DESCULT PE CALEA VICTORIEI

Prefaţa

            L-am cunoscut pe autor într-o perioadă foarte critică pentru România şi pentru noile democraţii în formare din fostele state socialiste din Europa. La vremea aceea răspunde-am din punct de vedere informativ de Europa centrală şi de est. Primise-m misiunea de a iniţia şi supraveghea o operaţiune specială ce trebuia executată de Statul Român.

            Autorul s-a prezentat primul din grupul operaţional trimis din România la sediul ambasadei, după ce a scăpat de echipa de filaj pe care o trimesesem să îl supravegheze. La sosirea în ambasadă a raportat despre filajul efectuat asupra lui şi a dat o serie de date despre filori, din care rezulta clar că aceştia sunt definitiv compromişi pentru o operaţiune asemănătoare asupra lui.

            S-a aşezat pe un scaun în locul cel mai îndepărtat din camera unde urma să se prezinte detaliile operaţiunii, asigurându-şi controlul asupra întregii incinte. Înaintea intrării în sala tactică i-am supravegheat pe toţi membrii echipei prin sistemul de supraveghere video. Autorul părea că doarme, avea ochii semideschişi, iar la un moment dat i-a deschis brusc uitându-se intens cu un zâmbet uşor schiţat, direct în camera video, care era în mod normal de nedepistat.

            Am înţeles atunci că am de a face cu o persoană cu anumite capacităţi speciale, capacităţi pe care autorul le-a negat şi le neagă şi în ziua de astăzi. Cele ce au urmat referitor la operaţiune, la modul cum autorul a preluat din mers conducerea acţiunilor şi cum membrii echipei i-au acceptat fără echivoc autoritatea, până la sfârşit, probabil că le v-a scrie într-un alt roman atunci când v-a putea.

            Prin natura obligaţiilor de serviciu viaţa a făcut să ne mai întâlnim şi cu alte ocazii, sfârşind aşa cum se întâmplă adeseori într-o prietenie adevărată şi care sper că va dura până când unul dintre noi v-a face trecerea în cealaltă lume. Interesant este faptul că după ce mi-a aflat numele mi-a spus că s-ar putea să fim chiar neamuri şi mi-a descris în amănunt familia din care ar fi posibil să mă trag. Cert este faptul că provin dintr-o familie de naţionalitate română şi că am învăţat această limbă de la bunicul meu. În familia mea nimeni nu mai vorbeşte această limbă.

            În vara anului 2008, aflându-mă în trecere prin Cluj, am văzut o carte într-o librărie pe a cărei copertă era o hartă din satelit a unei zone pe care o cunosc foarte bine. Am luat cartea în mână şi am tresărit la citirea numelui autorului, Filip Orăştieanul. Fără să o deschid am fost aproape sigur că autorul este vechiul meu prieten.

            După ce am răsfoit-o am sigur că este scrisă de el. L-am sunat. Culmea era în Cluj şi am fost fericit să mă întâlnesc cu el.

            Atunci am aflat că a ieşit la pensie. Am întrebat dacă cei care l-au lăsat să iasă la pensie ştiu ce au făcut? Zâmbind după felul lui, a răspuns că el crede că da. I-am spus atunci că în mod sigur nu ştiu ce au făcut şi că este de fapt victima unor jocuri de culise a unor dobitoci care habar nu au ce înseamnă muncă de informaţii şi ce înseamnă un om care are cel puţin şapte cazuri de siguranţă naţională branşate şi rezolvate din punct de vedere a iniţierii informative, cazuri vitale pentru România şi pentru NATO în general. Cazuri la care se lucrează şi astăzi în diferite structuri informative din statele membre NATO şi UE. Toate acestea, fără a pune la socoteală operaţiunile speciale pe care le-a coordonat nemijlocit în teren şi care au fost executate exemplar fără pierderi de tehnică sau de personal, aşa cum îi place lui să spună, probabil şi datorită formaţiei profesionale în logistică.

            L-am criticat cu această ocazie pentru faptul că nu are la cartea scrisă o prefaţă. Mi-a spus că nu a avut cine să i-o facă şi ca atare m-am oferit să fac o prefaţă la a doua carte la care lucra.

            După lectura cărţii Limite impuse omenirii, pe care trebuie să recunosc că a trebuit să o citesc de două ori, şi am făcut-o cu plăcere, pentru a o putea înţelege în profunzime, am aşteptat cu nerăbdare textul celei de a doua cărţi. Când i-am văzut titlul am înţeles că îşi respecta o promisiune pe care o făcu-se în 2004 unor prieteni buni. Din text am înţeles şi cine i-a dat informaţiile pe care le-a utilizat în iniţierea cărţii. Un om asemenea lui, un caracter puternic, un mare patriot dedicat cauzei democraţiei, un luptător pe frontul nevăzut pentru o viaţă mai bună a naţiei lui şi a omenirii în general.

            Cartea aşa cum mă aşteptam prezintă o serie de aspecte critice la adresa anumitor structuri organizaţionale şi la adresa anumitor acţiuni întreprinse de acestea în numele democraţiei. Ca oficial încă, nu pot să îmbrăţişez punctele lui de vedere, mai ales că în spatele anumitor decizii s-a aflat şi expertiza mea în probleme de terorism şi narco-terorism. Desigur multe din metodele puse în aplicare pot fi criticate, însă în acest gen de probleme nu avem de a face cu îngeri sau bebeluși nevinovați. Sunt însă de acord cu el că încălcarea principiilor umanității și a legislației internaționale nu poate fi justificată, prin faptul că se acționează pentru o cauză „nobilă”.

            Ceea ce mi-a părut extrem de interesant în lucrarea lui, este faptul că reușește să creeze un nimb de autenticitate a unor informații pe care altfel le-ai considera fanteziste, prin atașarea lângă acestea a unor date și informații oficiale, perfect autentice. Dacă nu ași cunoaște anumite realități mai puțin mediatizate din lumea înconjurătoare, l-ași suspecta de insidueoasă manevrabilitate a logicii mintale în scopul promovării unor idei fanteziste. Însă, așa cum o să constatați și dumneavoastră, autorul face eforturi pentru a găsi explicații cât mai naturale și lipsite de fantastic. Paradoxal însă, sau poate nu, aceste explicații parcă adâncesc și mai mult misterul în jurul problemelor propuse spre analiză.

            Cartea începe cu o promisiune și anume aceea de a ne dezvălui tainele unui document, care ar fi fost editat de către stăpânii lumii sau de către intermediari, așa cum numește autorul probabil o anumită ierarhie socială de prim rang. Dezvăluirea este amânată până către finalul cărții, când deja cititorul este înarmat cu o serie de informații și incertitudini. Fără a mai șoca, informațiile din respectivul document se pliază perfect pe incertitudinile cititorului.

            La finalul cărții, după ce aflăm de continuarea războiului între rasa umană și cineva nu foarte concret definit, rămâne-m cu întrebarea și noi ce facem acum? Am pus această întrebare autorului.

            Nu știu dacă mă așteptam să îmi răspundă ceva de genul „…ia mitraliera și vino cu mine…” sau „…trebuie să ne rugăm…”.

            Răspunsul lui a fost însă unul care m-a făcut să mă rușinez, întrucât am și un doctorat în domeniul psyho. Mi-a răspuns printr-o înșiruire de întrebări de tipul: „…Ce anume anihilează acțiunile psyho asupra individului? Ce anume provoacă teama? Care este principala modalitate prin care sunt stăpânite mulțimile?...” Da, este  extrem de simplu „cunoașterea, respectiv reversul, necunoașterea”.

            Dacă știi ești liber, nu mai ai teamă, ești propriul tău stăpân.

            Din motive financiare, a durat destul de mult până a reușit să finalizeze a doua carte. Nerăbdător l-am presat să îmi trimită cartea așa cum este ea, pe fascicole. Fiecare calup de informație trimis de el, era devorat cu o maximă curiozitate. De fiecare dată urma întrebarea pe când continuarea. Am încercat să îl ajut financiar, dar am fost refuzat politicos.

            Majoritatea lecturilor le-am făcut în interiorul ambasadei, ocazie cu care, domnul ambasador a intrat în contact cu textul fascicolelor trimise de autor. I-au trezit interesul și a trebuit să le lecturez împreună cu excelența sa. Comentariul făcut de dânsul într-una din seri este relevant zic eu, referitor la valoarea cărții și la autor: „…Ce bine că oamenii dotați cu o asemenea inteligență, erudiție și capacitate de analiză și sinteză sunt rari. Dacă nu ar fi așa, lumea nu ar mai putea fi guvernată  cum este acum, iar noi ar trebui să transpirăm din greu pentru o bucată de pâine. Pe acest om dacă nu îl ai ca prieten, în nici un caz nu e bine să îl ai dușman…”.

            Prin influența pe care o am l-am recomandat pentru un post de consilier pe probleme de luptă împotriva corupției în statele „foste comuniste”. A fost acceptat, atât eu cât și excelența sa domnul ambasador ne-am ocupat de demersurile necesare pentru a fi acceptat la interviu și pentru a susține probele pentru post. Culmea, împotriva participării lui la acest concurs și interviu s-a ridicat tocmai un oficial român, care ar fi trebuit să fie mândru de faptul că țara sa a fost aleasă să fie desemnată pentru o activitate de consiliere la nivel european. L-am întrebat pe oficialul român ce anume i se reproșează acestui om. Răspunsul a fost că nu i se poate reproșa nimic, dar că el susține părerea unui grup care l-a mandatat la aceasta. Nu a vrut sub nici o formă să ne spună componența grupului. Până la urmă a bălmăjit ceva de genul că alegerea noastră este prea bună pentru lumea în care trăim.

            Autorul nu a mai apucat să participe la interviu întrucât postul s-a desfințat, Consiliul Europei arătând că datorită progreselor „evidente” în lupta împotriva corupției, făcute de statele „ex-comuniste” nu mai este necesară înființarea acestui post.

            Ca un cunoscător al realității nu am putut decât să fiu mirat de o asemenea afirmație care nu se susține pe nimic în lumea reală.

            Dar așa cum mi-a spus atunci autorul, noi nu trăim în lumea reală, ci în imaginea lumii reale așa cum ne este prezentată ea de cei îndriduiți să o facă. Într-un fel sau altul abia atunci am înțeles în profunzime mesajul transmis de autor prin cele două cărți. Am înțeles durerea lui legată de incapacitatea liderilor lumii de a se desprinde de modul de gândire obedient unor falși promotori ai puterii și de a nu fi în stare să își reprezinte proprii cetățeni cu nevoile, dorințele și aspirațiile lor. Am înțeles cât de mulți suntem și cât de puțini știm. Am înțeles că adevărata democrație înseamnă în primul rând a știi.

            Executive Manager Andrew P.S. Paven

DESCULŢ PE CALEA VICTORIEI

            Aşa cum am promis în cartea Limite impuse omenirii am dorit să revin asupra unor aspecte prezentate în acea carte. Poate unul dintre cele mai interesante este acela referitor la conţinutul unor Rapoarte din laboratoarele ultra secrete ale Intermediarilor.

            După stilul deja cunoscut nu am să ating abrupt cele mai spinoase probleme, ci am să încerc să fac o scurtă pregătire a situaţiei globale existente la acel moment când Statul Român a luat decizia să se documenteze referitor la chestiuni care aparent ţineau de o lume a paranormalului.

            Contextual Serviciile Speciale de Informaţii ale României se aflau în situaţia în care primiseră două lovituri extrem de puternice prin deconspirarea reţelei Caraman din Franţa datorită deciziei K.G.B. şi prin informaţiile date C.I.A. de către Pacepa. Chiar dacă conform principiilor muncii conspirative, activitatea persoanelor implicate în munca de informaţii este compartimentată, iar persoanele de decizie din sistem nu au acces la bucătăriile operaţiunilor şi la componenţa reţelelor. O entitate decizională de tipul Pacepa poate face mult rău.

            Informaţiile date de acesta coroborate cu alte informaţii de la alţi trădători (a se vedea cazul adjunctului lui Caraman, ofiţer operativ, care întâmplător era evreu), pot produce accente dramatice în munca de informaţii.

            Astăzi domnul Pacepa apare ca un erou, pentru că a trădat la cei care aparent au câştigat o aşa zisă confruntare. Mă întreb de unde a adunat domnia sa averea pe care o revendică de la Statul Român, în condiţiile în care cei mai mulţi ofiţeri de informaţii, care nu au trădat, trăiesc din pensii în apartamente de bloc primite pe vremea regimului trecut.

            Legat de aşa zisele super calităţi ale ofiţerilor de securitate care lucrau pe linie de informaţii, spionaj şi contra – spionaj, până în anul 1989, nu am o impresie prea bună. Datorită unei decizii a Comitetului Politic Executiv, începând cu 1970 au fost recrutaţi pentru şcolile speciale de pregătire a ofiţerilor de informaţii, în general persoane care proveneau din rândul clasei muncitoare, a muncitorilor care se străduiau să mai facă şi un liceu la seral. Cu tot respectul pentru eforturile acestor oameni, coeficientul lor de inteligenţă era în cel mai bun caz de nivel mediu. Fapt care s-a şi repercutat în activitatea lor viitoare.

