuşit să acumuleze primul său milion de dolari.

Puţini sunt cei care cred că averea lui Aristotel Onassis a avut ca sursă afacerile cu tutun. Se pare că, foarte curând după ce s-a stabilit în Argentina, Onassis a început o afacere mult mai rentabilă, dar ilegală: importul şi vânzarea de droguri, o afacere care l-a transformat, în timp de doar trei ani, în milionar. În 1928, guvernul grec i-a cerut lui Onassis să negocieze un acord comercial cu Argentina.  Succesul de care s-a bucurat a făcut ca, la 25 de ani, să fie numit consul general al Greciei în Argentina.
           Din 1932, Onassis a devenit un om de afaceri de talie mondială. În plină criză economică mondială, grecul devenit milionar în America de Sud a achiziţionat şase nave maritime canadiene cu doar 20.000 de dolari. Flota sa comercială a crescut an de an, îmbogăţindu-se cu noi vase de comerţ. La sfârşitul anilor '30, a intrat în afacerile cu tancuri petroliere şi cu baleniere, care erau mai profitabile.      Următoarele două decenii, chiar în condiţiile celui de-al Doilea Război Mondial, i-au adus o creştere considerabilă a flotei şi implicit, a averii pe care o deţinea.
            Câteva dintre vasele lui Onassis navigau sub pavilion american, motiv pentru care a fost acuzat de încălcarea dreptului internaţional maritim, care prevedea ca toate vasele care arborează steagul american trebuie să aparţină unor cetăţeni americani. Implicarea FBI în acest caz l-a făcut pe Aristotel Onassis să pledeze vinovat şi să plătească guvernului american daune de şapte milioane de dolari.

În 1956, a cumpărat liniile aeriene greceşti (Greek National Airline), aflate în pragul falimentului, şi a creat o afacere privată: Olympic Airways of Greece, prima companie care a avut rute în cinci continente. După ce fiul său, Alexander, şi-a pierdut viaţa în 1973, într-un accident aviatic, Onassis a vândut compania guvernului grec.

Moartea fiului lui Onassis este una din crimele neelucidate, în sensul că nu a fost descoperit autorul. Sistemul de virare a avionului de ultimă generaţie pe care Alexander îl pilota a fost modificat, pârghiile de legătură între comanda manuală şi palonierele ce produc virajul au fost inversate, astfel luând viraj spre stânga, avionul a virat dreapta, încercând să îl redreseze a tras în continuare spre stânga, avionul a intrat în vrie şi s-a prăbuşit.

La nu foarte mult timp  Onassis se îmbolnăveşte de o boală foarte rară şi dispărută de pe Teera de circa 1000 de ani, el murind în chinuri groaznice (avea dureri foarte mari), averea sa imensă neputându-l ajuta să îşi găsească leacul sau măcar alinarea durerilor. Se spune că ar fi fost bolnav de ceva asemănător Miasteniei Gravis. Miastenia Gravis este considerata o boala rara, frecventa cazurilor este de 1 la 10.000 persoane, mai frecvent la femeile intre 15 si 30 de ani; bărbaţii sunt atinşi mai frecvent după vârsta de 50 de ani, dar practic oricine poate sa facă boala, chiar si copiii mici. Într-o combinaţie de greaca si latina, termenul „Miastenia gravis” s-ar traduce prin „slăbiciune musculara severa”. „Este o boala cronica neuromusculara autoimună ce afectează orice grupa de muşchi, dar cel mai frecvent sunt interesaţi muşchii pleoapelor, ai globilor oculari, cei ce asigura masticaţia, deglutiţia, vorbirea si expresia fetei. Muşchii ce controlează respiraţia, precum si cei proximali ai membrelor sunt de asemenea atinşi.

Miastenia gravis se poate manifesta si sub forma generalizata, atunci când sunt afectate toate grupele musculare. De ce Miastenia este considerata o boala complexa si misterioasa? Pentru ca este o boala foarte greu de recunoscut si diagnosticat. Atât medicilor, dar si celor apropiaţi de cel bolnav le e greu sa conceapă ca cineva care pare normal la un moment dat după numai câteva ore nu se mai poate mişca sau cade din picioare. Bolnavul pare labil psihic, ipohondru in cel mai bun caz; toate sunt puse pe seama „asteniei de primăvara” sau lipsei de calciu, cu atât mai mult cu cât simptomele sunt greu de reprodus când bolnavul ajunge in cabinetul medicului si la prima vedere pare sănătos. Această boală, odată identificată poate fi controlată şi bolnavul aflat sub o medicaţie continuă, supravieţuieşte şi chiar reuşeşte să aibă o viaţă aproximativ normală. La Onassis cu toţi banii lui nu s-a întâmplat aşa ceva. El a murit în chinuri.

Averea moştenită de fiica lui, a fost donată unei fundaţii cu caracter religios, fiica adoptând această religie şi călugărindu-se, într-un fel. Moare şi ea într-un sanatoriu – azil, fundaţia dispărând cu tot cu averea lui Onassis.

Aşa că atenţie cei ce vă îmbogăţiţi peste măsură, că s-ar putea să fiţi foarte repede păpaţi de Săpâni.

Legat de boala prezentată mai sus vreau să vă spun că trei persoane apropiate mie au murit din aceleaşi cauze în decursul anilor 2003 - 2006, la distanţă de 540 respectiv 400 de kilometrii unul faţă de celălalt. Primul a murit unchiul meu din partea mamei, profesor universitar, autor a 13 invenţii şi fost reprezentant FHARE pentru Africa de Nord. Apoi, un foarte bun prieten de-al meu din Bucureşti, iar al treilea a fost fratele meu. Cele trei persoane au dovedit de-a lungul timpului o sănătate de fier, fiind loviţi iniţial de accidente cerebrale şi preinfarct, iar mai apoi de această boală misterioasă. Toţi trei erau de o inteligenţă mult peste medie şi trecuţi prin multe în viaţă.  Toţi au activat pentru serviciile speciale de informaţii ale României, sub acoperire. Erau deţinători ai multor date şi informaţii de excepţie privind globalizarea şi planul pentru Terra. Cunoşteau foarte multe despre puternicii locurilor şi despre oamenii politici şi religioşi (a se înţelege conducători ai bisericilor). Din punctul meu de vedre moartea lor a fost provocată datorită unui potenţial pericol pe care îl prezentau datorită informaţiilor deţinute. E foarte greu însă să dovedeşti asemenea fapte.

Legat de limita economică impusă, să ne amintim faptul că cel mai corect schimb economic şi comercial este trocul. Adică îmi dai patru piei de oaie în schimbul la două măsuri de grâu, etc. Sau schimbul în natură cum se mai numeşte. La prima vedere pare un schimb greoi, dar fără a intra în detalii, vă pot spune că el era stabilit după reguli bine chibzuite şi foarte stricte. La muzeul etnografic din Orăştie se păstrează informaţii foarte interesante despre cum funcţiona trocul în zonă până aproape pe la 1960.

Prima invenţie de înlocuire a schimbului în natură a fost introducerea monedelor, la început din materiale grele, dar uşor prelucrabile, iar mult mai târziu au fost bătute monede din materiale preţioase cum ar fi aurul şi argintul. Spuneţi-mi, dacă ai un sac cu 30 de kg monede din aur şi te afli la o distanţă de 800 de km de primul magazin alimentar, poţi să mănânci? Sigur nu. Poţi să ai tot aurul din lume dacă nu ai ceea ce îţi este de trebuinţă pentru a trăi, nu îţi foloseşte la nimic. Atunci pentru cine şi de ce se creează aceste acumulări? Pentru a-i putea ajuta pe cei bolnavi, flămânzi şi suferinzi? Răspunsul este NU. Atunci pentru ce? Pentru urmaşii mei? Care urmaşi? Că dacă cineva se supără, „pa” urmaşi. Şi atunci de ce?

Dacă în trecut cei ce acumulau averi puteau măcar să se bucure de strălucirea aurului şi a pietrelor preţioase, acum acumulatorii se bucură doar de nişte cifre afişate de calculatoarele băncilor şi desigur de efectele pe care aceste cifre le pot crea într-o lume aglomerată. Dar în pustietate, în izolare, fără calculator şi supermarket ? Cam greu. Atunci unde este adevărata valoare?

Sugestia introducerii unor suporturi purtătoare de valoare ipotetică, fie că sunt monede vechi, sau carduri magnetice a aparţinut Stăpânilor. Prin această modalitate reuşesc să acumuleze ceea ce îi interesează fără să mai fie nevoie de apariţia lor brutală în viaţa oamenilor. Reuşesc în acelaşi timp să manevreze şi să îşi consolideze imperiul global de la distanţă şi după bunul lor plac. La un anumit moment pe scara dezvoltării societăţii de-a lungul timpului au introdus monedele din aur în scopul creării industriei mineritului aurifer, controlabil de la distanţă, întrucât aurul este un material principal în construirea rezonatorilor magneto-gravito-telurico-electrici, adică porţi galactice, nave extraterestre şi alte dispozitive, aparate necesare deplasării în spaţiu. În situaţia în care oamenii au început să facă acumulări din acest metal, monedele au fost înlocuite cu bacnote de hârtie şi mai apoi din material plastic, care cică ar avea acoperire parţială în aur. Cele mai mari rezerve de au ar fi cele care acoperă bacnota numită dolar S.U.A. Aceste rezerve federale s-ar afla la Fort Knox. În presa S.U.A. au apărut prin 1970 o serie de articole despre dispariţia aurului din aceste rezerve federale. Oficialii americani au spus atunci că aceste rezerve au fost mutate în subsolurile băncii Federal Rezerve Bank of  U.S.A. din New York, care este o bancă particulară aparţinând lui David Rockefeller. În urma unui jaf, mai bine zis a unei încercări de a jefuii această bancă s-a constatat că aurul nu era nici aici. Nici aici…nici aici…Atunci unde? Probabil acolo unde se fabrică farfurii zburătoare.

Singurul preşedinte al României care a avut curiozitatea să viziteze rezerva de aur a băncii centrale, adică a Băncii Naţionale a României şi a şi reuşit, a fost domnul Traian Băsescu. Domnia sa a ieşit cam albastru în urma acestei vizite, întrucât a constatat că această rezervă nu există. Aşa cum de altfel ar constata toţi şefii de state dacă ar avea curiozitatea să verifice. În schimb s-a întreţinut cu un personaj care a fost trimis de Stăpâni pentru a-l lămurii şi pentru a-l introduce în tainele lumii acesteia. Guvernatorul Mugur Isărescu a făcut oficiile de gazdă, dar nu a avut voie să participe la îtâlnire. Cu această ocazie i s-a explicat domnului preşedinte şi de ce au fost oprite exploatările de aur de pe teritoriul României, urmând să fie valorificate doar rezervele de steril care mai conţin aur în ele. Vezi cazul Roşia Montană. Explicaţia este că la această dată rezerva de aur a Stăpânilor le asigură producţia de vehicule şi alte dispozitive pe o perioadă de cel puţin 10000 de ani tereştrii. Adaug ca o curiozitate faptul că Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu, au murit fără a vedea rezervele de aur ale României. Toţi aveau planificate asemenea vizite, dar din diferite motive nu au mai ajuns să le facă. Se spune despre domnul Mugur Isărescu că ar fi membru al Clubului de la Roma. Iată ce spune presa despre acest Club:

„Clubul de la Roma este o organizaţie nonguvernamentala de elită închegată în urma cu exact 40 de ani, cu scopul de a identifica problemele omenirii şi soluţiile pentru rezolvarea acestora. Clubul a fost fondat în 1968 de un industriaş italian, Aurelio Peccei, fost preşedinte al grupului Olivetti si manager in cadrul Fiat, şi de un om de ştiinţa scoţian, Alexander King. În 1972, Clubul a coordonat si publicat primul sau raport, „Limitele creşterii", lucrare de referinţă ştiinţifică al cărei enorm succes s-a datorat şi faptului că a fost editată pentru o audienţă de nespecialişti. Lucrarea a fost tradusa în 37 de limbi, s-a vândut în peste 12 milioane de exemplare şi a ridicat prestigiul Clubului.

Criticii îi reproşează Clubului de la Roma ca este o grupare elitistă a cărei filosofie se inspiră din ideile demografului englez Thomas Robert Malthus, care era preocupat de creşterea populaţiei şi efectele sale. Guvernatorul Mugur Isarescu este membru al Clubului din 1993. Din Club fac parte oameni de ştiinţa, politicieni activi sau retraşi, cum sunt Mihail Gorbaciov si Javier Solana, şefi de state, dar şi prinţul Phillipe al Belgiei si regina Beatrix a Olandei.”

Din informaţiile mele misteriosul personaj cu care s-a întâlnit domnul Băsescu nu aparţine acestui Club, dar îl îndrumă. Aş vrea să vă atrag atenţia însă asupra domnului Alexander King. Vă spuneam pe parcursul acestei lucrări atunci când mă refeream la Clubul Bilderberg că nu cred că cei care sunt numiţi că ar aparţine acestui club, sunt interfaţa între oameni şi Stăpâni. Vă spun acum că Alexander King (regele Alexandru), este un personaj din interfaţă, dacă nu chiar mai mult. Oricum este un creator de informaţie redundantă de tip matcă, care este menită să aducă transformări în timp, în domeniul economic şi social. Desigur toate aceste transformări au rolul de a limita dezvoltarea omenirii şi de a arunca noi valuri de fum pentru a acoperii adevărul.

La această dată toată averea din lume este în biţi, pe calculatoarele diferitelor centre concentratoare de bunuri virtuale, mai pe scurt Burse, depozite virtuale la Bănci, care oferă dobânzi care mai de care mai atractive, dar la final constaţi că nu ai câştigat nimic. Eşti înşelat, minţit, exploatat, plătit cu ceva care peste noapte, cineva, îl poate transforma în zero. Totul este o iluzie care îţi dă apetit pentru acumulare, care de fapt nu este a ta, iar finalul e simplu. Stăpânii cu tot, tu cu aerul pe care l-ai consumat, indiferent ce mare Acumulator ai fost. Primul, în primii zece, în top 100, tot aia e.

Indiferent de tipul de economie utilizat pentru acumulare, economie capitalistă, socialistă sau comunistă (există deosebiri de esenţă între cele două tipuri de economii aparent apropiate, socialistă şi comunistă), acumularea se va volatiliza mai devreme sau mai târziu în zona Stăpânilor. Oamenilor le rămâne doar credinţa că vor reuşi să se întoarcă la Tatăl Ceresc, la Creator, pentru a scăpa din capcana acestei lumi.

6. Limita mistică

Am să încep acest capitol vorbind despre un munte cu nume de Om. Despre muntele care după unele legende a fost locul unde Creatorul, Tatăl Ceresc, l-a făcut pe primul om. Pe Adam. Se spune că a însemnat în piatră, în stâncă, chipul creat şi a dat numele creaţiei lui muntelui spre a nu se uita niciodată.

Aşa cum am mai procedat pe parcursul lucrării am să vă supun atenţiei un material scris de neobositul Daniel Hoblea.

„Nemulţumiţi de explicaţiile prea pedestre ale erudiţilor, ne-am întrebat, de multe ori, cum de a putut fi încreştinată Dacia? Ar fi absurd să presupunem, de pildă, că Apostolul Andrei, în activitatea sa misionară pe aceste meleaguri, a început să ia la rând casele autohtonilor (cum fac astăzi unii sectanţi), încercând să-i convingă de falsitatea Tradiţiei lor multimilenare şi de necesitatea înlocuirii acesteia cu învăţătura adusă de el. Oameni paşnici şi primitori cu veneticii paşnici, geto-dacii l-ar fi primit, desigur, în casele lor, l-ar fi poftit la masă, îmbiindu-l cu bunătăţile acestui pământ binecuvântat, l-ar fi găzduit, chiar, mai multe nopţi la rând.

Dar, suntem absolut convinşi de acest lucru, oricât de strălucit le-ar fi expus Apostolul învăţăturile Evangheliei şi cu oricâtă stăruinţă, tot n-ar fi reuşit să le clintească, măcar, Credinţa străbună din suflete, darămite să-i facă să se lepede de ea! Mai mult, dacă ar fi încercat aşa ceva, n-ar fi reuşit decât să se facă nesuferit în ochii localnicilor, lucru pe care, evident, nu-l intenţiona...

Să presupunem, totuşi, prin absurd, că ar fi reuşit să convertească vreo doi-trei daci la noua credinţă şi că aceştia, la rândul lor, ar fi continuat s-o propovăduiască altora. Cum i-ar fi privit Obştea, în acest caz, pe cei înstrăinaţi de Predania străbunilor, când până şi în zilele noastre, la sate, dacă cineva îmbrăţişează o învăţătură străină Tradiţiei (creştin-ortodoxă, de această dată) este considerat „stricat la cap”? Apoi, menţinându-ne puţin în prezent, să ne amintim că, în ciuda deşănţatei propagande ateiste şi sectare îndreptate împotriva Bisericii Neamului, marea majoritate a românilor au rămas creştini ortodocşi, adică drept măritori ai lui Dumnezeu. „Nu ne putem îndoi - din cele spuse de Poseidonios şi (de asemenea) bizuindu-ne pe întreaga istorie a geţilor - că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.”  (Strabon, Geografia, VII, 3, 4). Caracterizarea făcută de marele geograf grec a rămas valabilă (din fericire!) şi pentru urmaşii geto-dacilor.

S-a mai emis ipoteza că, după cucerirea Daciei de către romani, o parte dintre soldaţii legiunilor romane, creştini fiind, ar fi răspândit noua credinţă în rândul populaţiei băştinaşe. Nu ne îndoim că aceşti soldaţi creştini, atunci când scăpau de martiriul la care îi expunea credinţa lor, au încercat să-i convertească pe toţi cei cu care intrau în contact; ne îndoim, în schimb, de eficacitatea activităţii lor misionare: cum să fi acceptat tradiţionalistul şi neînduplecatul dac să-şi lepede credinţa imemorială, pentru una străină, adusă de un străin care, în plus, l-a făcut rob în propria lui ţară? Nu era de-ajuns că, forţat de împrejurări nefaste, a fost nevoit să-i dea pământul cu pădurile, grânele, aurul, vitele şi albinele lui? Ce mai voia străinul de la el: să-şi vândă sufletul, să se lepede de Zalmoxis? Într-adevăr, asta ar fi fost cu neputinţă!

Dacii, ne spune Platon în dialogul Charmides, îl numeau pe Zalmoxis „Zeul nostru şi Regele nostru". Ei erau riguros monoteişti, iar nu politeişti, cum încercau să ne convingă „istoricii" atei, demolatorii plini de zel ai istoriei noastre. "În adevăr, chiar tracii, cari înclină - spre deosebire de geţi - mai mult către cultele chthonice şi naturiste, au, ca zeu suprem, tot un singur zeu, de caracter uranian, solar şi mântuitor, (...)” (Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, III. 155, p. 92). De fapt, e de părere Pârvan, „geţii se arată în credinţele lor henoteişti”, cu alte cuvinte, ei recunoşteau, pe lângă Zeitatea Supremă, existenţa altor divinităţi, care, la limită, n-ar fi decât atribute ale infinitei puteri a Marelui Zeu.