            În 2004, mi-am exprimat nemulţumirea faţă de activitatea acestor ofiţeri într-o discuţie cu un tânăr ofiţer de contrainformaţii şcolit după 1990 şi care înainte de a îmbrăţişa această muncă, fusese un eminent student al Academiei Navale. El le-a luat apărarea invocând printre altele şi activitatea Reţelei Caraman. L-am întrebat unde au dispărut la Revoluţie şi în perioada care a urmat, când ar fi fost nevoie de ei pentru a proteja România de atacurile şi loviturile economice administrate. Răspunsul ofiţerului a fost că au intrat în conservare. Iertaţi-mă, dar cred că conservele s-au împuţit. Iar cei care au rămas în activitate au făcut mai mult rău decât bine, Poporului Român. Mai bine se conservau şi ei.

            În cele ce urmează doresc să vă introduc în atmosfera evenimentelor care au ţinut vârful de presă în anul 1982. De ce fac referire la acest an? Pentru că în cartea Limite impuse omenirii, în contextul unor experienţe efectuate pe copii, spuneam că Intermediarii au emis un prim raport, pe care l-am intitulat Raportul I. Cel mai important eveniment din anul 1982 a fost fără îndoială războiul dintre Argentina şi Marea Britanie, pentru insulele Malvine sau Falklands.

Înainte de a intra în problemele pe care vreau să le expun atenţiei dumneavoastră, trebuie să fac o precizare şi anume faptul că informaţiile prezentate au de cele mai multe ori o singură sursă, iar aceasta nu este de cele mai multe ori prima care a luat contact cu informaţia iniţială. Nu pot de asemenea să aduc garanţii privind moralitatea şi interesul surselor. Pe cale de consecinţă vă rog să contabilizaţi tot ceea ce scriu, ca folclor, posibil basme, sau simple versiuni imaginate în scopuri din cele mai diverse. Singurele lucruri care vin să completeze, sau să susţină contextual informaţiile prezentate sunt anumite pasaje din presa scrisă şi din alte cărţi, lucrări ştiinţifice, etc. Vă mulţumesc.

1. Războiul fără miză

Vă prezint în continuare o analiză a acestui război în contextul pregătirii profesionale a militarilor. Se încearcă astfel să se motiveze, victoria decisivă a militarilor britanici asupra celor argentinieni.

„Aflate la doar câteva sute de kilometri de coasta Argentinei, insulele Falklands (sau Malvine, cum le spun sud-americanii) au devenit, în ianuarie 1833, colonie britanică. În jur de 2000 de locuitori şi câteva sute de mii de oi, cam aceasta însemnau Malvinele in 1982. (O să constataţi că mai însemnau ceva, ceva care se pare că era foarte important pentru Marea Britanie şi S.U.A.)  Decizia Argentinei de a ocupa insulele n-a avut la bază, aşadar, motive economice. A fost vorba, mai degrabă, despre o decizie pur politică. Regimul de dictatură militară din Argentina, condus de generalul Leopoldo Galtieri, se confrunta cu o situaţie internă dificilă şi a dorit să-şi consolideze poziţiile, oferind poporului, în loc de orice altceva, o victorie militară clară. La prima vedere, un astfel de rezultat al confruntării părea inevitabil, în special din cauza distanţelor. Aflate foarte aproape de Argentina, Malvinele erau la peste 8000 de mile marine (14400 kilometri) depărtare de Marea Britanie. În plus, efectivele militare britanice care păzeau Malvinele erau minuscule.
       Dar argentinienii au avut câteva surprize foarte neplăcute. Atunci când au încercat să cucerească şi Georgia de Sud, aflată la 800 de mile depărtare de Falklands, argentinienii s-au lovit de rezistenţa înverşunată a unei garnizoane de doar 23 de oameni.        Aceşti militari de profesie, care făceau parte din trupele britanice de infanterie marina (Marines), au avariat grav două nave de război inamice şi un elicopter de transport, după care s-au angajat în luptă, deşi aveau doar arme uşoare, cu mai bine de 500 de militari argentinieni. În Malvine, o forţă de desant de 4000 de oameni a fost întâmpinată – la 2 aprilie 1982 – de grupuri mici de luptă, cu un efectiv total de doar 68 de militari, care au rezistat cu o ferocitate complet neaşteptata. Aşa de exemplu, una dintre plajele pe care au debarcat argentinienii a fost apărata cu succes, o vreme, de doar doi militari britanici dintr-un renumit regiment scoţian, înarmaţi cu o singura mitraliera şi având doar 1600 de cartuşe. (Îmi este greu să cred acest fapt, la o cadenţă teoretică de 300 de lovituri pe minut, o mitralieră consumă muniţia respectivă într-o jumătate de oră. Probabil că a fost apărată cu succes timp de să zicem o oră.)
         După ce au cucerit rapid insulele, argentinienii erau convinşi ca britanicii nu vor riposta. S-au înşelat crunt. Premierul Margaret Thatcher a trimis imediat la luptă toate forţele pe care le avea la dispoziţie. La doar trei zile după pierderea insulelor, britanicii începeau „Operaţiunea Corporate”. 3000 de militari plecau spre Falklands, la bordul a 68 de nave comerciale, escortate de 51 de nave de luptă. În ciuda pierderii unor cantităţi mari de arme şi provizii aflate la bordul navei Atlantic Conveyor (care a fost scufundată de aviaţia argentiniană), britanicii au debarcat, la sfârşitul lui mai, în Malvine. Argentinienii aveau, în confruntarea finala, numeroase avantaje: luptau în defensivă, îşi organizaseră poziţii puternic fortificate şi aveau atât avioane, cât şi elicoptere de luptă şi de transport. Mai mult, forţele argentiniene numărau peste 12000 de militari, în timp ce britanicii au aruncat în luptă doar cinci batalioane – trei de Royal Marines, precum şi alte două de paraşutişti. în final, cei 3000 de militari profesionişti britanici i-au înfrânt şi i-au obligat să se predea pe adversarii lor. Argentinienii, deşi aveau toate avantajele posibile de partea lor – inclusiv o superioritate numerica de cel puţin 4 la 1, ca şi superioritate aeriană clară (…în realitate lucrurile au fost tocmai invers şi o să vedeţi şi din alte materiale de ce), nu erau militari de profesie, ci soldaţi ai unei armate alcătuite pe baza sistemului recrutării generale. Ei au pierdut 655 de morţi, în timp ce învingătorii lor au pierdut doar 255 de oameni. (O armată alcătuită pe principiul recrutării generale au fost şi celebrele unităţi de vânători de munte, care aparţineau României. Atât de tare nu speriau pe nimeni aceste unităţi neprofesioniste, încât principala condiţie pentru ca România să fie primită în NATO, a fost aceea de a le desfiinţa. Iar cei care au pus aceste condiţii au fost foştii noştri aliaţi şi anume Rusia, Ungaria şi Bulgaria. Dar în mod special a fost Rusia. Oare de ce?)
       În timpul primului război din Golf a avut loc un episod care măsoară clar – ca şi luptele din Falklands – cât de eficiente pot fi trupele unei armate profesioniste atunci când se confruntă cu o armată întemeiată pe recrutarea generală.

 La 24 februarie 1991, un batalion american de tancuri a primit ordin să înainteze într-o breşă a dispozitivului defensiv irakian. Unitatea americana – Batalionul 1 din Regimentul 34 blindate – avea în compunere patru companii de tancuri, un pluton de mortiere şi un pluton de cercetare; cu totul, 58 de tancuri şi şase maşini de lupta Bradley. Înaintând rapid, americanii au nimerit, pe neaşteptate, în noaptea de 26 spre 27 februarie, într-o ambuscadă organizată cu multă dibăcie de irakienii din Garda Republicană, cea mai experimentată şi mai bine dotată parte a armatei lui Saddam. Zeci de tancuri T-62 si T-72, ca şi vehicule de luptă mai uşoare, înarmate cu rachete antitanc, îi aşteptau pe americani, pe jumătate ascunse în spatele unor dune de nisip. În schimbul de focuri care a urmat, americanii au distrus zeci de vehicule de luptă irakiene, fără a suferi nici o pierdere. Una dintre companiile de tancuri ale batalionului american a distrus, ea singura, 15 tancuri, 11 transportoare blindate, un tun antiaerian şi patru camioane grele ale inamicului. Dar Garda Republicană irakiană, oricât de oţelita va fi fost ea în urma războiului de aproape un deceniu împotriva Iranului, era doar parte a unei armate alcătuite pe baza recrutării generale şi obligatorii, în timp ce tanchiştii americani erau, cu toţii, militari de profesie.” (Şi aş adăuga un fapt pe care autorul articolului a uitat să îl prezinte. Americanii vedeau de sus întreg Teatrul de operaţii, ştiind în întuneric cu precizie poziţia fiecărui car de luptă irakian.)

Legat de aşa zisa superioritate aeriană pe care ar fi avut-o Argentina vă prezint un extras dintr-un material al Academiei Militare Române, material realizat pe baza informaţiilor din Teatrul de operaţii militare.

„S-a spus că războiul dintre Anglia şi Argentina din anul 1982 nu a fost unul obişnuit, şi asta din mai multe puncte de vedere. Unul din ele este că, deşi membră a NATO şi atacată în mod direct de Argentina, Anglia nu a putut solicita intervenţia aliaţilor săi, pentru apărarea colectivă, potrivit articolului 5 din Tratatul de la Washington. Această situaţie s-a datorat faptului că, potrivit articolului 6 al tratatului, zona de aplicare a acestuia este la Nord de Tropicul Racului (250 latitudine nordică), în vreme ce Insulele Falkland, aflate la Sud de Tropicul Capricornului (250 latitudine sudică), sunt cu mult în afara acestei zone. Totuşi, Anglia a beneficiat de sprijinul benevol al unora din aliaţii săi, în special Statele Unite ale Americii şi Franţa.

Deşi a încercat medierea conflictului, printr-o intensă navetă diplomatică a secretarului de stat Haig, SUA nu au ezitat să pună la dispoziţia Angliei baza aeriană Wideawake, situată pe Insula Ascension, posesiune britanică. Încă de pe 3 aprilie, aproape simultan cu obţinerea acordului oficial al SUA, opt avioane C-130 britanice au decolat spre această bază, care, în viziunea strategilor de la Londra, urma să îndeplinească două roluri esenţiale. Primul era de a servi ca raion de concentrare pentru personalul, navele şi avioanele Forţei de Intervenţie, iar al doilea era de bază logistică înaintată.

SUA au sprijinit Anglia şi cu informaţii de două categorii (din interceptarea comunicaţiilor argentiniene şi din cercetarea cosmică).
       Informaţiile obţinute de satelitul de comunicaţii NATO3 din interceptarea comunicaţiilor radio argentiniene, odată înregistrate pe bandă, erau trimise la Londra, asigurând o cunoaştere a comunicaţiilor inamicului cu o întârziere de opt ore. Ulterior, după 1 mai, a devenit posibilă retransmiterea directă a acestor informaţii către o staţie terestră din Anglia.

Imaginile obţinute de sateliţii spioni de tip Keyhole, care survolau zona de conflict la interval de 90 minute, au permis britanicilor o bună cunoaştere a situaţiei operative. Pe Insula Ascension se găsea şi staţia terestră a satelitului american DSCS 113.

Tot prin sistemul american de sateliţi a fost posibilă şi asigurarea legăturii directe, secretizate, între Londra şi Forţa de Intervenţie.

O dată cu eşecul convorbirilor de pace, SUA au declarat imediat un embargo total privind exportul de armament şi au sistat în acelaşi timp orice împrumut către Argentina.

Rezultatul conflictului, desfăşurat în epoca rachetelor, a depins în mare măsură şi de diferenţele tehnologice.

Aprovizionarea cu o cantitate importantă de rachete AIM 9 SIDEWINGER, din ultima versiune, modernizată (cu un câmp de achiziţie a ţintei dublu faţă de rachetele MATRA din dotarea argentinienilor), a căror eficienţă în luptă a fost de natură să încline succesul în lupta aeriană, a constituit o altă modalitate de ajutor a SUA pentru Anglia.

După aprobarea de către Congres a ajutorului pentru Anglia, în scopul creşterii capabilităţilor de supravieţuire în mediu ostil a navelor şi aeronavelor britanice, Tracor Company, un contractor al Armatei SUA, a livrat şi ajutat la montarea modulelor de contramăsuri ALE 40 de tip CHAFF şi FLARE 4.