Nu intenţionăm să intrăm în stufărişul interpretărilor referitoare la Zalmoxis: au făcut-o şi o vor face alţii mult mai pricepuţi decât noi. Vom preciza doar, pe urmele lui Vasile Lovinescu, un fapt extrem de important, şi-anume că religia geto-dacilor a cunoscut un grad de elevaţie spirituală fără egal în istoria veche a lumii, fapt ce trăda filiaţia ei directă din Tradiţia primordială. „Zeul Suprem dacic - ne spune Strabon - este fără nume, fără calificare .” Aşadar, însuşi Zalmoxis nu era decât un reprezentant al Său (e adevărat, Cel Suprem) în faţa neamului geto-dac, numele revelat acestuia de către Cel Nenumit. Din afirmaţia lui Strabon citată mai sus, putem deduce ameţitoarea înălţime spirituală la care ajunseseră dacii: deşi îl numeau pe Cel Suprem, Zalmoxis, ei erau conştienţi că Acesta este absolut inefabil, dincolo de orice nume, fără  nume. Peste timp, marele teolog creştin Dionisie Areopagitul (care, după unii cercetători, era de origine geto-dac!), avea să exprime acelaşi adevăr revelat în primordii, vorbind despre „Cel care-i mai presus de orice nume şi de orice raţiune şi cunoaştere.” (Despre numele divine, XIII, 3).

Mulţi istorici, începând cu „părintele” lor, Herodot, au pus accentul pe caracterul de personaj istoric al lui Zalmoxis. Această ipostază poate fi explicată prin „(...) identificarea între zeul Zalmoxis şi marele său preot, care este în cele din urmă divinizat sub acelaşi nume.” (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis - Han, II, p. 73). Lucru deosebit de semnificativ, subliniat mai departe de marele istoric al religiilor, „acest aspect al cultului lui Zalmoxis nu era cunoscut de Herodot”, amănunt foarte important ce are darul să risipească multe confuzii şi exagerări. Nouă nu ne poate fi indiferent, precum îi era lui Herodot, dacă Zalmoxis „n-a fost decât un om” sau „vreun zeu de prin părţile Geţiei”. În privinţa ipotezei că el ar fi fost sclav şi discipol al lui Pythagoras, se pronunţa negativ chiar marele istoric grec: „socot că acest Zalmoxis a trăit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras" (Herodot, Istorii, IV, 96).”

Într-adevăr, cum rezultă din afirmaţia de mai sus a lui Mircea Eliade, numele iniţiatic purtat de marii preoţi, ce s-au succedat din adânc de vremuri în fruntea sacerdoţiului geto-dac, nu era altul decât cel al Marelui Zeu al Daciei, Zalmoxis, care, nu numai că a trăit înainte de Pythagoras, dar a precedat, chiar, ceea ce cunoaştem noi astăzi sub numele de „istorie”. El reprezenta, în profunda viziune a lui Nicolae Densuşianu, Marea Divinitate a preistoriei, mai precis „titlul de onoare şi de respect al Supremei Divinităţi” (Dacia preistorică, XII, 4), numele lui aparţinând „dialectului primitiv pelasg din Dacia” (Ibidem). Existenţa, în diferite perioade istorice, a unor personaje cu numele de Zalmoxis (ca de pildă, cel despre care aveau cunoştinţă grecii), poate fi explicată prin doctrina tradiţională a Avatarurilor, conform căreia Zeul, sub chip de om, putea să apară incognito printre oameni, pentru a le reaminti acestora adevăruri căzute în uitare. Să ne amintim doar, în această privinţă, de unele basme româneşti în care însuşi Dumnezeu, luând chip de om, se plimba pe pământ împreună cu Sfântul Petru ...

Ar fi interesant de subliniat în continuare că, istoriceşte vorbind, ideea Dumnezeului - Om a precedat cu milenii creştinismul. După Nicolae Densuşianu, strămoşii dacilor, pelasgii, venerau ca Divinitate Supremă pe Saturn, care avea drept titluri onorifice pe cele de Tată şi Moş, iar în cultul său arhaic era cinstit cu numele de Omul. Dacii înşişi îl numeau pe Saturn, Zeul-Moş, care în limba lor era echivalent cu numele lui Zalmoxis. "Pe teritoriul vechii Dacii, diferite vârfuri de munţi au fost consacrate odată divinităţii Omului" (Nicolae Densuşianu, op. cit., XI, 6). Nu vom transcrie aici întreaga listă, destul de lungă, cu aceste vârfuri de munţi, ci îl vom pomeni doar pe cel mai important, anume Vârful Omul, cel mai înalt punct din Munţii Bucegi. Să fie oare întâmplător faptul că una dintre văile ce duc spre acest vârf se numeşte Valea Obârşiei? Dar că una din stâncile uriaşe situată în apropierea lui, aşa-numitul Sfinx, prezintă o izbitoare asemănare cu un cap de om? Minunăţiile Muntelui Om nu se opresc aici: el este străbătut de o peşteră căreia nu i s-a dat de capăt, iar pe vârful lui, la 2507 m, se află Columna Cerului, o stâncă imensă numită sugestiv în popor Osia Lumii şi Buricul Pământului (unele surse antice o desemnează drept Geticus Polus); ea este încadrată de alte două stânci, dintre care una reprezintă un vultur uriaş şi poartă numele de Acvila lui Prometeu, deoarece, conform unei vechi tradiţii, celebrul personaj antic ar fi fost pironit şi torturat de Jupiter pe Columna Cerului!

Toate acestea şi multe altele (de exemplu Babele, situate în imediata apropiere, pe Muntele Caraiman), departe de a fi rezultate întâmplătoare ale acţiunii forţelor naturale, aşa cum cu neruşinare am fost minţiţi în şcoală, sunt elementele componente ale unui imens Sanctuar în aer liber, în care Străbunii îl celebrau pe Tatăl Ceresc, al cărui nume de cult era cel pe care-l purtăm cu toţii: Om. „Dacia - afirma pe bună dreptate Vasile Lovinescu - a fost , într-o epocă foarte îndepărtată, sediul Centrului spiritual suprem” (Dacia hiperboreeană, II, p. 31), fapt ce trebuie să aibă consecinţe deosebit de încurajatoare pentru prezentul şi viitorul Neamului nostru.

Tradiţia noastră populară a păstrat amintirea Supremei Divinităţi a Daciei străvechi, în special prin binecunoscutul şi mult îndrăgitul Crăciun, al cărui nume îl aflăm asociat cu apelativul Moş, care, aşa cum am văzut, era unul din titlurile de adoraţiune ale lui Saturn, numit de daci Zalmoxis sau Zeul-Moş. Etimologic, Moş e echivalent cu Bătrân, cuvânt ce ne trimite cu gândul la Cel vechi de zile, cum este numit Dumnezeu în Sfânta Scriptură (vezi, de pildă, Daniel 7,9). Până şi astăzi putem întâlni ţărani bătrâni care îl numesc pe Dumnezeu Moşul. Pe lângă acest înţeles transcendent, dacă putem spune aşa, cuvântul Moş are şi un înţeles  imanent: el intră în compunerea cuvântului Strămoş, sinonim cu Străbun, Întemeietor sau Protopărinte al unei comunităţi umane mai mici sau mai mari; cum uşor se poate remarca, cuvântul Moş are în acest caz, la limită, sensul de Om primordial. Prin cele două sensuri ale lui, aşadar, cuvântul Moş cuprinde sintetic întreaga doctrină a Dumnezeului-Om.

Într-un anumit fel, creştinismul n-a făcut „decât” să restaureze şi să desăvârşească ceea ce Dumnezeu îi revelase omului la începutul timpurilor; spunem „să restaureze, deoarece Tradiţia autentică risca să se piardă - acoperită cum era de promiscuitatea gălăgioasă a politeismului - şi „să desăvârşească”, deoarece Sfânta Treime nu i se revelase omului, în deplinătatea Ei, nici măcar în Paradis, adică în Veacul de Aur. Religia lui Zalmoxis, deşi cu ascendenţă directă în Tradiţia primordială, risca să se „contamineze” şi ea (cum parţial s-a şi întâmplat), de influenţele demonice ale unor culte şi cultişoare suspecte, ce au apărut la un moment dat în Dacia ca ciupercile după ploaie.”

Legat de Sfânta Treime revedeţi cele scrise la începutul lucrării referitor la Muntele Godeanu. GODEANU, adică God – Deea (Geea (Terra)) – Anu (Enu (Spirit (Duh)). Fotografiile din satelit a acestor munţi îi arată ca fiind „munţi zidiţi” dinspre partea de Nord şi foarte abrupţi, cu versanţi aproape drepţi în partea de Sud. 

„Dacii n-au fost niciodată politeişti, cum afirmă unii  „istorici”, dar ar fi riscat să devină după invazia puzderiei de „zei” străini aduşi de cohortele romane sau de cine ştie ce alte năvăliri. Religia geto-dacă, eminentă în foarte multe privinţe, dădea, totuşi, semne de oboseală: nobleţea, vârsta şi încercările prin care trecuse (era printre puţinele moştenitoare directe ale Religiei Vârstei de Aur), n-o predispuneau la coborârea în arenă alături de tot felul de „religii” dubioase, caracterizate printr-un prozelitism deşănţat asemănător celui al sectelor de astăzi. Se simţea (nu numai în Dacia) nevoia unei primeniri viguroase, care să purifice şi să împlinească, totodată, vechea Tradiţie, să unifice ca într-un mănunchi de raze, adânc răzbătătoare şi indestructibile, sensurile ei... Şi atunci Dumnezeu-Tatăl, Moşul, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, L-a trimis în lume pe Unicul său Fiu, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan, 3, 16). Soarele Dreptăţii se pregătea să răsară peste o lume crepusculară, a cărei agonie înfricoşătoare s-a arătat a fi semnul celei mai mari bucurii din istoria neamului omenesc: Naşterea din Fecioară a lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii.