Tot SUA au vândut Angliei şi ultima generaţie de rachete antiradiolocaţie AGM-45 Strike, care, datorită tacticilor folosite de argentinieni (de a întrerupe funcţionarea radarelor după detectarea rachetei) au distrus doar un radar de tip Skyguard 5, care dirija focul sistemelor de artilerie AA Oerlikon de 35 mm.

Tot în cadrul ajutorului acordat, SUA au vândut Angliei şi rachete aer-navă de tip AGM 84 A HARPOON, dar care nu au fost folosite pe timpul conflictului. Cu acest gen de rachete au fost echipate şi unele din avioanele Nimrod 6.

O informaţie controversată este cea potrivit căreia SUA ar fi „împrumutat” pe durata conflictului câteva avioane Harrier7 cumpărate în 1980 pentru Infanteria Marină americană, care au fost revopsite în grabă cu însemnele RAF 8.

O informaţie neconfirmată din alte surse arată că exerciţiile navale comune desfăşurate de SUA şi Argentina sub numele „UNITAS” au permis SUA să strângă informaţii preţioase despre Armada şi că aceste informaţii au fost transmise Londrei după începerea conflictului.

Un alt aliat al cărui ajutor preţios nu poate fi trecut cu vederea a fost şi Franţa.

Imediat după plecarea celor două portavioane uşoare, Hermes şi Invincibile, către Insula Ascension, avioanele Harrier bazate pe acestea au fost trimise să se instruiască pentru lupta aeriană împotriva avioanelor Mirage10, împreună cu piloţii francezi.

Simularea luptelor aeriene între Harrier şi Mirage a permis piloţilor britanici să cunoască din timp posibilităţile tehnice ale avioanelor pe care le vor întâlni ulterior în luptă, acelaşi tip de avion existând şi în dotarea forţelor aeriene argentiniene.

Franţa era şi cea care vânduse Argentinei, pe lângă avioanele Mirage, şi avioanele Super Etendard, şi rachetele aer-navă Exocet.

În cadrul ajutorului acordat Angliei, Franţa a pus la dispoziţie cele mai importante date despre aceste sisteme de armament şi despre modul în care se poate acţiona împotriva acestora.

La izbucnirea conflictului era în curs de derulare un contract pentru 12 avioane Super Etendard şi 20 rachete aer-navă Exocet, din care fuseseră livrate doar cinci avioane şi cinci rachete. Despre faptul că acestea au produs pierderi impresionante flotei britanice (două distrugătoare şi o navă portcontainer) şi modul în care au influenţat tacticile de întrebuinţare a forţelor britanice nu mai este nevoie să amintesc.

Cel mai important ajutor acordat de Franţa a constat în blocarea oricăror livrări de rachete Exocet pe timpul conflictului, nu numai către Argentina dar şi către statele care ar fi putut să le revândă acesteia. Franţa a rămas fermă în aplicarea embargoului impus în ciuda eforturilor disperate depuse de Argentina pentru a-i fi livrate avioanele şi rachetele din contractul aflat în derulare.

Iată cum, deşi în afara zonei de acţiune a Tratatului Nord-Atlantic, SUA şi Franţa au găsit cea mai bună modalitate de a-şi manifesta sprijinul pentru aliatul lor istoric, Anglia.”

Un articol apărut, mult mai târziu în presa vremii, reia motivul înfrângerii, ca fiind cel al neprofesionismului şi ne mai informează cu un fapt foarte ciudat. Şi anume că 350 de oameni s-au sinucis, întrucât au fost traumatizaţi de experienţa trăită.

„La 25 de ani de la declanşarea războiului din insulele Falkland, argentinienii continuă să îşi amintească de el cu durere. Peste 600 de oameni şi-au pierdut viaţa în cele 10 săptămâni de conflict, sfârşit cu victoria trupelor britanice. Cei care poartă răni în suflet sunt însă mult mai numeroşi.

Pe 2 mai 1982, nava-amiral a flotei argentiniene a fost scufundată de torpilele lansate de submarinul nuclear britanic Conqueror. Atunci s-au înregistrat aproape jumătate din totalul victimelor în acest conflict. Războiul a făcut însă victime chiar şi după ce s-a încheiat. 350 de oameni, traumatizaţi de experienţa limită, s-au sinucis în anii care au urmat. Maria Laura Capparelli îşi aminteşte cum soţul ei, Jorge, pe care l-a cunoscut la un an după război, şi-a pus capăt vieţii, în 1992.

 „Cred că aceşti bărbaţi purtau o durere imensă în suflet şi numai ei ştiau prin ce-au trecut. Nu este uşor să înmormântezi pe cineva ca şi cum nu ar fi existat. Cred că nimeni nu poate uita asta, a fost ceva cumplit. Să fii chinuit de frig, să nu ai ce mânca şi nici apă. Cred că Jorge nu a putut trece peste toate acestea”, povesteşte Maria Laura Capparelii, văduva unui veteran.

Decizia juntei militare de la Buenos Aires de a invada insulele Falkland la 2 aprilie 1982 a fost considerată o eroare şi o tentativă stângace de a deturna atenţia de la eşecurile în politica internă. Armata argentiniană, prost echipată şi constituită mai ales din recruţi cu doar 9 săptămâni de instrucţie, nu a putut face faţă corpului expediţionar britanic, mai puţin numeros, dar mai bine echipat şi constituit din profesionişti încercaţi.

La 14 iunie 1982, argentinienii au capitulat, iar stindardul britanic a fost înălţat din nou în capitala Port Stanley. Reveniţi din campanie, militarii argentinieni nu au beneficiat de recunoaşterea statului de veterani de război şi au primit pensii derizorii.”

            Legat de atmosfera din America de Sud şi implicaţiile unor mari puteri în zonă vă prezint un articol publicat în anul 2002 în ziarul Ziua, semnat de Vladimir Alexa.

Un nou pas pe calea destabilizării - cu care se confruntă de mai mult timp Argentina - a fost făcut prin arestarea la Buenos Aires a fostului preşedinte, generalul Leopoldo Galtieri - şi a altor 40 de ofiţeri, sub acuzaţia de crime, răpiri de persoane şi tortură în legătură cu actele represive din urma cu 20 de ani, în perioada cunoscută sub numele de „războiul murdar”, confruntarea Armatei cu forţele de stânga. Actualele arestări sunt cele mai ample efectuate în Argentina după decretele de exonerare intitulate ale „obedienţei datorate” şi „Punto finale”, care puneau capăt urmării penale a militarilor şi agenţiilor serviciului secret (SIDE) angajaţi în „dispariţia” a 30.000 de argentinieni (…este vorba de dispariţii, pur şi simplu au dispărut, nimeni nu ştie de ei şi nu pot da relaţii, fără a lua în considerare morţile înregistrate oficial. În decembrie 1989 pe teritoriul României trebuiau să moară şi să dispară 60.000 de români.) cu vederi de stânga şi terorişti, între 1976 şi 1983. Legea „obedientei datorate”, promovată în 1987 de preşedintele Raul Alfonso ca urmare a unei revolte a Armatei.

Disculpa personalul mediu militar şi pe cel cu grade mici în virtutea „obedienţei militare”, a faptului ca toţi aceştia executaseră „ordine”. Decretul „Punto finale” („Punct final”) a fost introdus trei ani mai târziu, în 1990, de către preşedintele Carlos Menem şi îi exonera pe liderii juntei militare condamnaţi în 1985 pentru crime contra umanităţii. Menem promovase decretul în vederea „pacificării naţionale”, de care Argentina avea atâta nevoie după două decenii de confruntări. Doi foşti lideri ai juntei militare - generalul Jorge Videla şi amiralul Emilio Massera - se aflau deja după gratii, împreuna cu alţi ofiţeri, pentru rolul jucat la centrul de tortura de la „Şcoala Navala de Mecanică” (ESMA), precum şi în răpirile de bebeluşi născuţi de femeile deţinute la ESMA, bebeluşi oferiţi apoi familiilor de militari dornice de adopţii. Acest tip de crimă nu a fost însă inclusă în procesul celor doi din 1985 - în care au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă - şi nici nu este menţionată ca atare de „Punto finale”. La aceasta a contribuit şi faptul că numărul militarilor argentinieni care adoptaseră copii era foarte mare (…în realitate nu era chiar aşa de mare. Numărul adopţiilor este de circa 21 de copii. Numărul copiilor rezultaţi în urma violurilor petrecute în aceste detenţii este în jur de 289 de suflete. Diferenţa dintre 289 şi 21 au luat, aşa cum bănuiesc deja cititorii cărţii Limite impuse omenirii, o altă destinaţie.) , ceea ce ar fi complicat considerabil procesul şi ar fi stârnit, în plus, revolte în Armată. Anul trecut însă (2001) judecătorul Claudio Bonadio, cel care a ordonat şi ultimele arestări, a considerat că este vorba de crime contra umanităţii, iar absolvirea lor - prin decretele „obedienţa datorată” şi „Punto finale” - constituie o violare a Constituţiei Argentinei. Prin aceasta însă Bonadio a deschis Cutia Pandorei şi nu întâmplător agitaţia stârnită în Armata şi presă de arestări are, potrivit multor analişti, legătură cu un mecanism bine pus la punct de „destructurare” a societăţii argentiniene, pe plan economic, financiar, iar acum şi militar (..şi în Argentina? Credeam că numai în România.). Generalul Leopoldo Galtieri şi ofiţerii arestaţi se aflau la conducerea Argentinei când s-a dezlănţuit războiul din Insulele Falkland (Malvine), dintre Marea Britanie şi Argentina - ţară care revendică autoritatea asupra insulelor -, război în care Marea Britanie a fost intens susţinută de Statele Unite, aflate sub Administraţia Reagan - Bush (tatăl actualului preşedinte american). După înfrângerea Argentinei în război, generalul Galtieri a fost arestat şi condamnat la 12 ani închisoare pentru că, în calitate de şef al statului, dăduse dovadă de „neglijenţă”, dar a fost exonerat apoi de pedeapsă de preşedintele Carlos Menem.

Actualele acuzaţii contra generalului Galtieri nu se mai cantonează în zona responsabilităţilor pentru războiul din Insulele Falkland, ci se referă la evenimente derulate anterior. În 1980, Galtieri era comandantul Corpului II de Armată, cu baza la Rosario, al doilea oraş ca mărime al Argentinei. Regiunea se afla în preajma graniţei cu Brazilia, unde Corpul II desfăşura operaţiunea „Liliacul”, contra muşcării teroriste „Montoneros” a stângii peroniste. Mişcarea teroristă „Montoneros” - formată în cea mai mare parte din exilaţi - avea în program reîntoarcerea în Argentina şi organizarea contraofensivei împotriva dictaturii cu mijloace militare şi propagandistice. Generalul Galtieri este acuzat acum de „dispariţia” a 20 de terorişti din „Montoneros”, ale căror trupuri n-au fost niciodată regăsite. Pe baza mărturiei unui fost ofiţer - dată „Comisiei adevărului” - cei 20 ar fi fost „îndelung torturaţi”, apoi „drogaţi” şi „aruncaţi din avion în Ocean” (…culmea, chiar deasupra insulelor Malvine), în felul acesta explicându-se faptul că trupurile nu le-au fost regăsite niciodată.

Pe lângă generalul Galtieri, cazul include şi alţi ofiţeri superiori: generalul Cristino Nicolaides, şeful de Stat Major; generalul Carlos Guillermo Suarez Mason, comandantul regiunii militare Buenos Aires; şi Raul Ojeda, seful Politiei federale.

Printre cei arestaţi se număra ofiţeri ai Batalionului 101 al forţelor de securitate, care a participat la aşa-numitul „Război murdar”. Principala proba a acuzării o formează un document secret - despre care se spune ca ar fi fost descoperit recent în arhiva serviciilor secrete (SIDE) - şi care îi menţionează pe cei 20 ca fiind „arestaţi”, consemnându-se data dispariţiei lor.