Înainte de a ajunge la deznodământul materialului de faţă, ni se pare oportun să mai zăbovim puţin asupra profundei legături dintre străvechea religie geto-dacă şi creştinism. Am văzut că Suprema Divinitate a Daciei era adorată, în sanctuare gigantice situate pe crestele cele mai înalte ale munţilor, sub numele de Om. „Cuvântul Om reprezenta, în antichitate, o înaltă putere divină” (Nicolae Densuşianu, op. cit ., XI, 6). Pentru inzi, de pildă, a căror Tradiţie descindea şi ea din Marea Tradiţie Primordială, silaba Om (Aum) era considerată sacră şi, în consecinţă, se bucura de o atenţie cu totul specială. Astfel, în Upanişada Meditaţiei Perfecte, ea e identificată cu Absolutul ca Verb (Sabda - Brahman) şi cu Sufletul Lumii (Atman); mai mult, „în fonemul A (...) sunt născute şi se vor dizolva Pământul, Focul, Rig - Veda (...) şi Brahman Creatorul; în fonemul U (...) născute sunt şi se vor dizolva Spaţiul, Aerul, Yajur - Veda (...) şi Vişnu Protectorul; în fonemul M născute sunt şi se vor dizolva Cerul. Lumina, Sama - Veda (...) şi Stăpânitorul Şiva” (Dhyanabindu Upanishad, 10-12). Rezultă de aici că Omul transcende atât Creaţia, cât şi litera textelor sacre şi numele particulare ale divinităţilor cutărei sau cutărei tradiţii (bineînţeles, nu e vorba aici de sensul profan al cuvântului „om”, adică de cel biologic sau social). Dată fiind marea sa vechime şi importanţa enormă pe care o are în principalele tradiţii ale lumii, e foarte probabil ca acest nume, Om, să fi fost chiar primul sub care Supremul ni S-a revelat pe Sine (celor dornici de „dovezi serioase”, le recomandăm să urce singuri pe Muntele Omul - dar nu în scopuri turistice sau „ştiinţifice” - şi, cu mintea eliberată de toate deşertăciunile furnicarului lumii, să-l privească în ochi pe Sfinx până se vor dumiri).

Cum era şi firesc, ni s-au păstrat colinde care îl pomenesc pe Marele Zeu al Începuturilor sub denumirea de Om Mare; după unele dintre ele, El ar fi coborât de la Tatăl din ceriu şi, ne spune N. Densuşianu, ar fi fost primul fondator al religiei, pe când altele îl identifică de-a dreptul cu Dumnezeu. Privite din perspectiva doctrinei Dumnezeului-Om, cele două variante ne apar ca perfect compatibile, mai precis complementare.

După toate cele expuse până acum, ne va fi mult mai uşor să înţelegem înrudirea esenţială între religia lui Zalmoxis şi creştinism. Domnul Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului: cum ar fi putut strămoşii noştri să nu-L primească pe Acesta, când Tatăl Lui, Moşul, se bucura la ei, ca nicăieri în altă parte, de-atâta profundă şi caldă preţuire? E-adevărat, marea masă a poporului n-avea cum să cunoască, în literă, profeţia vetero-testamentară despre venirea Fiului Omului (Daniel 7, 13 - 14); dar suntem convinşi că Marele Preot, ca unul din „casnicii” Atotputernicului, o cunoştea prea bine (nu din slove moarte, ci chiar de la Tatăl Ceresc pe care-L slujea) şi că a pregătit din timp poporul ca să-L primească cum se cuvine, la plinirea vremii, pe Fiul Moşului. Apoi, credem că Marele Preot dac contemporan cu Apostolul Andrei, văzător cu duhul cum era, ştia că întâiul chemat la Domnul îl va căuta la Peştera lui din Muntele cel Sfânt, şi că, cu dezlegare de la Zalmoxis, va îmbrăţişa, împreună cu tot poporul, religia Fiului Omului. Reprezentantul celei mai vechi religii de pe pământ, nu se putea pune de-a curmezişul Fiului întrupat al Aceluia pe care îl slujise toată viaţa!

În concluzie, ni se pare absurdă ideea încreştinării Daciei începând „de jos”, de la nivelul poporului (ce-i drept, e greu să scapi de deprinderea de a judeca trecutul prin prisma deformatoare a mentalităţii moderne). Într-o societate tradiţională, cum era cea geto-dacă, un proces de o asemenea importanţă şi amploare nu s-ar fi putut produce, credem noi, decât pe verticală, de sus în jos, începând de la Marele Preot, care avea, de departe, mai ales în momente critice, autoritatea cea mai mare în mijlocul acestei societăţi (a se vedea „episodul” cu Deceneu şi interzicerea cultivării viţei de vie). Nu e vorba de nici un paradox: noi suntem creştini pentru că Marele Preot dac, în urma întâlnirii cu Apostolul Andrei, a îmbrăţişat creştinismul.”

Legat de referirile la limba vorbită pe vechiul teritoriu al Daciei vă recomand să citiţi cartea intitulată „Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, scrisă de Adrian Bucurescu, în care se vorbeşte despre ORO MANISA „Limba Limpede” a Geto-Dacilor. Decodificările propuse de autor sunt extrem de interesante şi după părerea mea ele ar trebui analizate de un colectiv multidisciplinar. Cred că ele ascund un cifru în cifru, acoperite de un alt cifru, după metodele aplicate de Templieri. Utilizarea unor calculatoare care sunt dotate cu programe de decriptare şi utilizarea informaţiilor din folclorul românesc, ar putea duce la obţinerea unor rezultate care ar putea uimii lumea ştiinţifică şi nu numai.

România este şi ţara care a găzduit întâlnire dintre ramura ortodoxă şi ramura catolică a creştinismului. E vorba aici de gestul incomensurabil al comunicării cu caracter fundamental între cele două mari confesiuni creştine, cărora le-a revenit marea şi trista sarcină de a purta secole la rând povara unor schisme fără de care omenirea ar fi arătat altfel astăzi. Juxtapunerea se referă la instituirea fenomenului premoniţional cu adresare la români prin discursul celebru al Papei Ioan Paul al II-lea odată cu păşirea acestuia pe pământ românesc, în mai 1999, ceea ce să recunoaştem, conferă premoniţiei un caracter de o seriozitate maximă.

Definirea României ca fiind Grădina Maicii Domnului de către ilustrul vizitator nu a venit din partea unui istoric triumfalist, plătit cu bani grei în spiritul vreunei propagande, a venit din gura cea mai autorizată a credinţei creştine occidentale şi, trebuie să recunoaştem cu francheţe, această sfântă gură a lansat cele mai fierbinţi rugăciuni care au determinat eradicarea comunismului ateu din Europa. Avem, aşadar, binecuvântarea Vaticanului, iar acceptarea sanctisimei binecuvântări de către români a fost primul şi decisivul pas spre desfiinţarea efectelor schismei de la 1054 şi, ca o consecinţă firească, dezlegarea acelor lacăte grele care au pus pecetea secretizării şi anonimizării neamului românesc. Aici ne găsim într-o plină desfăşurare a miracolului ca fenomen.

Fără îndoială, Vaticanul este păstrătorul unor informaţii de o excepţională însemnătate pentru descifrarea tainelor cu care rasa umană se confruntă în încercarea sa de a se autodescoperii. Revelarea adevărului a fost însă blocată de contra măsurile luate în forţă de Stăpâni atunci când au înţeles ce reprezintă „Fenomenul Isus”. De ce oare Isus, I-sus, ne duce foarte repede în limba română cu gândul la E-sus, Este Sus, adică în ceruri? Să fie doar o întâmplare?

Am să vă arăt ce spune Coranul despre Isus în Sura familiei Imrân. Această sură tratează în mare parte despre familia lui Isus. Profetul Mohammed îl numeşte Imrân pe tatăl preacuratei fecioare Maria. Ellisabeta este după părerea lui Mohammed o soră a Maicii Domnului. Acestea două, împreună cu Isus, Ioan şi Zaharia, formează „familia Imrân”.

„40. Îngerii mai ziseră: „ O, Maria, Dumnezeu îţi vesteşte cuvântul ce vine de la El, numele lui va fi Messia Isus, fiul Mariei. Măreţ va fi el în lumea de acum şi ceea de apoi şi va fi aproape de Dumnezeu. 41. El va vorbi cu oamenii din leagăn şi în vârstă de bărbat şi va fi cucernic. 42. Ea zise: „Doamne, cum să  am copil, fără să mă fi atins bărbat?” El răspunse: „Dumnezeu face ce voieşte. Dacă a hotărât un lucru şi-i zice: Să fii! – apoi este.” 43. El îl va învăţa scriptura, înţelepciunea, Thora şi Evanghelia şi-l va trimite la fii lui Israel să zică: „Eu vin la voi cu semne de la Domnul vostru. Voi să vă plăsmuiesc din lut un chip de pasăre şi voi să suflu asupra sa şi se va face o pasăre vie, cu voia lui Dumnezeu. Voi să-i mântuiesc pe cei orbi şi pe cei leproşi şi voi să-i înviez pe cei morţi cu voia lui Dumnezeu şi să vă vestesc ce să mâncaţi şi să păstraţi în casele voastre. Aceasta să vă fie vouă semn, dacă sunteţi credincioşi. 44. Eu întăresc cele pe care le aveţi acum dinainte din Thora, însă vă iert unele din cele oprite; eu vin la voi cu un semn de la Domnul vostru, deci temeţi-vă de Dumnezeu şi urmaţi-mă. Dumnezeu este Domnul meu şi Domnul vostru, deci serviţi-L. Acesta este drumul cel drept.”

            Iată cum într-o carte a unei alte religii se vorbeşte despre Isus în termeni mai mult decât laudativi, ba chiar mai mult, la 600 de ani după naşterea lui Isus, vine să confirme acest fenomen. Interesant este faptul  că atunci când Isus indică direcţiile de propovăduire a creştinismului către Apostoli, Acesta îi îndrumă să ocolească exact ţinutul în care peste 600 de ani Profetul Mohammed va releva Cuvântul lui Dumnezeu în Coran. Toate aceste se întâmplau la 300 de ani după ce împăratul Constantin decide să accepte religia creştină ca religie oficială şi să pună bazele cărţii numite Biblie. Se pare că o problemă pentru Constantin a fost Trinitatea. De ce oare? Pentru că cineva ar fi putut face legături cu alte religii trinitale monoteiste? S-au pentru faptul că la o analiză atentă este vorba despre cele 12 dimensiuni stăpânite de Creator, el fiind costituit din 13 dimensiuni? Greu de spus. Legat de aceste dimensiuni există o serie de experimente şi teorii care vorbesc despre hiperspaţialitate ca fiind componenta reală a Universului. Ce înseamnă să stăpâneşti mai multe dimensiuni decât spaţiul în care te afli? Un experiment simplu ne poate arăta aceasta. Şi anume experimentul intitulat Banda Moebius. Banda Moebius se obţine dintr-o simpla banda de hârtie,ce se răsuceşte la unul din capete cu 180 de grade şi se lipeşte de celalalt. Deşi aparţine în mod cert spaţiului tridimensional,ea reprezintă ,din punctul de vedere al unui observator aflat pe ea,un spaţiu bidimensional. Cum argumentam??