În operaţiunea contra teroriştilor din „Montoneros”, serviciul secret militar argentinian a procedat la arestări sau „răpiri” de pe teritoriul Braziliei, fapt care ridică şi problema colaborării acestei ţări cu junta de la Buenos Aires. Se citează cazul unui terorist arestat în Brazilia, după ce sosise cu avionul din Venezuela. Prilej de a arunca piatra şi în grădina statului vecin, Brazilia. Cazul prezintă şi un alt avantaj, în lupta pentru putere în Argentina: în timp ce Galtieri şi alţi ofiţeri superiori sunt în rezervă, altfel spus se retrăseseră, alţii - dintre cei care participaseră la evenimentele de acum 20 de ani - sunt încă activi, iar un proces cu dezvăluiri i-ar putea înlătura de la conducerea Armatei. Astfel, unul dintre cei arestaţi a stârnit consternare in Statul Major argentinian: colonelul Alberto Crinigan servea, în mod curent, ca ofiţer de legătură  între Ministerul Apărării şi SIDE (serviciul secret). Anterior, colonelul Crinigan fusese șeful serviciului secret militar argentinian. Cotidianul „La Nacion” notează, în acest sens, că „printre oficialii” principali ai Armatei există convingerea că Armata se confruntă cu o acţiune care este „departe de a fi strict juridică”. „La Nacion” precizează că arestarea şi inculparea colonelului Alberto Crinigan şi a altor ofiţeri constituie fără îndoială o „provocare”, care vizează Armata argentiniană. Într-un editorial, cotidianul se solidarizează cu ofiţerii arestaţi, avertizând că „hotărârea judecătorului Bonadio de a declara cele două decrete, „Punto finale” şi al „obedienţei datorate”, ca anticonstituţionale, constituie un pas înapoi în domeniul securităţii judiciare.” Un alt cotidian argentinian, „Clarin” - citând un înalt ofiţer care a preferat însă să-şi păstreze anonimatul -, şi-a exprimat „îngrijorarea faţă de detenţia unui ofiţer de talia lui Crinigan şi a restului militarilor - din care 17 au peste 70 de ani -, deoarece este o măsură contră spiritului de pacificare pe care îl promovau „obedienţa datorată” şi „Punto finale”. Colonelul Alberto Crinigan este considerat la Buenos Aires „omul cu cea mai intimă cunoaştere a operaţiunii secrete a Armatei şi a serviciilor speciale”. Orice proces în care va fi implicat Crinigan ar putea duce la dezvăluiri importante cu efect destabilizator. Prin arestarea lui Crinigan, judecătorul Bonadio - şi cei din spatele său - urmăresc să dea Armatei şi serviciilor secrete argentiniene o „lovitură de biliard”.

        Actualele arestări de la Buenos Aires vizează şi un obiectiv mai ambiţios: reţeaua „Condor”. În anii ”70-”80, mai multe state latino-americane au creat reţeaua „Condor”: Argentina, Bolivia, Chile, Brazilia, Uruguay, Paraguay etc. În acei ani reţeaua „Condor”, bazându-se pe „echipele morţii” din fiecare stat membru: „Alianţa Argentiniana Anticomunista”(AAA), „Los Novios de la Muerte” (Logodnicii Morţii, Bolivia), „Patria y Liberdad” (Chile), „MAS” (Columbia), „Comandamentele de vânătoare contra comuniştilor” (Brazilia), a lansat o serie de acţiuni contra comuniştilor şi a socialiştilor radicali, în care consilierii militari argentinieni au jucat un rol important (…oare pentru faptul că proveneau dintr-o armată neprofesionistă?) . Pe baza unui acord secret, contra arme, consilierii militari argentinieni au pregătit, la cererea Statelor Unite, forţele antisandiniste („Contras”) din Nicaragua. Militarii argentinieni se regăseau aproape în fiecare punct fierbinte al Americii Latine şi de Sud din acei ani. În calitate de consilieri, ei au antrenat ofiţerii guatemalezi pentru operaţiuni anti-gherilă, alături de consilierii israelieni. Au luat parte la „Lovitura de cocaină” din Berlin, l-au ajutat pe Roberto D'Aubuisson, şeful „echipei morţii” Orden din Salvador, la lichidarea monseniorului arhiepiscop Oscar Romero, în cadrul operaţiunii „Ananas” (Arhiepiscopul Romero a fost una dintre vocile proeminente care au criticat abuzurile din El Salvador din perioada când era Arhiepiscop aici (1977-1980). A fost împuşcat mortal de o grupare de dreapta la 23 martie 1980. Crima a şocat lumea întreagă dar evident mai ales pe locuitorii din El Salvador, unde era iubit în special de săraci. Aproximativ 250.000 de persoane au participat la funeraliile Arhiepiscopului - gruparea de dreapta nu a respectat ceremonia, trăgând focuri pentru dispersarea mulţimii.

Imediat după moartea Arhiepiscopului Romero, catolicii din El Salvador au vorbit despre el ca despre un martir. Atât Papa Ioan Paul al II-lea cât şi Papa Benedict al XVI-lea au folosit de asemenea acest termen pentru a se referi la prelatul salvadorian.) etc. De altfel, în 1980 în Argentina s-a organizat o sesiune a „Confederaţiei Anti-comuniste Latino-Americane” (CAL), în care s-a discutat în detaliu „Planul Banzer” (după numele preşedintelui bolivian Hugo Banzer), care prevedea eliminarea tuturor clericilor catolici cu vederi şi activitate propagandistică de stânga. Printre alţii, şi monseniorul Oscar Romero. În cadrul sesiunii s-a propus o „soluţie argentiniană” pentru toată America Latină, confruntată atunci cu ascensiunea comunismului, susţinut de Cuba şi URSS.

      Preşedintele sesiunii CAL a fost generalul Suarez Mason, aflat printre cei arestaţi acum la Buenos Aires. Ceea ce speră judecătorul Claudio Bonadio este ca, prin aceste arestări, să obţină declaraţii care să-i implice pe militarii argentinieni dar - mai ales - să implice nume de ofiţeri şi din alte state latino-americane, pentru a-i aduce şi pe aceştia în faţa Justiţiei. Războiul din Malvine a slăbit junta de la Buenos Aires şi i-a obligat pe consilierii argentinieni să revină acasă. Înlocuiţi cu consilieri CIA, şi de armamentul furnizat de Israel. Aşadar, „Lovitura de biliard” a lui Claudio Bonadio nu se rezumă la Argentina decât într-o primă fază, urmând ca ulterior să se extindă, prin declaraţii şi mărturisiri, asupra întregii Americi de Sud şi Latine. „Lovitura” pleacă însă din Argentina, datorită rolului-cheie jucat de această ţară în acţiunile reţelei „Condor”. Ceea ce speră Bonadio este, în ultimă instanţă, să „cureţe” Argentina şi alte ţări sud-americane importante de impactul ofiţerilor cu vederi naţionaliste, o piedică declarată în calea globalizării.”

Aş spune eu şi o piedică în planurile Stăpânilor lumii acesteia, pentru că au înţeles care este planul pe care Intermediarii îl duc la îndeplinire pentru Stăpâni. Ei au înţeles lucrul acesta pentru că i-au slujit cu credinţă pe Intermediari, dar i-au supărat tare de tot prin atacul asupra Malvinelor.

            În vara anului 2004 mă aflam în capitala României, Bucureşti, desfăşurând activităţi specifice Direcţiei Inspecţii Interne şi Control a Jandarmeriei Române. În acelaşi timp trebuia să particip la un curs de pregătire pe linia luptei împotriva corupţiei sub organizarea şi patronajul Spaniei, la sediul Casei de Cultură a Ministerului de Interne. Cu această ocazie m-am împrietenit cu unul din ofiţerii spanioli care prezentau acest curs. Îl voi numi Juan. La una din discuţiile pe care le aveam seara, m-am scuzat că nu pot să mă desculţ, întrucât aveam talpa la pantofi ruptă şi ca atare eram plin de praf şi mizerie pe picioare ca şi cum aşi fi fost la sapă la porumb.

Aveam bani în buzunar pentru pantofi noi, dar datorită activităţilor pe care trebuia să le desfăşor, peste zi, nu ajungeam să îi cumpăr. Juan mi-a spus atunci cu zâmbetul lui inconfundabil că sunt „desculţ pe Calea Victoriei”, întrucât aceasta era denumirea locului în care ne aflam. Mi-a povestit atunci o serie de amintiri din vremea copilăriei lui. Se născuse într-o familie săracă, într-un sătuc spaniol.

Principala avere a familiei era o turmă de capre, de grija cărora trebuia să se ocupe. După ce reuşea să pună caprele la adăpost, alerga 4 kilometrii ca să ajungă la şcoală. Principalele încălţări erau tălpile picioarelor goale. Şcoala se afla pe o stradă al cărui nume era „Calea Victoriei”. Viaţa lui Juan a fost foarte dură şi a trecut prin multe. Acum era colonel în armata Spaniei şi mai avea puţin până la pensie. I-am promis atunci că o serie din lucrurile pe care noi le-am discutat în acele seri toride de vară le voi scrie într-o carte pe care o voi intitula „Desculţ pe Calea Victoriei”. Cartea este şi un omagiu închinat unuia dintre cei mai buni şi mai devotaţi prieteni pe care i-am avut, fost ofiţer de informaţii sub acoperire în serviciile de informaţii ale României şi care a murit de o boală foarte rară aşa cum vă spuneam la un moment dat în cartea intitulată „Limite impuse omenirii”. Şi acesta ca mulţi alţi oameni de valoare a trebuit să meargă desculţ la şcoală. Prima pereche de tenişi i-a câştigat la un concurs de alergare unde a ieşit pe locul întâi. Cu aceste încălţări s-a dus mai apoi la „Mare”, într-o tabără unde a fost trimis pentru rezultate foarte bune la învăţătură. Am făcut această paranteză pentru a explica titlul cărţii şi nu numai. Oricum la final o să vedeţi că s-ar putea să încheiem cartea cu ceva asemănător celor ce ni-le spunea profesorul de Toleranţe şi măsurări, la finalul cursului festiv de absolvire a Facultăţii de Mecanică din Cluj „…indiferent de ce veţi ajunge în viaţă, indiferent de ce veţi face, să nu uitaţi că toţi ne năştem desculţi”.

            Să revenim însă la „Războiul fără miză”. America centrală şi de sud a fost tot timpul o zonă a conflictelor armate pe diferite motive. Mayaşi, Incaşi, Azteci şi mai apoi amestecul cu portughezi şi spanioli, toţi s-au războit cu toţi şi au adus prinos de victime pe acest pământ însângerat. Dacă băştinaşii au fost căsăpiţi aproape până la dispariţie (şi chiar au dispăru comunităţi întregi peste noapte), au fost importaţi sclavi din Africa, au fost înmulţiţi, exploataţi şi desigur … Mai apoi au apărut conflictele între state pe motivul frontierelor şi nu în ultimul rând conflictele bazate pe ideologii politice. Ori ce, dar moarte să fie cât mai multă.

            1.2 O luptă ciudată

            Despre războiul din Malvine un înalt ofiţer de informaţii argentinian, nota în informarea pe care o făcea rezidentului reţelei de spionaj coordonată din Spania următoarele: „…Decizia de a ataca Malvinele îi aparţine în întregime Generalului (a se citii generalul Leopoldo Galtierii). El a pregătit planul de debarcare în secret cu Criminalul (a se citii şeful poliţiei federale Raul Ojeda), care cunoaşte cel mai bine zona şi posibilităţile de apărare ale garnizoanei engleze. Acest fapt se datorează contactului aproape permanent pe care C (de la Criminal) îl are cu englezii din zonă şi mai ales cu cei care se ocupă de activităţile ştiinţifice din insule, după expresia lui C. Se pare că pe insule există un spaţiu de cercetare, un laborator, la care au fost duşi cea mai mare parte a arestaţilor şi anchetaţilor lui C să lucreze. Din motive pe care nu le cunosc, au fost livraţi de C şi un număr de peste 200 de copii rezultaţi în urma violurilor din temniţele lui C. (Se pare că de fapt este vorba de 268.)

            (…)Pentru declanşarea atacului surpriză a fost utilizată cea mai bună unitate a forţelor speciale argentiniene, compusă din militari căliţi în luptele de gherilă de pe teritoriul Americii de Sud şi în intervenţiile rapide efectuate la solicitarea S.U.A. în  Africa.

Este vorba de Batalionul aeropurtat de cercetare 101 (a nu se crea confuzii cu batalionul de securitate 101). Efectivul de luptă al unităţii, fără asigurarea logistică care revine Bazei centrale aeriene a Argentinei, este de circa 500 de militari operativi, împreună cu comanda.(…) Au fost desantaţi la ora 3 dimineaţa în condiţii meteo-operaţionale foarte bune (plafon de nori la mică înălţime, vânt slab, vizibilitate redusă). Din raportul operativ din teatrul de operaţii al şefului de stat major, maior Josse Luis Capparelii, rezultă faptul că au fost întâmpinaţi de o apărare foarte puternică, care nu a fost luată prin surprindere de atacul declanşat. Practic au aşteptat desantarea exact în punctele unde ea s-a executat, cu o puternică perdea de foc.

            Şeful de stat major a raportat textual că militarii englezi sunt protejaţi probabil de costume speciale antiglonţ. În luptele declanşate de la mică distanţă între forţele noastre şi englezi s-a constatat că englezii se ridică şi îşi schimbă poziţia de luptă chiar şi după ce au încasat znopuri de gloanţe în toate părţile corpului.