Daca se trasează o linie intr-o direcţie paralela cu marginile benzii,indiferent de punctul de plecare,se ajunge in punctul de origine după ce se parcurge lungimea acesteia pe ambele fete. Situându-ne in poziţia unui observator plasat pe o banda Moebius,ne dam seama ca acesta nu poate conştientiza faptul ca universul sau este tridimensional,de vreme ce el se poate mişca doar in doua direcţii distincte. Generalizând,putem spune ca si Omul,observatorul specific universului tridimensional,este incapabil sa conştientizeze faptul ca Universul prezintă o structura spaţiala multidimesională.

În cartea lui Os. Khulen intitulată Sistemul ocult de dominare a lumii, la capitolul I intitulat Structura Universului, se vorbeşte despre Civilizaţii Hiperspaţiale şi se arată care ar fi constituţia dimensională a „îngerilor”. „ Ţinând cont că de faptul că Universul prezintă o structură spaţială multidimensională, se poate considera că îngerii sunt fiinţe hiperspaţiale, ce au corpuri multidimensionale, numărul de dimensiuni în care aceste îşi desfăşoară existenţa putând fi de 6, 9 sau 12, în funcţie de gradul de perfecţiune atins.(…) Fiinţele „pline de ochi”, la care face referire Biblia, ar reprezenta din acest punct de vedere, îngerii ce au capacitatea de a evolua activ într-un univers multidimensional.” Teoria Spaţiilor Topologice se grefează perfect pe Hiperspaţiu şi explică cu instrumentele matematicii ce înseamnă karmă, soartă şi liber arbitru. În anul întâi de facultate, la Facultatea de Mecanică din Cluj, secţia Tehnologia Construcţiilor de Maşini, când domnul profesor Câmpeanu ne preda despre Spaţii Topologice în cadrul disciplinei Algebră şi Analiză Matematică, nu puteam intui rostul acestor teorii. Mult mai târziu în 1989, având ocazia să citesc o lucrare despre Determinism, am identificat una din aplicaţiile Spaţiilor Topologice. Biblia însăşi este văzută cu alţi ochi de cunoscătorii teoriilor matematice referitoare la Spaţii Topologice.

            Majoritatea Teologilor sunt de acord, că Dogma Trinităţii abia în sec. IV e.n.. a devenit o componenta a Crezului creştin. După ce a fost formulata ca atare, ea a fost declarata obligatorie in cadrul mai multor consilii bisericeşti. Creştinismul timpuriu si mai ales perioada apostolica nu a cunoscut o asemenea învăţătură, nici vorba sa predice o dogma in acest sens.

Împăratul Constantin, după convertirea sa „minunata" la creştinism, a jucat un rol important in adoptarea Doctrinei Trinităţii. El a convocat in anul 325 e.n. Consiliul de la Niceea pentru a impune aceasta doctrina Bisericii Romane. El a prezidat (!) acest Consiliu bisericesc si a exercitat ca împărat o influenta deloc neglijabila in luarea deciziilor.

Pe la anul 300 e.n. au avut loc mari dispute cu privire la persoana si poziţia lui Isus Cristos. Culmea acestei dispute a fost atinsa prin părerile diferite exprimate de Episcopul Alexandru din Alexandria, in Egipt si prezbiterul sau Arius. Episcopul Alexandru învăţa deja ca Isus ar fi egal cu Dumnezeu, Arius respingea aceasta învăţătură. Arius a fost din aceasta cauza prin decizia Sinodului din Alexandria in anul 321 e.n., eliberat din funcţie si excomunicat. Cu toate acestea el se bucura mai departe de o larga susţinere, mai ales înafara Egiptului. Mulţi episcopi cu influenta, printre care Eusebiu din Cezarea in Palestina, ca si colegul sau cu acelaşi nume, Eusebiu din Nicomedia, erau convinşi ca Isus Cristos nu era Egalul lui Dumnezeu.

Aceasta cearta care nu se mai termina, l-a neliniştit pe Împăratul Constantin. De aceea el îl trimite pe Ossius, Episcop de Cordoba si Sfetnic in probleme bisericeşti, intr-o misiune de informare si mediere la Alexandria. Ossius se uneste insa cu Alexandru împotriva lui Arius, si după întoarcerea sa reuşeşte sa-la convingă pe Constantin sa accepte poziţia lui Alexandru. Pentru a conferi legalitatea necesara noii doctrine, Constantin convoca in luna Mai a anului 325 e.n. Consiliul de la Niceea, unde invita pe toţi episcopii creştini din acea vreme, ca sa găsească un răspuns la întrebarea ce se ridicase, privitor la Dumnezeu si Fiul Sau. Constantin folosi puterea sa politica si reuşi sa câştige pe Episcopi de partea sa, astfel ca poziţia sa teologica fu acceptata. Mărturia de credinţa care fu adoptata si semnata acolo era clar împotriva lui Arius, iar acest document cunoscut de acum ca, „Crezul de la Niceea" declară egalitatea dintre „Dumnezeu Fiul" si „Dumnezeu Tatal". 218 Episcopi au semnat acest Crez, cu toate ca el era de fapt opera unei minorităţi. În mod normal nu poţi declara această egalitate decât dacă doreşti să maschezi ceva sau să introduci elemente informative care mai apoi să provoace discuţii, comentarii, detractări, sau chiar schisme.

Şi după acest Consiliu, cum era şi firesc, controversele dintre biserici pe aceasta tema nu sa-au sfârşit. Câţiva episcopi din partea răsăriteana a zonei creştine au rămas in continuare in vechea învăţătură cu un Dumnezeu intr-o singura persoana, iar cei din bisericile de apus au introdus sub influenta Romei noua învăţătură, cu o Dumnezeire formata din trei Persoane.

Noua Doctrina a lui Constantin era fireşte influenţata de concepţia triadică a romanilor, aşa cum apare de exemplu in triada Jupiter, Mercur si Venus. Majoritatea religiilor păgâne cunosc dumnezei împărţiţi în trei, sau trei dumnezei care lucrează in strânsa legătura, sau sunt chiar uniţi intr-o persoana (vezi zeităţile indiene cu sase braţe). Concepte asemănătoare sunt cunoscute deja la Babilonieni, Egipteni, Fenicieni si Greci, precum si la popoarele mai mici. Toate religiile din acea vreme preluaseră intr-o forma sau alta acest concept. După părerea mea aceste religii au încercat să explice tridimensional cele 13 dimensiuni ale Creatorului. Din punct de vedere al Fizicii şi Matematicii, aşa cum am mai arătat anterior, stăpânirea a 12 dimensiuni îţi oferă posibilitatea de a controla, transforma, a face orice într-un spaţiu format din patru dimensiuni, sau dacă vreţi din trei dimensiuni şi timpul care este urma celei de a patra dimensiuni în spaţiul tridimensional.

 Singura excepţie era religia mozaica, bazata pe o învăţătură venita direct de la Dumnezeu. Poporul Israel avea un singur Dumnezeu şi nu cunoştea nici o învăţătură privitoare la o împărţire a acestui Dumnezeu în mai multe persoane. Aceiaşi imagine despre Dumnezeu au avut si primele biserici creştine, care nu cunoşteau si nu învăţau decât despre un singur Dumnezeu intr-o singura Persoana. Ceea ce este perfect adevărat, iar dorinţa de a explica multipotenţa divină prin concepte trinitale poate crea confuzie.
Formule trinitariene in Biblie?

Daca căutam in Biblie după formule trinitariene, găsim numai un singur loc cu o asemenea formula. Acesta formulare este o parte a „poruncii de trimitere" a lui Isus, pe care o găsim in Mat. 28,18-20: „Isus sa-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, si le-a zis: „Toata puterea Mi-a fost data în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i sa păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin””.

Acest cuvinte ale Domnului au fost rostite cu puţin timp înainte de înălţarea Sa la cer. El da ucenicilor ultimele instrucţiuni cu privire la misiunea ce le sta in fata. Una dintre aceste instrucţiuni suna: „Faceţi ucenici… botezându-i in Numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh." Aceasta suna ca in liturghiile bisericilor tradiţionale. De observat ca in aceasta formulare cuvântul "Dumnezeu" lipseşte, fiind vorba numai de „Tata, Fiu si Duhul Sfânt".
            După cum bănuiesc că aţi remarcat de multă vreme, Treimea nu duce la închiderea simbolului numit „Sfânta Cruce”, simbol extrem de controversat chiar şi în zilele noastre. Despre cruce am putea scrie o carte separată şi tot nu am epuiza subiectul. Acest simbol este mult mai vechi decât creştinismul şi el este o formă de încriptare a numărului de dimensiuni a spiritului pe care Creatorul îl insuflă din El pentru a da viaţă omului. O piramidă văzută de sus apare ca o cruce. Roza vânturilor este o cruce. La o treime de bază şi două treimi de vârf  în piramidă se produc fenomene de întinerire, de refacere, de înnobilare, adică nu mai acţionează urma celei de a patra dimensiuni sub formă de timp, ci chiar cea de a patra dimensiune. Aţi sesizat aspectul o treime de bază şi două treimi de vârf? Parcă ziceam ceva despre o treime din lume şi două treimi, nu?

Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte pictat sau scrijelit în peşterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană şi precreştină el a fost un simbol preferat al celţilor (monezile lor ne stau mărturie). Ştim însă cu siguranţă că el a fost un simbol legat de divinităţi odată cu apariţia civilizaţiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverşilor zei egipteni reprezentaţi de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele şi pereţii mormintelor lor. Sensul ei era acela al vieţii (imortalităţii).