Nu se mai ridică doar dacă încasează direct, sau foarte aproape lovituri administrate cu aruncătorul de grenade, sau cu aruncătorul de flăcări.(…) La ora 11,00 (după 8 ore de luptă), zonele de desantare au fost eliberate şi curăţate de inamic, în sensul că acesta a dispărut pur şi simplu din zonă. La cercetarea efectuată asupra terenului şi a poziţiilor apărate nu au fost descoperite cadavrele englezilor doborâţi. Ca atare debarcarea forţelor terestre s-a făcut cu maximă prudenţă.(…) După debarcarea tuturor forţelor dispuse (circa 4000 de militari), s-a trecut la perierea teritoriului insulelor şi la interogatoriul populaţiei din zonă în vederea depistării militarilor englezi. Baza, garnizoana engleză, locul unde se presupune că se efectuează acele cercetări ştiinţifice a fost periată de greu încercatul B 101. Se pare că au fost descoperite lucruri uluitoare la care momentan nu am acces.(…)”   

            Transcriptul acestei note făcut din memorie de cel care ar fi putut fi Rezidentul reţelei de spionaj, m-a făcut să mă duc cu gândul la faptul că cel care a dat aceste informaţii ar fi putut fi Colonelul Alberto Crinigan. În orice caz cele ce urmează a fi prezentate arată într-un fel sau altul gradul de acces la informaţii de nivel, al ofiţerului şi poziţionarea, negativă faţă de acţiunile din Malvine şi faţă de acţiunile guvernului argentinian din aceea vreme.

            (…)Urmare a celor găsite de B 101 în zona garnizoanei engleze a fost formată o comisie mixtă compusă din experţi militari ai Academiei Forţelor Terestre Argentiniene, de cadre ale Universităţii Naţionale de Fizică din Buenos Aires şi ai Institutului Naţional Aeronautic. La examinarea teritoriului pe care s-a aflat garnizoana engleză, s-a constatat că aceasta a fost distrusă de o implozie (Fenomenul opus exploziei, care constă în pătrunderea rapidă a aerului într-un spaţiu închis, fără aer, când pereţii acestuia sunt distruşi. Sau prăbuşirea gravitaţională a unei stele, însoţită de eliberarea unei mari cantităţi de energie). La locul imploziei s-a găsit o cantitate foarte mare de materie organică care intră în componenţa creierului. Din analiza ADN s-a constatat că este de natură umană şi că a aparţinut mai multor entităţi. Cantitatea găsită pe arealul zonei creează imaginea că acestea ar fi putut aparţine câtorva mii de oameni(…). În zonă se raportează puternice anomalii magnetice, grupe ale B 101, dispar şi reapar dintr-o ceaţă de culoare verde albastru. Militarii supuşi acestui fenomen raportează lupte care continuă cu englezii din garnizoană, unii dintre ei sunt chiar răniţi, iar patru au fost aduşi înapoi din această ceaţă cu răni mortale, îngheţaţi ca şi cum ar fi fost supuşi unui fenomen de congelare. Rănile celor îngheţaţi au suferit un  proces rapid de vindecare, dispărând şi ca urmă de pe corpul lor.

Toţi cei care au fost supuşi acestui fenomen au fost izolaţi şi sunt în carantină sub strictă supraveghere. Se mai observă un puternic fenomen poltargeist atât asupra rămăşiţelor din garnizoană cât şi asupra obiectelor şi tehnicii aparţinând lui B 101. (…)După o durată de circa 184 de ore s-a raportat dispariţia totală a fenomenelor. Ceaţa şi efectele ei au dispărut după circa 24 ore.(…)

Cele relatate în aceste note par a fi desprinse dintr-un film s.f.

Anumite chestiuni cred însă că pot fi explicate. Există posibilitatea ca militarii britanici să fi fost echipaţi cu costume speciale din kevlar (…este o structură fibroasă aparte, patentată de firma DuPoint, extrem de rezistentă la şocuri de diferite tipuri. Se utilizează cu succes în realizarea vestelor antigloţ…), căşti speciale antiglonţ şi scuturi ceramice, sau din metale speciale în interiorul buzunarelor vestelor antiglonţ. Armamentul paraşutiştilor argentinieni este posibil să fi fost de provenienţă americană de tipul M16, diferite variante mai scurte şi mai uşoare pentru paraşutişti.

Acest tip de armament foloseşte muniţie de calibru 5,56 mm x 45mm. Şocul la impactul glonţului cu corpul apărat de costumele speciale este mai redus decât cel produs de glonţul provenit din cartuşul calibru 7,62 mm tras de un AK 47, respectiv de pistolul mitralieră model 1963 din dotarea forţelor militare ale Pactului de la Varşovia. Impactul glonţului calibru 7,62 mm asupra unui corp uman protejat de o vestă antiglonţ din kevlar cu scuturi ceramice, este ca şi cum acest corp ar fi fost lovit de copita unui armăsar puternic. Izbitura provoacă de obicei un şoc respirator şi uneori hemoragii interne. Se pot produce chiar fisuri ale oaselor. Sunt necesare minim 5 minute pentru un corp bine antrenat să îşi revină dintr-un asemenea şoc. Din experienţa din teatrele militare rezultă faptul că izbitura provocată de glonţul calibru 5,56 mm este mult mai redusă. În cazul în care paraşutiştii argentinieni au fost echipaţi cu pistoale mitralieră gen Uzi calibru 9 mm, Bren calibru 8 mm, MP11 etc., efectele de impact sunt şi mai reduse datorită energiei cinetice mult mai mici a acestor tipuri de gloanţe lansate din acest tip de arme.

Spun aceasta întrucât se vorbeşte despre znopuri de gloanţe.

Imaginea de snop de gloanţe se creează atunci când foloseşti acest tip de arme automate. Dacă ar fi utilizat armament de tipul M16, muniţia din încărcătoare ar fi avut următoarea compoziţie: un cartuş trasor (marchează traiectoria), un cartuş perforant incendiar (perforează blindaj uşor şi incendiază), trei cartuşe obişnuite.

Tragerea se face de către militar în serii scurte de câte cinci cartuşe. În această situaţie nu cred că s-ar mai fi vorbit despre snopuri.

Legat de aşa zisa dispariţie în ceaţă, ar putea fi vorba despre dispozitive speciale de camuflare care prezintă imaginea din spatele trupelor în faţa lor, pe un aşa zis ecran creat de nişte fumigene speciale, rezultând o ceaţă ce ia culoarea mediului, pe aceasta proiectându-se imaginea din spate.

Vindecarea aproape miraculoasă legată de o anumită temperatură scăzută a corpului celor vindecaţi, s-ar putea explica prin suturare criogenică (…dacă puneţi în contact două bucăţi de carne îngheţate observaţi că ele se lipesc…), produsă automat la momentul sângerării, prin inducţie cu unde speciale (…ceva invers încălzirii mâncării în cuptorul cu microunde…) provenite de la un dispozitiv aflat în mijlocul  trupei, în spatele aşa zisului militar sanitar. Acest dispozitiv nu alege între militarii proprii s-au adversari, el acţionând automat când identifică termic scurgerea de lichide calde dintr-un corp. (…Este periculos să urinezi, sau să vomiţi în preajma unui asemenea dispozitiv aflat în funcţionare…).

Această tehnologie era disponibilă în anii ”80.

Ceea ce nu pot însă explica este felul cum se recrea ţesutul smuls de glonţ. Este adevărat că matricea informaţională a corpului vital păstrează toată informaţia despre configuraţia ţesutului, dar felul cum s-ar putea ţese la loc materia lipsă este un mister pentru mine.

De neînţeles este şi fenomenul poltargeist din zona teatrului de operaţiuni.

            1.3 Contextul ştiinţific ?

            Nu ştiu care este efectul celor relatate asupra dumneavoastră dar asupra mea el a fost aproape devastator. Mi-au venit în minte anumite informaţii din presă despre fenomene asemănătoare. Unele dintre ele se referă la un anumit discurs al marelui inventator Henri Coandă cu ocazia întâlnirii acestuia cu studenţii de pe platforma de fizică nucleară de la Măgurele. Acesta a afirmat despre creierul uman că are capacitatea de a propulsa instantaneu în spaţiu corpul uman, fără a produce transformări s-au distrugeri ale omului. „Rămâne ştiinţei viitorului să decodifice această problemă” spunea marele savant. Parapsihologul Vasile Rudan, fost responsabil de proiect privind capacităţile paranormale la copii în anii ”60, ”70, a relatat în mai multe emisiuni de televiziune în care a apărut după anul 2000, că în urma ideilor marelui savant Henri Coandă, au fost efectuate o serie de experimente de teleportare în poligonul din arealul Întorsurii Buzăului. Aceste experimente se susţine că au reuşit parţial, subiecţii reuşind să se teleporteze (mai bine zis au dispărut), dar nu s-au mai întors.

            Pentru informarea dumneavoastră am să prezint câteva date despre marele savant.

 „Din documentele vechi ale familiei Coandă, păstrate în arhiva bisericii din satul Strehaia, primul membru atestat a fost în anul 1630, Vladoianu Coandă. Din aceeaşi sursă aflăm că Matei Coandă era ocrotitorul lui Iancu Jianu, haiducul apărător al celor oropsiţi.

Henri, fiul lui Constantin şi al lui Hayda Coandă, născut la Bucureşti în ziua de 7 iunie 1886, a devenit savant recunoscut pe plan mondial.

Tatăl a fost militar de carieră şi a ajuns general, a organizat artileria antiaeriana română, a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de externe în 1918.

Mama, frumoasa Hayda, fiica doctorului Gustav Dăneţ, si-a cunoscut soţul la Paris şi din dragostea lor s-au născut cinci băieţi şi doua fete.

Bunicii, Rita şi Mihalache Coandă, s-au stabilit la Calafat, unde au ctitorit o biserica, în care se pot vedea portretele lor, si o scoală elementară.

Primele trei clase de gimnaziu le-a absolvit la Sf. Sava în Bucureşti, după care a fost trimis de tatăl său la Liceul Militar din Iaşi, pe care l-a terminat ca şef de promoţie. Numele lui este înscris pe placa de onoare a liceului. După care a urmat cursurile Scolii de Artilerie, Geniu şi Marină, obţinând gradul de sublocotenent de artilerie.

Deşi în familia lui au fost mulţi militari remarcabili, el considera cariera militară ca mediocră şi avea dorinţa de a deveni inginer. Urmând glasul conştiinţei, a plecat în Germania în anul 1905 şi s-a înscris la Universitatea Regală – Technische Hochschule Charlottenburg, de lângă Berlin, de unde a obţinut titlul de inginer mecanic, şi apoi la Şcoala Superioară de Electricitate de la Montefiore – Italia, de unde a obţinut diploma de inginer specialist în electrotehnică.

După terminarea studiilor a lucrat la şantierele din Nisa, conduse de celebrul inginer Gustav Eiffel. În anul 1912 a devenit din nou student la Scoala Superioară de Aeronautică, prima din lume, înfiinţată în acel an la Paris, de unde a obţinut diploma de inginer specialist în mecanică şi construcţii aeronautice.

Doctoratul în inginerie l-a susţinut cu mare succes la Charlottenburg.

De-a lungul vieţii sale s-a dovedit un talentat muzician, sculptor, inventator şi descoperitor al unor legi naturale, cu care s-a făcut cunoscut în toată lumea.

Încă din copilărie cânta la violoncel. Ca elev la Iaşi, concerta într-un cvartet de muzică de cameră, iar ca student la Berlin, a cântat la violoncel în celebra orchestră simfonică a capitalei germane. Tot la Berlin, Henri Coandă a fost elevul renumitului maestru, sculptorul german Rudolf Marcusse, iar la Paris a lucrat în atelierul lui August Rodin, unde a realizat câteva sculpturi şi unde s-a împrietenit cu marele şi genialul creator al sculpturii moderne, Brâncuşi.

Dar nu a neglijat nici sportul. Tânărul doctor inginer, salariat la Uzinele Krupp din Essen, a participat la concursurile de călărie organizate pe hipodromul din Berlin, unde s-a calificat la probele de obstacole şi viteză pentru amatori.

Ca savant şi inventator, este autorul a 250 de invenţii importante, pentru care a obţinut 700 de brevete de proprietate intelectuală şi protecţie în numeroase ţări ale lumii.

Pasiunea lui cea mai mare a fost aviaţia. În tinereţea lui aviaţia era la începuturi. Avea 19 ani când a construit la Arsenalul Armatei din Dealul Spirei (Bucureşti) macheta unui avion propulsat de o racheta. La 20 de ani, la Montefiore, împreuna cu un coleg, Caponi, a construit un planor cu care au zburat.

La 22 de ani a realizat proiectul avionul fără elice, construit cu bani proveniţi din economiile tatălui său.

Acest avion, primul din lume fără elice, a fost lansat în ziua de 16 decembrie 1910, pe câmpul de aviaţie de la Yssy-les-Moulineaux, de lângă Paris, după ce a fost privit cu deosebita curiozitate de vizitatorii salonului aeronautic din acel an. Pe un afiş desenat de inventator apare tot pentru prima dată termenul de turbopropulsor.

Aparatul de zbor desenat şi construit de H. Coandă era un biplan cu aripi suprapuse, reunite prin doua perechi de bare din ţeavă de oţel. Fuzelajul, cu o lungime de 12,50 m, avea o formă cilindrică, îmbrăcat în lemn de mahon bine lustruit. Aripile erau confecţionate dintr-un schelet metalic învelit în placaj din lemn de mahon. Suprafaţa totală a aripilor era de 32 m2. Motorul, de 50 CP, era fixat pe partea anterioara a fuselajului într-un cilindru, acţiona turbopropulsorul în care pe o axă comună erau mai multe elice. Greutatea totală a aparatului era de 420 kg. A fost botezat Avionul Coandă 1910.

Pentru proba de zbor, pilotul a fost chiar inventatorul. Nici el nici altă persoană nu mai pilotase un astfel de avion. Avionul a zburat, dar a luat foc şi a ars. Pilotul s-a ales cu leziuni corporale, fracturi la antebraţ şi de atunci nu a mai putut să cânte la violoncel şi nici să sculpteze. Dar aviaţia lumii l-a adoptat, l-a perfecţionat şi îl produce industrial în zeci de mii de exemplare care zboară în atmosfera terestra transportând anual milioane de pasageri şi cantităţi uriaşe de mărfuri.

În anul 1912 a prezentat Uzinelor Bristol din Anglia un proiect de avion bimotor (până atunci avioanele aveau un singur motor). Uzina Bristol l-a angajat director tehnic pentru fabricarea aparatului numit Bristol-Coandă, cu care uzina a devenit una dintre cele mai importante constructoare de avioane din lume, care a vândut aparatele sale în Germania, Italia, Spania şi chiar România.

În anul 1914 a inventat primul tun fără recul, destinat avioanelor de lupta.

În anul 1918 a conceput primele elemente prefabricate din beton pentru construirea de locuinţe, invenţie premiată cu medalia de aur la expoziţiile de la Paris, Nisa, Padova.

După o scurtă vizită în ţară, după ce a fost în zona petroliera Valea Prahovei, a inventat un dispozitiv de extracţia petrolului prin gaz-lift, mai simplu şi cu eficienţă mare, faţă de dispozitivele similare.

Pentru desalinizarea apei de mare în vederea utilizării ca apă potabilă în zonele deşertice apropiate de mare, a inventat un dispozitiv care utilizează energia solară, format dintr-o oglinda de 15 m2, care pentru a purifica apa, 1500 l/zi, foloseşte 30-40 calorii pentru 1 l de apă potabilă, utilizând o cantitate de energie echivalentă cu benzina dintr-o brichetă.(Asemenea uzine bazate pe principiul de mai sus trebuiau construite printr-un program PHARE în Africa de Nord. Unchiul meu din Cluj, profesor universitar la catedra de Mecanică Agricolă din cadrul facultăţii de Agronomie, a fost numit responsabil cu acest proiect. Din motive de care se presupune că nu sunt străine anumite state, proiectul nu a mai putut fi pus în practică. În momentul de faţă, singurul stat, care are uzine de fabricare a apei potabile după invenţia lui Henri Coandă, este statul Israel.)

În anul 1934 a descoperit un fenomen fizic necunoscut până atunci, aducând o importantă contribuţie la patrimoniul cunoştinţelor fundamentale ale omenirii, care a pus bazele mecanicii fluidelor, citat în tratatele de specialitate ca efectul Coandă.

Efectul se regăseşte în: frâna cu recul pentru armele de foc; dispozitivul pentru îmbunătăţirea randamentului motorului cu combustie internă; propulsia vehiculelor aeriene; turbinele cu gaze; amplificatoarele cu fluide; amortizoarele de zgomote s.a.

Acest efect a fost brevetat în Franţa cu titlul Procedeu pentru devierea unui fluid în alt fluid. În anul 1935, pe baza efectului Coandă, inventatorul a construit Aerodina lenticulara, discul zburător, care şi în prezent este experimentat în secret de NASA. (Din păcate sau din fericire nu mai este experimentat. Printr-o rezoluţie O.N.U., da, nu vă miraţi, experimentarea acestui tip de vehicul a fost interzisă în toată lumea. Statul comunist român a arestat şi strămutat un ţăran din Gorj, comuna Alimpeşti, care a îndrăznit să fabrice şi să experimenteze un asemenea vehicul lenticular).

În ultimii ani ai vieţii a inventat un dispozitiv pentru ameliorarea funcţionarii motoarelor cu combustie internă şi s-a ocupat de una dintre cele mai importante probleme ale zborului interplanetar - antigravitaţia.

După o strălucită carieră în străinătate, fiind recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi inventatori ai secolului al XX-lea, onorat de întreaga comunitate ştiinţifică mondială, în plină glorie s-a întors în ţară în anul 1970, când la 16 decembrie a fost ales membru titular al Academiei Române. Conducerea de stat din acea perioada i-a acordat numeroase onoruri, fiind numit consilier în Consiliul de Stat, cu rang de ministru fără portofoliu. În discursul de recepţie la Academia Română a spus, printre altele: „Ce noroc ar avea omenirea dacă ar exista mai multe naţii care să fi adus, faţă de numărul locuitorilor, atât cât i-a adus naţia română în ultimii 120 de ani“.

A încetat din viata la 24 noiembrie 1972, în Bucureşti.

Am supus atenţiei dumneavoastră aceste elemente biografice de excepţie ale savantului român, în condiţiile în care în manualele şcolare se vorbeşte despre Andreea Esca. E mai interesant să se bage în minţile tinere totul despre nimeni decât ceva despre Cineva.

Un alt material pe care doresc să îl prezint aparţine presei scrise din România: „Imaginea unei fetiţe blonde care se uita la televizor este garantat înspăimântătoare pentru cei care au văzut filmul american Poltergeist.

Acum însă, oamenii de ştiinţa au emis o teorie uluitoare: cei care se tem, au dreptate. Copiii pot genera o activitate de tip poltergeist canalizându-şi energia într-un mod unic.

Pierro Brovetto, care a lucrat la Institutul de Fizică Superioară, din Cagliari, Italia, şi colega sa Vera Maxia au dorit să explice originile fenomenului poltergeist, care este caracterizat de obiecte care zboară prin încăpere „purtate parcă de o energie proprie”.

Cercetătorii au observat că fenomene de tip poltergeist au fost raportate ca având loc în întreaga lume, indiferent de cultură sau civilizaţie, şi au, în mod foarte bizar, un singur lucru în comun: „tulburările de tip poltergeist apar de cele mai multe ori în vecinătatea unui copil aflat la pubertate sau a unei tinere femei” au declarat oamenii de ştiinţă în studiul lor.

Acum, Brovetto şi Maxia au explicat concluziile lor, având ca argument şi un mecanism care explică de ce doar femeile şi copiii pot crea acest fenomen extrem de ciudat. Cei doi sunt de părere că vinovată este - ca în foarte multe alte probleme - pubertatea.

„Pubertatea este o modificare a trupului copilului care implică diverse organe, chiar şi creierul” explică cei doi.

Ipoteza lui Brovetto şi Maxia susţine că, la pubertate, schimbările de la nivelul creierului implică fluctuaţii în activitatea cerebrala care, în cazuri extrem de rare, pot crea perturbări pe o arie de câţiva metri în jurul individului respectiv.

Aceste perturbări sunt similare caracterului unor experimente reale de mecanică cuantică, în vacuum (adică în vid), unde se înregistrează mişcări ale particulelor şi antiparticulelor.

Cei doi cercetători cred că aceste extrafluctuaţii determinate de un creier la pubertate ar putea influenţa substanţial mediul din jurul lor, putând să crească progresiv presiunea aerului din jur, ceea ce duce la ridicarea obiectelor şi chiar deplasarea lor prin încăpere (referirea la presiune este o eroare întrucât comparaţia se face cu fenomene din mecanica cuantică apărute în experimente efectuate în vid). Studiul celor doi a fost publicat în revista de specialitate New Scientist.

Nu toată lumea este încântată sau de acord cu noua teorie a celor doi oameni de ştiinţa, Brian Josephson, fizician laureat al premiului Nobel, declarându-se destul de sceptic in ceea ce priveşte noua teorie, pe care o consideră „cam bizară”(Ceea ce nu mă miră şi bănuiesc că nici pe cititorii cărţii Limite impuse omenirii. Întotdeauna vor exista slugoi gen Einstein care să conteste realitatea pe care nu o vor Stăpânii.).

Termenul de poltergeist provine din limba germană, din termenul „poltern”, care înseamnă „a face zgomot” şi „Geist” care se traduce ca „fantomă” sau „spirit” sau „întruchipare”.

Astfel, termenul de poltergeist ar însemna un spirit sau o fantomă care se manifestă prin mişcarea sau influenţarea obiectelor din jurul ei.

Deşi acest fenomen este extrem de popular în literatură şi cinematografie, el nu a fost niciodată elucidat, existând diverse teorii şi explicaţii, de la cele mai fanteziste ipoteze paranormale şi până la cea mai pură fizică cuantică.

De exemplu, după peste 70 de ani de cercetare asiduă, oamenii de ştiinţa de la Rhine Research Center din Carolina de Nord au ajuns la concluzia că efectul poltergeist poate fi o formă de psihokinezie, fiind generat de mintea umană. Potrivit cercetătorilor de la Rhine Center, „efectul poltergeist” este o manifestare a unei traume psihologice.

Există şi alţi oameni de ştiinţă care explică acest fenomen prin intermediul electricităţii statice, câmpurilor electromagnetice etc. dar şi mistici care susţin ca este vorba despre fenomene paranormale, care se referă la posedări şi manifestări ale Răului.

Fiind vorba despre teorii atât de populare, cărţile sau filmele care dezvoltă acest subiect au avut succese răsunătoare. Este vorba şi despre filmul „Poltergeist” din 1982, care a fost nominalizat la trei Oscaruri şi care apare în top 100 al celor mai înspăimântătoare filme de groază din istoria cinematografiei. (M. BICA).”

            1.4 O motivaţie paranormală?

Desigur că o întrebare legitimă care apare este: care au mai fost imboldurile care l-au făcut pe generalul Leopoldo Galtierii să decidă acest atac asupra unor colaboratori după cum ne apare din notele ofiţerului argentinian. Răspunsul ar putea fi tot într-un transcript al notelor. „(…) Vă relatez  un fapt care mi s-a părut ciudat în contextul legat de informaţiile primite despre fenomenul meteorologic din Pacific „El Nino”.( El Nino (spaniolă „Iisus” sau „Copilul” („pruncul”)) numeşte apariţia unor curenţi anormali şi aperiodici în sistemul oceanografic şi meteorologic al Pacificului ecuatorial. Numele este derivat de la momentul apariţiei, Crăciunul şi provine de la pescarii peruanezi, care au simţit acest fenomen în mod economic, deoarece hoarda de peşti s-a retras din apropierea coastelor Americii de Sud. Fenomenul a început să se manifeste puternic începând cu anul 1982, după atacul din Malvine. Din text s-ar părea că cineva a fost avertizat de o viitoare apariţie a acestui fenomen.) Vă reamintesc că informaţiile prezentate atunci Institutului Naţional de Meteorologie au fost făcute de un misterios Emilio. Acelaşi nume apare în confesiunile pe care Generalul le-a făcut în anturajul familiei sale la o săptămână după ocuparea Malvinelor. El susţine că a avut mai multe vise de o realitate şocantă, în care s-ar fi întâlnit deasupra insulelor cu o anumită entitate care s-ar fi prezentat cu numele de Emilio. (Probabil chiar în locul unde i-a paraşutat fără paraşute pe cei 20 de membrii ai organizaţiei „Montoneros”.) În cadrul acestor „întâlniri” entitatea i-ar fi spus că englezii se folosesc de poporul argentinian, pe pământ argentinian pentru a deschide o „cale către Univers”. El în numele poporului argentinian ar trebui să fie stăpânul acestei invenţii cu care v-a conduce nu numai Pământul ci şi partea din Univers la care ar avea acces.(…)Generalul a mai declarat că după ocuparea insulelor nu a mai avut nici un contact cu Emilio.”

Ca o paranteză arăt aici că despre grupul celor 20 de „Montoneros” se spunea în rândurile securităţii argentiniene că ar conţine persoane care pot zbura (probabil levita) fără ajutorul vreunui aparat. (Vă rog să vă amintiţi în acest context şi de anumite locuinţe aflate pe vârfuri de stânci, în care accesul se putea face doar printr-un orificiu situat pe acoperiş.) Este posibil ca acesta să fi fost şi motivul pentru care au fost aruncaţi din aer, după ce în prealabil s-a încercat obţinerea de informaţii de la ei prin intermediul drogului (probabil LSD).

Pentru că eu personal consider că „Războiul fără miză” este „vinovat” şi de declanşarea unor fenomene meteo de amploare am să prezint spre informare date despre aceste fenomene.

„Astăzi se produc modificări tot mai pronunţate în procesele de transformare de energie şi materie dintre ocean şi atmosferă.

Astfel se produc cele doua fenomene EL NINO şi LA NINA , responsabile de producerea unor serii întregi de dezastre naturale.