Din punctul meu de vedere simbolul nu a fost împlinit „închis” întrucât nu a venit vremea. El se închide pentru fiecare din noi atunci când ne vine rândul şi pentru toţi odată cu mare a judecată, sau de ce nu, cu marea transformare. O fi în 2012? Eu ştiu? Nu prea cred şi am să încerc să explic şi de ce.

În cartea dr. Aurel Popescu – Bălceşti, intitulată Enigma vieţii şi a morţii, la capitolul al cărui titlu este Moartea, se vorbeşte despre Ierarhia cerească astfel: „Spiritul material a evoluat pe toate planetele solide din univers, iar când a terminat seria de minerale din lume, a animat apoi un corp de plantă. Spiritul de plantă va trăi şi va evolua prin toate plantele, de pe toate planetele din univers purtătoare de plante şi când va termina întreaga serie, de la cele mai solide la cele mai eterice, va devenii spirit de animal. Aceeaşi filieră o va urma şi spiritul animal până când va deveni spirit uman. Spiritul uman, prin acelaşi fel de evoluţie, va ajunge la stadiul de înger planetar, apoi la stadiul de conducători de îngeri planetari (conducător de îngeri planetari a fost Moise). Acesta prin evoluţie, va devenii înger solar şi apoi conducător de sistem solar, aşa cum a fost Isus. Toate sistemele solare din univers au câte un conducător de sistem solar, consideraţi a fi fii lui Dumnezeu.”  Trecând peste afirmaţia „aşa cum a fost Isus” care poate ar fi trebuit să fie „aşa cum este”, sau poate autorul doreşte să afirme că Isus a depăşit această fază evolutivă şi că acum este conducătorul unei galaxii, ceea ce ar fi aproape de adevăr, vă rog să observaţi că se explică rolul omului pe scara evoluţiei. Se arată astfel că această creaţie are un sens şi nu este doar o maimuţă domesticită şi antrenată pentru muncă şi care mai apoi poate fi păpată. Luarea vălului de pe ochii maimuţei înseamnă primul pas spre evoluţie, ceea ce ne pune în cârcă „concurenţa”, adică Stăpânii. Atunci lasă că vă „evoluăm” noi, adică Stăpânii şi vă şi spunem când. În 2012 cu marea transformare. Transformare în ce? În fiinţe perfect controlate şi cu creierele spălate, mult mai uşor de manevrat şi condus. Problema cu 2012 stă cam cum e şi cu Apocalipsa, care în traducere înseamnă descoperire şi care a fost aşezată la finalul Bibliei.

Despre această carte care în original poartă numele de „Apokalypsis Iesou Christou”, se spune că a fost scrisă în preajma anului 95 e.n. adică la momentul când creştinismul se contura definitiv ca o religie puternică şi cu serioase conotaţii universale. De ce Isus nu spune nimic apostolilor la momentul înălţării despre aceste evenimente şi le dezvăluie după un număr de ani unui anume Ioan, evreu, cunoscător versat în scriptură? O fi uitat? S-or fi schimbat planurile? Nu cred. Eu cred că această carte a fost scrisă cu scopul de a obişnui mintalul colectiv cu ideea devastatoare a războaielor totale ce aveau să urmeze. Cele mai cutremurătoare dintre ele fiind primul şi al doilea război mondial. Astfel dorinţa de revoltă şi de refuz de a comite asemenea atrocităţi, au fost îmbibate cu drogul acceptării, că doar aşa scria în Biblie, nu? Foarte multe din predicile care se ţin şi se ţineau în biserici făceau referire la Apocalipsă. Astfel marea majoritate a oamenilor care au citit sau citesc Biblia încep lectura cu sfârşitul, adică cu Apocalipsa. Nu tu ucizi, violezi, jefuieşti, faci cele mai oribile lucruri, ci ceva, sau cineva, îngeri răzbunători, te folosesc ca unealtă într-un plan divin. Şi totul ţi se pare normal. Atunci când un tânăr recrut vine în armată, dacă îi ceri să atace cu strigăte de ura un cuib de mitralieră aflat pe o înălţime, acesta se uită la tine şi te întreabă dacă eşti nebun. După numai trei luni de armată, îl atacă şi cu pietre, pentru că creierul i-a fost spălat. Reacţionează numai la comenzi şi la stimuli.

Mă adresez în acest moment celor care merg frecvent la Biserica creştină şi ascultă slujbele religioase, adică creştinilor practicanţi. Vă rog să îmi spuneţi câte slujbe şi comentarii aţi ascultat din „Faptele Apostolilor”, probabil că nu prea multe. În orice caz mult mai puţine decât aţi ascultat din Apocalipsă. Şi iată de ce. În manuscrisele originale din limba greacă, cartea este numită „Praxeis” – „Fapte”. Autorul acestei cronici istorice este Luca, doctorul care a scris şi Evanghelia care îi poartă numele. Luca a scris această cronică prin anul 62-63 d.H., pe la sfârşitul celei dintâi detenţii a lui Pavel, Paul , Saul în Roma. Trebuie spus că Luca a scris probabil sub directa supraveghere a lui Pavel. Despre Luca se ştie că era un tovarăş de călătorie a lui Pavel. În Evanghelia după Luca se subliniază caracterul uman, Omul Isus Hristos. Dacă erau cel puţin trei Evanghelii mai era nevoie şi de a patra? Răspuns Da. Da, pentru că Luca trebuia să facă două lucruri: să se integreze cât mai sus în ierarhia spirituală a celor ce îl mărturiseau pe Isus, pentru a putea devenii martorul schimbării lui Saul în Pavel (adică din prigonitor în prim stătător al creştinilor) şi să reducă la valori mai umane caracterul supranatural Dumnezeiesc al lui Isus. Planul reuşeşte, urmând apoi ca prin cronica „Faptele Apostolilor”, care în prima parte redă caracterul de forţă supranaturală a activităţii apostolilor, să îl introducă în lumea creştină, pe poziţie de lider pe Saul, pentru a putea deturna adevărata forţă a creştinismului şi de a crea premizele instituţionalizării lui, a transformării într-o structură condusă de oameni supuşi Stăpânirii.

Forţa dobândită de Apostoli în ziua cinzecimii prin pogorârea Duhului Sfânt, care le permitea să vorbească în alte limbi, să facă minuni şi să vindece în numele lui Dumnezeu, forţă, dar, ce Apostolii îl puteau invoca să coboare şi asupra altor ucenici prin rugăciune şi prin punerea mâinilor peste ei, a dispărut de-a lungul timpului. Oare de ce? Oare cum ar fi arătat Omenirea în ziua de azi condusă de urmaşii Apostolilor care ar fi fost şi lideri spirituali şi vindecători pentru toate suferinţele? Cum ar fi arătat Omenirea în care toţi pune-au totul în comun şi îşi luau după nevoi?

„ Pogorârea Duhului Sfânt. 1. În ziua Cinzecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. 2. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjiitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. 3. Nişte limbi de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. 4. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească. (…) Izbânda apostolilor. 12. Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, 13. şi nici unul din ceilalţi nu cutezau să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. 14. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult; 15. până acolo că scoteau pe bolnavi chiar pe uliţe şi îi puneau pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei. 16. Mulţimea, deasemeni, alerga la Ierusalim, din cetăţile vecine şi aducea pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate şi toţi se vindecau. (…) Cei şapte diaconi. (…) 5….Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia. 6. I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei. Ştefan învinuit de hulă. 7. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă. 8. Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod….”     

Faptele Apostolilor certifică marea putere a Fenomenului Isus. Nu doar EL ci şi cei aleşi de El şi binecuvântaţi prin Duh Sfânt, pot face, atât cât le este dat, la fel ca El. Insistă cumva Biserica, oricare ar fi ea pe aceste fapte? Nu. Pentru că ar apărea întrebarea de ce am pierdut ceea ce am avut? Unde s-a produs greşeala? Unde greşim noi creştinii în momentul de faţă împreună cu cei care ne păstoresc? De ce ne-am îndepărtat de credinţa adevărată? De ce nu am construit o lume creştină în care toţi să avem locul nostru, să nu fim umiliţi, să ne ajutăm unul pe altul, să împărţim ce avem? Nu. Am construit comunismul, un fel de creştinism fără Dumnezeu, o făcătură diabolică a Stăpânilor. Şi acum suntem buni creştini într-o societate bazată pe exploatarea omului de către om, în folosul Stăpânilor, prin intermediari, care au grijă de averile acumulatorilor (a se citii cei mai bogaţi oameni din lume).

În ultima vreme se dă o adevărată bătălie pentru a denigra şi a scădea influenţa pe care Fenomenul Isus o are asupra mintalului uman. Anti Cruciada dacă pot numi în acest mod bătălia modernă, dusă după toate regulile unui război informaţional, a început în anul 1982, prin publicarea în Anglia pe data de 18 ianuarie şi în S.U.A. pe data de 26 februarie a făcăturii intitulată „Sfântul Gral şi sângele sacru” scrisă de Michael Baigent, Richard Leigh şi Henri Lincoln. A se citi Agentul Rău Mihail, Ambasadorul Luminos şi Bogat, Colonelul Drept Îmbogăţit din Găini, dacă doriţi să vă jucaţi puţin cu numele autorilor. Cartea apare ca o lucrare realizată în urma unor investigaţii efectuate începând cu anul 1972. Aceasta este lucrarea care stă la baza romanelor scrise de Dan Brown, dintre care cel mai citit şi mediatizat este Codul lui Davinci. O altă lucrare de bază folosită pentru distrugerea Fenomenului Isus este cea scrisă de Holger Kersten şi Elmar R. Gruber intitulată „Isus?”. Cartea doreşte să îl facă pe Isus consumator de droguri şi să aducă în atenţie întrebare retorică a unui prieten de-al nostru mai vechi şi a nume a lui Saul în epistola sa către corintieni (1 Cor., 15:14): „Şi dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră?” Buni experţi în manipulare pe termen lung, ce ziceţi?