„El Nino” este unul dintre cele mai complexe fenomene globale de interacţiune între două învelişuri fluide ale Terrei :atmosfera şi hidrosfera. Reprezintă o anomalie termică pozitivă (4..6 grade Celsius) a apelor de suprafaţă din centrul şi estul Oceanului Pacific,în special în zona cuprinsă între Ecuator şi 20 latitudine sudică. Rezultat din dereglarea schimburilor energetice dintre oceane (în special Oceanul Pacific) şi atmosferă, „El Nino” este un fenomen oceanic şi atmosferic din zona tropicală a Pacificului de sud. El are ca rezultat o puternică instabilitate climatică globală.

Denumirea de „El Nino” provine din limba spaniolă şi înseamnă „copilul Domnului”. Aceasta a fost dată iniţial de pescarii peruani acestui fenomen ce se produce de-a lungul coastei Pacificului în preajma Crăciunului şi constă în înlocuirea apei reci cu unele calde. Însă, denumirea de „El Nino”, este folosita atunci când încălzirea durează mai mult de 6 luni, iar temperatura apei oceanului creste cu cel puţin 0,5 grade Celsius. Fenomenul este cunoscut încă din vechime, existând înregistrări scrise în Peru despre „El Nino” din 1525. (Aceste scrieri sunt extrem de interesante şi poate că ele sunt de fapt singurele care explică fenomenul. S-ar putea să revin asupra lui, în funcţie de interesul manifestat de cititori.)

Primele încercări de explicare a fenomenului aparţin cercetătorului englez Sir Gilbert Walker (…să fie o pură întâmplare?),care în perioada anilor 20 a secolului XX se documentează în America de Sud cu privire la „El Nino”,în încercarea de a prezice musonul asiatic. El descoperă corelaţia dintre presiunea atmosferică înregistrată în staţiile meteorologice de pe ţărmurile vestice şi estice ale Pacificului (când presiunea atmosferică este ridicată în estul Pacificului în partea vestică valorile presiunii atmosferice sunt reduse şi invers) şi introduce pentru prima dată termenul de „Southern Oscilation”. Mai târziu, în 1960 profesorul Jacob Bjerknes de la Universitatea California efectuând studii asupra producerii furtunilor în zonele temperate, stabileşte corelaţia între creşterea temperaturi Oceanului Pacific în zona ecuatorială şi multitudinea de fenomene care o însoţesc. Bjerknes introduce acronismul de ENSO (compus din „El Nino-Souther Oscilation”- unde primul este componenta oceanică iar cealaltă este componenta atmosferică a fenomenului; iar alţi oameni de ştiinţă îl numesc „warm event”.

„El Nino” se caracterizează prin încălzirea la suprafaţă a apelor Oceanului Pacific şi deplasarea acestora dinspre partea vestică spre est, sub impulsul unor mase de aer care se deplasează în aceeaşi direcţie, având tendinţa de a perturba şi de a înlocui alizeele şi prin modificări anormale ale climei pe întreaga planetă şi în special în zonele tropicale, unde se înregistrează secete şi furtuni violente însoţite de inundaţii şi cicloane.

Odată cu producerea unui fenomen „El Nino”,scade diferenţa de presiune dintre vestul şi estul Pacificului ceea ce duce la slăbirea alizeelor. În situaţiile extreme ca in 1982-1983 presiunea poate fi mai mică în est decât în vest şi vânturile de suprafaţă îşi pot schimba total direcţia, iar apa caldă acumulată în vestul Pacificului se retrage spre America de Sud. Atmosfera se încălzeşte şi devine instabilă în această regiune, are loc formarea norilor şi apariţia precipitaţiilor abundente care se abat asupra Pacificului central şi estic. Ca o primă consecinţă peştii dispar din aceste zone iar pasările furnizoare de guano îşi reduc simţitor numărul.

În mod normal vânturile care suflă spre vest, antrenează apa de la suprafaţa oceanului, mai caldă, în largul coastelor Indoneziei, determinând o ridicare a nivelului oceanului cu aproximativ 50 cm. În ţărmul Australiei sau Noii Guinee. Pe coasta Perului şi a Ecuadorului ia locul apa mai rece, de adâncime, aducând cu ea cantităţi importante de nutrienţi favorabili dezvoltări unui ecosistem bogat în faună.

În anii în care se produce fenomenul toate astea se schimbă.

O data la 2-3 ani sau la 10-11 ani, în cazul fenomenelor majore, vanturile îşi schimbă direcţia, presiunea atmosferică se inversează, fiind mai mare în Australia. Aceste schimbări determină ca apele de suprafaţă să nu se mai deplaseze spre vest, rămânând pe loc, încălzindu-se puternic şi evaporându-se. Drept urmare se produc cicloni şi ploi foarte puternice, mai ales pe litoralul vestic al Americi Latine, dar şi în Indonezia, Filipine şi India. (Oare acestea nu sunt zone de influenţă ale Imperiului Britanic?)

Impactul cel mai puternic al influenţelor climatice se resimte în zonele temperate, iarna, când spre exemplu temperaturile cresc peste medie în vestul Canadei şi S.U.A (Florida, Texas). Temperaturile au ajuns la 39 de grade Celsius în Mongolia, ploile în Kenia au depăşit cu 1000 mm valoarea normala, iar Europa centrala a suferit de pe urma inundaţiilor.

Efectele lui „El Nino” din perioada 1982-1984 s-au resimţit atât în mediul marin cât şi pe uscat. Păsările de mare de pe Insula Christmas şi-au părăsit puii în căutare de hrană în larg, iar de-a lungul coastelor Perului în 1983 s-au întors doar 25% din populaţia de foci şi lei de mare. De asemenea efecte puternice au fost şi în Ecuador şi în nordul Perului unde precipitaţiile bogate au transformat zonele deşertice în adevărate câmpii înverzite şi au creat lacuri cu suprafeţe foarte mari.

Efectele economice au fost de asemenea importante.

Producţia de sardine obţinută în Peru în alţi ani a revenit statului Chile, datorită migraţiilor peştilor spre sud, în ape mai reci. Vânturile puternice din vestul Pacificului au provocat taifunuri în Tahiti şi Hawai, pagubele fiind însemnate, iar Australia şi Indonezia s-au confruntat cu incendii de pădure de mari proporţii. Furtunile provocate iarna în California au provocat inundaţii  puternice, iar mai la nord stratul de zăpada a avut grosimi mari.

Pe seama fenomenului „El Nino” au fost puse şi inundaţiile din 1997 din Germania, Polonia si Cehia.

Opusul fenomenului „El Nino” este „La Nina”, fenomen caracterizat printr-o răcire anormală a apelor din estul Oceanului Pacific. Acest fenomen este în legătură cu o intesificare a vanturilor de est care împing cantităţi mari de apă caldă de la suprafaţa oceanului spre vest, locul apei calde fiind luat de o apă mai rece, din adâncimi.

„El Nino” şi „La Nina” au efecte asupra producţiei de orez, influenţând sezoanele musonice din Asia. S-a constatat că sezonul ploios debutează mai târziu, iar cei secetos mai devreme în timpul „El Nino” şi invers cu „La Nina”. Există diferenţe semnificative şi în distribuţia cantităţilor de precipitaţii; în timpul lui „El Nino” precipitaţiile din sezonul secetos sunt cu până la 80% sub valoarea normală şi invers în timpul lui „La Nina”.De asemenea producţia de orez este mult diminuată în timpul perioadei cu intensificări ale fenomenului „El Nino”.

Fenomenul „El Nino” are influenţe şi asupra emisferei nordice , generând ierni grele în Canada şi S.U.A.

Cel mai important program de urmărire a fenomenelor este TAO (…adică Calea?), care consta într-o reţea de 70 de balize plutitoare de-a lungul Pacificului ecuatorial. TAO este acum primul sistem de avertizare globală asupra schimburilor de temperatura din ocean.

Efectele acestor fenomene prognozate sunt foarte importante. Ele conduc la salvarea de vieţi omeneşti (…nu mai spune!), dar pot aduce şi beneficii economice în unele zone ale globului, ce-i drept în detrimentul altora(…aşa da.). Astfel zonele altădată deşertice de pe coasta Perului datorita inundaţiilor pot fi cultivate (…da dacă ar avea resursele necesare şi dacă ar putea uzita de invenţia lui Coandă pentru realizarea unor uzine de desalinizare a apei.), sau în Kenya (…nu cumva nişte consorţii englezeşti sunt implicate în producţia de cafea din zonă?) cultivatorii de cafea pot obţine preţuri mai bune atunci când recoltele sunt distruse de secetă în Brazilia şi Indonezia. Producţia de palmieri din Filipine scade în timpul lui „El Nino”, iar ţările care prognozează aceste evoluţii pot obţine profituri.

În ultimii 100 ani s-au înregistrat 23 de fenomene „Ei Nino” şi 15 fenomene „La Nina” şi această frecvenţă sporită este probabil legată de încălzirea globală a climei.”

Aceasta este o presupunere falsă dar care convine Stăpânilor.

Asistăm de fapt nu la încălziri globale de care desigur noi maimuţele cu maşinile noastre şi cu nevoia de căldură l-am provocat, ci la ANOMALII MAGNETICE  rezultate în urma experimentelor efectuate de Stăpâni cu ajutorul Intermediarilor care s-au dat peste cap să pună la dispoziţia acestor experimente material uman, adică „maimuţe”, dar fără de care aceste căi spre Univers nu se pot deschide.

Desigur că şi aceste anomalii prin fenomenele pe care le produc sunt exploatate de Intermediari, fiţi liniştiţi, tot în interesul Stăpânilor.

            1.5 Adversara Generalului

De cealaltă parte a conflictului din insulele Malvine (Falkland), privind decizia, s-a situat fără doar şi poate premierul Marii Britanii doamna de fier cum a mai fost poreclită, doamna Margaret Thatcher.

Prima femeie prim-ministru din Marea Britanie pe nume Margaret Thatcher, depune jurământul în data de 4 mai 1979.

Chimistă şi avocată, absolventă a Universităţii Oxford, Thatcher a depus jurământul ca prim-ministru la o zi după ce Conservatorii au câştigat o majoritate de 44 de mandate la alegerile parlamentare generale.

Margaret Hilda Roberts s-a născut la Grantham, Anglia, în 1925.

A fost prima femeie preşedinte al Asociaţiei Conservatorilor de la Universitatea Oxford, iar in 1950 a candidat pentru Parlament în comitatul Dartford. Thatcher a fost înfrântă, însă a câştigat un număr impresionant de voturi intr-un comitat eminamente liberal. În 1959, după ce s-a căsătorit cu omul de afaceri Denis Thatcher şi a dat naştere la doi gemeni, a fost aleasa în Parlament din partea Conservatorilor din Finchley, un comitat din nordul Londrei. În anii ”60, a avut o ascensiune rapidă în Partidul Conservator, iar in 1967 s-a alăturat cabinetului de opoziţie faţă de cabinetul laburist al lui Harold Wilson, aflat la putere. În urma victoriei Partidului Conservator, sub conducerea lui Edward Health, în 1970, Thatcher a devenit secretar de stat pentru educaţie şi ştiinţă.

În 1974, Partidul Laburist s-a întors la putere, iar Thatcher a devenit secretar-general al partidului, după care i-a luat locul lui Edward Health în funcţia de lider al Partidului Conservator, în februarie 1975. A fost prima femeie care a devenit preşedinte al Conservatorilor. Sub conducerea ei, doctrina Partidului Conservator a alunecat şi mai mult spre dreapta, cerând privatizarea industriilor şi utilităţilor naţionale şi promiţând o apărare hotărâtă a intereselor Marii Britanii pe plan internaţional. De asemenea, ea a criticat cu tărie modul ineficace în care primul-ministru James Callaghan s-a ocupat de grevele muncitorilor din 1978 şi 1979.

În martie 1979, Callaghan a fost învins în urma unui vot de blam, iar pe 3 mai alegerile generale au conferit Conservatorilor lui Thatcher majoritatea în Parlament. După ce a depus jurământul in ziua următoare, primul-ministru Thatcher a început anihilarea socialismului din Marea Britanie (…interesantă asemănarea între ea şi generalul Leopoldo Galtierii). A privatizat numeroase ramuri ale industriei, a redus cheltuielile guvernamentale şi a redus treptat drepturile asociaţiilor patronale. În 1983, în ciuda celei mai ridicate rate a şomajului din ultimii cinci ani, Thatcher a fost aleasa pentru un al doilea mandat, graţie mai ales victoriei britanice în războiul Insulelor Falkland cu Argentina, din 1982.

În privinţa afacerilor externe, Doamna de Fier a susţinut în 1980 dobândirea independentei pe cale paşnică de către statul Zimbabwe (fosta Rhodesia) şi a adoptat o poziţie ferma împotriva separatiştilor irlandezi, din Irlanda de Nord. În octombrie 1984, a explodat o bomba a Armatei Republicane Irlandeze (IRA) la conferinţa din Brighton a Partidului Conservator. Primul-ministru Thatcher a scăpat ca prin urechile acului.