Am să vă mai dau un titlu de carte scris de domnul profesor Holger Kersten  şi anume „Isus a trăit în India”, domnul profesor Holger Kersten , ar fi anunţat înfiinţarea în 1980 a „Indentification Society of London” („Societatea de Identificare din Londra"), al cărei scop declarat era descoperirea celor 10 triburi pierdute ale Israelului. Societatea a avut o activitate intensă, sprijinită de mai multe organizaţii ale diasporei evreieşti şi unul dintre cele mai importante rezultate ale cercetărilor sale este afirmaţia potrivit căreia populaţia Caşmirului ar fi de origine iudaică. Şi ce? Se mai înfiinţează un stat evreu acolo? Sau dorim să spunem că toate marile religii ale lumii sunt de inspiraţie iudaică şi că de fapt toată omenirea asta nu este mai veche de 6000 de ani, adică mai precis de vreo  5768, 5769 de ani după calendarul celor care şi-au pierdut vreo 10 triburi. Oare unele nu or fi fost arse de Hitler, la sugestia şi cu ajutorul financiar a două triburi nepierdute?  Ei aş, vorbe de bârfitori şi de maimuţe fără minte. Nu? E cumva posibil ca din cadrul acestor nepierduţi să fie formată interfaţa de slugoi? Au ei nişte calităţi aparte care îi fac buni pentru această activitate? Au o dorinţă nebună de a folosii maimuţele, de a le stăpâni? Oare ei folosesc termenul de golem (golém s.m. fiinţă creată artificial (după o legendă iudaică) din lut şi însufleţită de un rabin, care, devenind primejdioasă prin forţa sa, a fost nimicită)? Nu cumva s-au aflat la baza creării comunismului şi la răspândirea lui în lume? Probabil că ăştia erau din cele 10 triburi pierdute, nu din nepierduţi. Că nepierduţii au construit Capitalismul şi Marea Finanţă şi vor finaliza totul prin Globalizare, după ce vor termina cu partea aceea din islamici care nu îi acceptă. O fac punându-i pe creştini să îi căsăpească pe islamici, adică pe fraţii lor, care după 600 de ani după Hristos, mărturiseau despre acesta, în cuvântul relevat de Dumnezeu Profetului Mohammed. Nu contează că suntem monoteişti, că avem în esenţă aceeaşi învăţătură spirituală, aceleaşi aspiraţii către Creator, trebuie să ne căsăpim că aşa vreau unii.

Interesante grupări, asociaţii, instituţii. Din punct de vedere al unui ofiţer de cercetare diversiune în spatele liniilor inamicului. Isus a fost cel mai bun, de departe, ofiţer de cercetare diversiune. Pe lângă marea sa operă iniţiatică, caracterizată prin simplitate şi exemplificare directă şi imediată pentru a avea penetrare şi impact începând cu cele mai de jos medii şi până la erudiţi, el a lăsat o informaţie de tip matcă, bipotenţială. În general diversionistul utilizează informaţia de tip matcă pentru a crea sau pentru a distruge. Informaţiile de tip matcă sunt de genul „ …vine soţul dintr-o călătorie lungă şi sună la vecini. Iese vecina. „Curv-o” îi spune omul. „Ba curvă îi nevastă-ta că a fost cu acela şi cu acela…”, adică printr-un simplu cuvânt adresat cui trebuie şi pe tonul care trebuie, a adunat o serie de informaţii pe care altfel cu greu le-ar fi obţinut. O informaţie bine fabricată poate construii, poate avea caracter creator, sau poate distruge. Cel mai uşor este să fabrici informaţii cu caracter distructiv.

Informaţia de tip matcă pe care Isus o lasă să lucreze este rugăciunea „Tatăl nostru”. Această informaţie ne spune cine este cel ce ne-a creat, „Tatăl nostru care ne eşti în ceruri”, ne spune locul unde se află Tatăl adevărat al fiecăruia dintre noi „în ceruri”, „sfinţească-se numele Tău”, respectul faţă de Creator – Tatăl trebuie să fie unic şi cuprins în toate, „vină împărăţia ta”, va lua în stăpânire totală Pământul, „fie voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”, legea Creatorului va stăpâni toate lumile, inclusiv Pământul, în egalitatea pe care a stabilit-o pentru făpturile Sale, „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ni-o nouă astăzi” cele necesare nouă sunt de la Tatăl şi el ni le dă pentru că sunt ale lui şi noi suntem ai lui, „şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, este legea iubirii şi a iertării, a non acţiunii şi a non violenţei, „şi nu ne duce pe noi în ispită”, Tatăl va corecta „liberul arbitru”, astfel încât să nu mai fim supuşi greşelii de a ne lăsa păcăliţi de intermediari şi de Stăpâni, „ci ne mântuieşte de cel rău” şi va lua măsuri drastice şi irevocabile împotriva acţiunii de subjugare a creaţiei numită om.

Datorită calităţilor sale deosebite de a vindeca şi de a învia morţii, Stăpânii au văzut în Isus un bagaj genetic deosebit, care ar fi putut să le transforme şi să le înnoiască sistemul material somatic utilizat de ei în o treime din Univers, pe care îl stăpânesc. Atunci au luat decizia ca Isus să sângereze cât mai mult pentru a putea recolta acest material genetic. Ar fi putut utiliza şi siringi pe care le cunoşteau, dar au preferat să nu iasă în evidenţă şi în plus, după bunul obicei se distrau chinuind. Isus a fost împuns cu lancea exact în zona corpului din care sângerarea este cea mai propice pentru a obţine sânge şi plasmă, care se pare că a fost colectată într-un recipient. Stăpânii şi-au injectat produsul pentru a obţine calităţile lui Isus. Dar aceste transformări, care sunt ireversibile, le modifică şi structura spirituală, transformându-i în ceva mai puţin rău. De aceea doresc să provoace cât mai curând posibil o Mare Confruntare, pentru obţinerea supremaţiei, sau cel puţin pentru recunoaşterea actualului statut pe care îl au. Dacă acest lucru nu se va petrece cât se poate de repede, ei vor suferii transformări radicale, care îi vor face în cele din urmă să recunoască supremaţia Creatorului.

O dată cu declanşarea Bătăliei pe tărâm spiritual şi nu numai, în urma acelor experimente efectuate pe copii de care vă vorbeam în lucrare, s-a luat decizia de a scoate de la naftalină aşa numitele Evanghelii apocrife. Acestea sunt circa 30 de Evanghelii şi cu texte fluctuante, sunt atribuite, în general, Apostolilor lui Cristos sau altor apropiaţi ai Săi, dar, de fapt, sunt opera unor medii mai mult sau mai puţin eretice, de multe ori gnostice. Printre cele pomenite mai des: o Evanghelie ebraica, alta egipteana, citata de Clement Alexandrinul, Evanghelia lui Petru, amintita de Eusebius, a doua Evanghelie a lui Marcu, Protoevanghelia lui Iacob (secolul al II-lea) povestind viaţa Fecioarei Maria şi copilăria lui Isus, Evanghelia lui Bartolomeu, opera a gnosticilor egipteni din secolul al III-lea, conţinând cuvintele atribuite lui Isus Cristos după înviere.

Altele, (Evangheliile lui Filip, Barnaba, Andrei etc.) sunt cărţi populare anonime, reluând fabulos biografiile mitice din textele canonice; de pilda, Evanghelia lui Filip (secolul al II-lea) conţine o cosmogonie influenţată de dualismul gnostic, în care apariţia lumii materiale e privita ca o eroare: „Căci acela care a făcut-o năzuia s-o facă astfel încât ea sa fie nestricată şi veşnică. Dar el a greşit si nu si-a ajuns ţinta”.

 Evanghelia lui Petru a circulat mai ales in provinciile răsăritene, fiind citata de Origenes si Iustinus si criticata de episcopul Serapion din Antiohia (citat de Eusebius) cam in anul 200, ca fiind compusă nu de Petru, ci de un grup de eretici.

Dintr-un fragment (descoperit in Egipt, la Ahmim, in 1892) se deduce clar cauza, Isus Cristos apărând în acel text mult mai puţin ca persoană divină, eforturi făcute chiar şi de cei acceptaţi ca fiind canonici (a se vedea Luca).

Aici, Isus e judecat nu de Pontius Pilatus, ci de regele Irod, dar în timpul supliciilor „el tăcea ca si cum nu ar fi simţit nici un fel de suferinţă”, pentru ca, in cele din urma, sa exclame: „Puterea mea, puterea mea, de ce m-ai părăsit ?” (faţă de versiunea canonica: Eli, eli, lama sabakhtani? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”).

Una dintre cele mai interesante, în contextul mitologiei creştine e însa Evanghelia lui Toma (prima jumătate a secolului al II-lea); descoperit în 1946 la Nag-Hamadi (Egiptul de sus, aproape de Luxor), textul ei în facsimil a fost pus la dispoziţia cercetătorilor, în 1947, de UNESCO şi de Departamentul de Antichitati din Cairo, apoi a fost tradus şi publicat de Philippe de Suarez (L’Evangile selon Thomas, Ed. Metanoia, Marsanne, Drome, 1975); după Suarez, „Cristos din Evangheliile canonice cheamă la credinţa, iar Isus al lui Toma cheamă la cunoaştere”.

 Evanghelia lui Toma, considerată de majoritatea cercetătorilor de origine gnostica, e compusa din aproximativ o 100 de rostiri înţelepte (logia), regăsite parţial in Evangheliile canonice, în Faptele Apostolilor şi în unele Epistole, cu precădere în cele scrise de Saul.

Textul cu 114 rostiri fiind o copie a unei traduceri copte. Există presupunerea că scrierea ar fi anterioară (după specialiştii americani nu mai veche decât textele canonice) secolului al II-lea. Câteva rostiri pot clarifica motivul învinuirii de erezie: „Isus le-a spus ucenicilor săi: Asemuiţi-mă, spuneţi-mi cu cine semăn. Simon Petru i-a grăit: Tu semeni cu un filosof înţelept. Toma i-a grăit: Doamne, gura mea nu va încuviinţa sa rostească vreodată cu cine semeni. Zise Isus: Eu sunt Domnul tău, căci tu ai băut şi te-ai îmbătat din izvorul în clocot pe care chiar eu l-am măsurat! Şi l-a luat El cu sine; şi el s-a retras şi i-a grăit trei cuvinte. Iar Toma întorcându-se la tovarăşii săi, aceştia l-au întrebat: Ce ti-a spus ţie Isus? Toma le-a răspuns: De va voi spune un singur cuvânt din cele ce mi le-a rostit, veţi lua pietre şi le veţi arunca in mine; şi atunci un foc va ieşi din pietre şi vă va arde pe voi” ; „Eu vă voi da vouă ceea ce ochiul nu a văzut şi ceea ce urechea nu a auzit, şi ceea ce mana nu a atins şi ceea ce nu a ajuns la inima omului” ; „A grăit Isus: Fiţi trecători” ; „Isus a zis: Eu sunt lumina care este asupra tuturora. Eu sunt Totul. Totul a purces din mine şi Totul la mine s-a întors. Despicaţi un copac: eu sunt acolo; ridicaţi piatra şi acolo mă veţi găsi!” ; „Când faci din doi Unul, ajungi Fiul Omului şi dacă rosteşti: depărtează-te, munte! el se va depărta”.

 Evanghelia lui Toma pare, de fapt, o grefă gnostică pe fragmentele unor mituri arhaice dintr-o arie mai larga (între India şi Egipt), în care se pot distinge deopotrivă şi rezonante mai vagi din textele hermeneutice; presupusa ei autenticitate creştină nu e decât autonomia faţă de corpul evanghelic (canonic şi apocrif).

O ultimă lucrare scoasă sub auspiciile Societăţii Naţional Geografic, este Evanghelia după Iuda, editată în limba engleză de Rodolphe Kasser, Marvin Meyer şi Gregor Wurst, în colaborare cu Francois Gaudard.(Am avut tentaţia să decodific din nou numele autorilor, dar m-am abţinut. Au un mesaj foarte interesant, pe care probabil, dacă voi mai avea ocazia am să îl prezint într-o altă carte.) Lucrarea vrea să spele păcatele lui Iuda şi să arate că Isus şi-a comandat moartea, lansând în subsidiar mesajul sinuciderii „elaborate” (adică nu îţi ei viaţa direct, ci cauţi căi pentru aţi scurta existenţa, sau îi obligi pe alţii să termine cu tine) ca fiind calea prin care corpul spiritual superior scapă din capcana materială a trupului şi se îndreaptă spre o lume paradisiacă. Perversitatea acestei scrieri este demnă de cei care au creat-o în laboratoarele lor. Ca în tot ceea ce fac, în scopul acoperirii mesajelor subliminale şi pentru a atrage la lectură şi crea impresia de adevăr, în lucrare sunt cuprinse şi elemente, noţiuni cu caracter de adevăr. Iată o asemenea noţiune cu referire la gnostici (termenul „gnosticism” provine din grecescul gnosis care înseamnă cunoaştere). „Pentru gnostici, un om este mântuit, nu fiind că are credinţă în Hristos, sau face fapte bune (atenţie!), ci pentru că ştie adevărul – adevărul despre lumea în care trăim, despre adevăratul Dumnezeu şi mai cu seamă, despre cine suntem noi înşine. Cu alte cuvinte este vorba despre cunoaşterea de sine: de unde am venit, cum am ajuns aici şi cum ne putem întoarce la casa noastră cerească. În conformitate cu majoritatea gnosticilor, lumea aceasta materială nu este casa noastră adevărată. (O fi casa Stăpânilor?). Suntem de fapt captivi aici, închişi în trupurile noastre carnale şi trebuie să învăţăm cum ne putem elibera. (Ia-uzi Brâul, cum?). Pentru acei gnostici care erau deopotrivă creştini (fiind că mulţi dintre ei nu erau), Hristos este cel care ne aduce de sus această cunoaştere secretă. El dezvăluie discipolilor săi apropiaţi adevărul, iar acest adevăr îi poate elibera.” V-am prezentat o mostră de informaţie prelucrată de Stăpâni. Îi adevărat, în momentul când vom cunoaşte Adevărul ne vom Mântui, dar s-ar putea să mai mântuim pe veci şi pe alţii care se strădui-e din răsputeri să îl ascundă. Poate că de această mare revoltă ce pare a se induce subtil în mintalul universal se sperie cineva. Şi poate şi de o anumită capacitate care se dezvoltă şi care permite să vezi, să sesizezi nevăzutul. Începem oare să evoluăm, să folosim din ce în ce mai mult cea de a patra dimensiune, să conştientizăm, capacităţile blocate prin educaţia de la naştere impusă de locatori (entităţi definite şi obligate a se mişca într-un anumit spaţiu)?

Peste toate rămâne întrebarea, de ce a curbat trei dimensiuni Creatorul şi a creat lumea materială? Cred că răspunsul se află în versurile poeziei lui Mihai Eminescu, în Luceafărul.

„Din chaos, Doamne, - am apărut

            Şi m-aş întoarce-n chaos…

Şi din repaus m-am născut,

            Mi-e sete de repaus.”  

Hyperion, cere să se întoarcă acolo unde s-a născut, în chaosu-l facerii, în locul de odihnă, de repaus. Adică în lumea materială ce a fost creată cu dublul scop de a putea odihnii activ marile spirite şi de a crea transformări, acumulări în spiritele iniţiale şi medii, pentru a se transforma în spirite superioare. Parcă seamănă puţin cu cele ce scria  dr. Aurel Popescu – Bălceşti. Nu?

Mihai Eminescu a fost unul dintre spiritele superioare venite la odihnă, la refacere pe Terra. Atât de mult s-au temut de el Stăpânii, încât au ordonat asasinarea lui. Au prelevat material genetic din soma lui, iar creierul i se păstrează de cele două triburi nepierdute, într-un recipient special. Ce or fi vrând să facă cu el? Nepierduţilor nu vă interesează şi ceva de la Terente, că aia ne-aţi lăsat-o nouă să o păstrăm la borcan?

Îmi cer scuze că uneori mai dau pe afară, dar ipocrizia milenară, dublată de impotenţă managerială la nivel global din caza neînţelegerii, neacceptării legilor care guvernează Universul, doar pentru faptul că Cineva doreşte să îşi menţină stăpânirea pe lucruri care nu îi aparţin şi că ne cultivă precum roşiile în sere, îmi creează reacţii aproape violente.

Iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi budismul se definesc ca mari religii ale lumii prin ponderea influenţei lor istorice, originalitatea şi profunzimea mesajului lor, precum şi prin numărul mare al adepţilor acestora. Ele au modelat şi continuă să modeleze cultura universală a Umanităţii.

În zilele noastre continuă să-şi caute răspuns întrebările fundamentale privitoare la existenţă, iar apartenenţa la o anumită cultură şi tradiţie religioasă rămâne o preocupare constantă a individului şi a comunităţii din care face parte.( Marile Religii, coordonator Philippe Gaudin)

Ar mai fi fost multe de spus, de analizat, de comparat şi de concluzionat. La momentul când am decis să finalizez lucrarea am constatat că nu am folosit nici măcar o pătrime din materialul documentar avut la dispoziţie. Dacă Dumnezeu îmi va da zile şi dacă ceea ce scriu este interesant pentru cititori, promit că am să revin cu încă cel puţin patru lucrări, care vor aprofunda anumite chestiuni ce au fost prezentate ca afirmaţii, fără a le documenta.

Dumnezeu să ajute România şi pe cetăţenii ei!

 

În loc de sfârşit:

„ CEL CE CREDE ÎNTR-UN SINGUR DUMNEZEU CĂRUIA I SE DĂRUIEŞTE CU TOTUL ŞI ÎN EXCLUSIVITATE, NU SE TEME DECÂT DE NEMULŢUMIREA SA ŞI NU RÂVNEŞTE DECÂT LA ÎNDURAREA SA.

ACEST SLUJITOR ESTE UN OM EXTREM DE LIBER ÎN FAŢA PUTERILOR OAMENILOR, EXTREM DE INDEPENDENT ÎN FAŢA PUTERILOR EFEMERE, EXTREM DE DEMN ÎN FAŢA FIRMITURILOR RĂMASE PE MESELE BOGĂTAŞILOR, EXTREM DE CAST ÎN FAŢA ISPITELOR  PLĂCERII TRECĂTOARE A SIMŢURILOR.

CEL CE ESTE DOAR ROBUL LUI DUMNEZEU ESTE PRIN EXCELENŢĂ UN OM DEZROBIT ŞI NU ESTE DEPENDENT ÎN NICI UN FEL DE NICI O PERSOANĂ ŞI DE NICI UN LUCRU.”

CUPRINS

1. Limita sistemului de măsurare şi comunicare

1.1  Limita sistemului de măsurare a lungimilor

1.2  Limita măsurii timpului

1.3  Limita comunicării

2. Limita cunoaşterii fizice a Universului

2.1  Limite impuse de abordarea ştiinţifică

                  2.2. Limite impuse de structura reală a materiei componente a Universului Material

3. Limita biologică a omului

             3.1. Originea omului

             3.2. Căile posibile ale evoluţiei omului

             3.3. Teoriile principale despre originea omului

             3.4. Rasele umane

             3.5. Un alt fel de Om?

4. Limita socială şi de organizare politică
5. Limita economică
6.  Limita mistică.

Motto:

„Căci a morţii braţ puternic, când stă viaţa s-o despartă,

  Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,

  Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator;

  Zeii pregetă să-şi deie-a lor sentinţă…Şi-n uimire

  Cugetă – de au fost popor destinat spre nemurire,

  Au fost ei – şi dacă mor ei – suntem noi nemuritori?...”

                                   ( Mihai Eminescu, Memento Morii (Panorama deşertăciunilor))