În 1987, o creştere a economiei a condus la alegerea ei pentru un al treilea mandat, însă la scurt timp Thatcher a îndepărtat anumiţi membri din propriul ei partid, din cauza politicii ei de colectare a impozitelor şi a opoziţiei ei privind continuarea integrării Marii Britanii în Uniunea Europeana. În noiembrie 1990, nu a obţinut majoritatea în alegerile anuale din Partidul Conservator pentru funcţia de preşedinte. Ea şi-a retras candidatura, iar John Major, cancelarul Ministrului de Finanţe din 1989, a fost ales lider al Conservatorilor. La 28 noiembrie, Thatcher a demisionat din funcţia de prim-ministru, iar Major i-a succedat în această funcţie. Cele trei mandate consecutive ale lui Thatcher au marcat cea mai lunga perioada a unei persoane în funcţia de prim-ministru, din anul 1827.

Margaret Thatcher a fost declarată baroneasă în 1992, şi dobândeşte un loc în Camera Lorzilor.

La începutul anilor ”80, reformele dure ale cabinetului condus de Margaret Teacher păreau să arunce Marea Britanie în haos.

Retragerea statului din economie a cauzat ample manifestaţii sindicale, în prima linie aflându-se minerii, a căror activitate a adus gloria industriei bazate pe cărbune, din secolul al XIX-lea.

Reformele au adus în prim plan sectorul serviciilor, în defavoarea industrie. Producţia de bunuri şi servicii a căzut în sarcina japonezilor şi germanilor, englezii instalându-se în fruntea serviciilor financiare. Pe măsură ce producţia de bunuri a început sa migreze către ţările ieftine precum China, avantajul specializării în servicii a devenit evident. Creşterea Asiei a stimulat exportul de servicii, de la consultanţa financiară la produse bancare şi de asigurări, către noile industrii asiatice.

Dar motorul creşterii economice a rămas piaţa internă. De reglementarea pieţei muncii, alături de alte masuri ce favorizau libera iniţiativă, a stimulat investiţiile pe piaţa britanică, în ciuda aprecierii lirei faţă de dolar sau monedele europene. Şomajul a rămas la cote scăzute, iar unele ramuri au prosperat. Industria farmaceutica, cea aerospaţială, precum şi dominarea pieţei financiare europene (…practic s-a intervenit brutal în pieţele financiare din Europa prin diferite speculaţii bancare  şi pe bursele de la Tokio şi Londra) au plătit difidente serioase guvernelor din anii ”90. Laburiştii au valorificat beneficiile creşterii economice în favoarea agendei lor electorale. Învăţământul şi sănătatea, capitole neglijate de către guvernele conservatoare din anii ”80, au primit sume mai mari în ultimii ani de la laburişti. Ameliorarea standardelor de viaţă şi creşterea economică solidă au creat în rândurile populaţiei o atmosfera favorabila laburiştilor, care, fără să iniţieze mari proiecte economice, au ţinut ferm direcţia impusa acum un sfert de secol.

După această scurtă incursiune biografică asupra unei persoane extrem de controversate, dar în acelaşi timp extrem de bine informată şi de decisă în toate acţiunile întreprinse, o să încerc să vă reintroduc în atmosfera din 1982.

1.6. Personaje „inedite”

Cum era şi firesc ocuparea insulelor Falkland de către argentinieni a provocat o reuniune de urgenţă a casei regale cu premierul britanic. La această reuniune au participat şi şefii serviciilor de informaţii britanice. Spionajul românesc nu a reuşit să penetreze informativ reuniunea, astfel încât nu s-au obţinut decât informaţiile oficiale date printr-un comunicat de presă. După reuniune doamna prim ministru s-a deplasat la cabinetul de lucru unde a primit vizita domnilor Alexander King şi Guy Edouard Alphonse Paul de Rothschild.  Despre domnul Alexander King am scris în Limite impuse omenirii. Despre domnul Guy am să vă spun ce scrie presa, urmând să fac anumite comentarii. Din datele pe care le deţin domnul Guy a fost unul din preferaţii Intermediarilor şi ca atare a fost folosit în diferite situaţii pentru a trimite mesaje, porunci, ordine. Există însă posibilitatea ca acesta să nu fie un Intermediar, ci chiar unul din Stăpâni. De ce fac această afirmaţie? Iată de ce: în anul 1943, Guy Edouard Alphonse Paul de Rothschild, a fost vizitat la reşedinţa sa din New York de un grup de ziarişti. Unul dintre aceştia scrie un articol în presa vremii, în care arăta asemănarea izbitoare între Guy Edouard Alphonse Paul de Rothschild şi portretele pictate şi înrămate în holul de primire al reşedinţei în care erau prezentaţi înaintaşii, începând cu Mayer Amschel Rothschild şi terminând cu Lionel de Rothschild, „…în toate aceste tablouri îl vedeam parcă pe Guy Edouard Alphonse Paul de Rothschild, îmbrăcat în altă ţinută şi cu altă freză.” După cum o să vedeţi „nemuritorul” care îi apăruse ziaristului a murit şi a şi fost îngropat la principala sinagogă din Paris. Interesantă este însă asemănarea lui David Rothschild cu Guy Edouard Alphonse Paul de Rothschild cel din 1943 şi desigur cu toată galeria de portrete a bărbaţilor Rothschild aflată la reşedinţa din New York. Neam prost cum sunt, parcă, parcă, aş da şi eu crezare ziaristului, mai ales că toata averea naţiunii americane este controlată de Federal Reserve Bank. Opt dintre principalii proprietari ai acestei suprabănci, care stăpâneşte America, sunt:

Băncile Rothschild din Londra şi Berlin

Banca Fraţii Lazard din Paris,

Banca Israel Moses Seif din Italia,

Banca Warburg din Hamburg şi Amsterdam,

Banca Fraţii Lehman,

Banca Kuhn Loeb,

Banca Chase Manhattan şi

Banca Goldman Sachs, toate din New York. Banca Chase Manhattan îi aparţine lui Rockefeller, restul aparţin celor al căror nume îl poartă, adică lui Rothschild, Kuhn, Loeb etc. Aceste bănci particulare deţin sistemul monetar al Statelor Unite prin acţiunile pe care le deţin cei aproximativ 300 de acţionari, proprietarii băncilor susnumite.

Ar putea fi în ordine, dacă personajele implicate în Federal Reserve nu ar avea şi alte activităţi în domenii majore ale economiei şi politicii . Coloşii care contează, Rockefeller, Rothschild, Lazard, Warburg, Lehman, Goldman Sachs, alături de JP Morgan, nu controlează doar sectorul bănci-finanţe. Dacă parcurgem rapid presa, citim multe denumiri de bănci importante, care creează iluzia unei mari diversităţi. Dacă citim ziarele financiare sau site-urile oficiale, constatam că în spatele lor se afla titanii de mai sus .

Controlul lor nu se limitează doar la spaţiul american ci şi la cel european. Iar tendinţa de mai mult timp este de extindere la nivel global.

Ca forţă decizională, conduc detaşat doua familii Rothschild şi Rockefeller. Cronologic, prima a finanţat şi înscăunat dinastii financiare ca cea de a doua (monopolul petrolului), Carnegie (monopolul otelului), Harriman (căile ferate). Căsătorindu-se între ei, aceştia formează de acum o unitate atât biologică, cât şi financiara. Când spui Rockefeller, spui şi : petrol ( Standard Oil ), Bilderberg Group, Trilateral Commission, Council on Foreign Relations ( unde iar întâlnim J. P. Morgan ). Deci lucrurile sunt legate între ele : finanţe-bănci, economic, politic, politica externă .

Pentru a vedea de când se joaca ei de-a bursa, să urmărim scurta istorioară din timpul războaielor napoleoniene: Englezii i-au bătut pe francezi şi s-au pus pe băut. Nu au trimis ştirea în Anglia.

Atunci, Rothschild care avea o poştă privată, şi-a trimis un informator în Anglia care a spus ca Anglia a pierdut. Bursa s-a prăbuşit, Rothschild a cumpărat tot, după trei-patru zile soldaţii englezi s-au trezit din băut şi au trimis vestea bună. Rothschild a vândut şi a câştigat enorm. Desigur, acesta este un eveniment cunoscut publicului, cum a fost şi lovitura lui Soros la Bank Of England în 1992 ( şi acesta are strânse legături cu Rockefeller ) , dar de obicei nu se află nimic de către populaţie. E domeniul lor, sunt jocurile lor, sunt regulile lor .

Şi pentru a-şi vedea liniştiţi de treabă au nevoie de ajutorul mass-mediei. O confirmă chiar ei, căci iată, la 5 iunie 1991, fondatorul David Rockefeller (din partea Council on Foreign Relations pe care a infinitat-o şi-o stăpâneşte ) declara cu privire la prestaţia presei faţă de deciziile Bilderberg: „Suntem recunoscători conducerilor publicaţiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine şi altor mari publicaţii ai căror directori au participat la întâlnirile noastre şi au respectat promisiunea lor de discreţie pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să dezvoltăm planul nostru global dacă am fi devenit subiecţi ai luminilor presei în toţi aceşti ani, dar lumea este mult mai sofisticată şi mai pregătită acum să înainteze spre o guvernare globala”.

Despre cele de mai sus se vorbeşte din ce în ce mai des. De curând am urmărit un interesant documentar pe canalul History, referitor la familia Rockefeller, perioada până după primul război mondial. Cine l-a urmărit, dacă îl leagă pe acesta de altul, difuzat tot de ei cu puţin timp în urmă, referitor la invazia Irakului pe motiv de petrol, începe să se dumirească cum stau lucrurile dar şi să-şi pună întrebări în legătură cu declaraţiile oficiale. Aşa cum arătam în cartea Limite impuse omenirii, interesul pentru invadarea Irakului este în directă legătură cu distrugerea urmelor unei vechi civilizaţii.

Referitor la „cei cu ochii oblici” , personajele lor cu putere de decizie, alături de megacompaniile din zona galbenă, sunt cuminţi şi fac parte din sistem. Să nu uităm că în forma lor modernă, tigri asiatici au apărut foarte târziu, în a doua parte a secolului XX şi nu au avut cum să se dezvolte decât în cadrul sistemului. Japonia, după pierderea războiului, nu a avut nici ea altă variantă. Singura problema ar fi China. Dar în cazul ei, mai e mult până departe .

Desigur, teoretic pot avea loc în acea zonă evadări sau dezertări dar să nu uităm că întotdeauna există planuri de rezervă, de tipul revoluţiilor portocalii , Tien an men sau chiar mai drastice .

În ultimele doua decenii, hotărârile decisive pentru agenda mondiala au o ciclicitate anuala ierarhizată: summit-ul Davos, reuniunea „Bilderberg”, summit-ul G8.

De fiecare dată greii planetei se întâlnesc cu mai micii lor slujitori discutând şi dând directive. Aceeaşi grei, de fiecare dată, omniprezenţi şi omnipotenţi. Dar să revenim la domnul Guy, aşa cum este el prezentat de oficiali:

„Guy Edouard Alphonse Paul de Rothschild a murit la Paris, la vârsta de 98 de ani, după o viaţă întreagă dedicată imperiului bancar al familiei.

Baronul de Rothschild, celebru şi datorită cramelor familiei sale şi armăsarilor pursânge, s-a stins din viata la Paris, după cum au declarat reprezentanţii familiei, intr-un anunţ publicat în cotidianul francez „Le Figaro”.

Patriarhul familiei Rothschild s-a născut pe 21 mai 1909, într-una dintre cele mai renumite şi mai complexe dinastii europene, al cărei arbore genealogic includea faimoşi bancheri ai curţilor regale. La începutul secolului XX, averea fabuloasă a familiei Rothschild se datora, în mare parte, inspiraţiei de a finanţa campania Ducelui de Wellington împotriva lui Napoleon, încheiată cu victoria de la Waterloo din 1815.

Baronul Guy Edouard Alphonse Paul de Rothschild şi-a petrecut o bună parte din copilărie intr-un castel al familiei, atât de somptuos încât se spune că un monarh european ar fi exclamat: „Un rege nu şi-ar putea permite aşa ceva. Doar un Rothschild poate”. La vârsta de 22 de ani, Guy a intrat în afacerile bancare ale familiei, lucrând la Rothschild Frances, iar doi ani mai târziu a fost promovat pe un post de conducere al unei companii de căi ferate deţinute de familie.

Având o pregătire de ofiţer de cavalerie, Guy de Rothschild a fost mobilizat în 1940 şi decorat pentru acte de vitejie pe front.

 Însă în 1941 a fugit la New York, după ce guvernul colaboraţionist de la Vichy, condus de mareşalul Philippe Petain, a retras cetăţenia franceză familiei Rothschild şi i-a confiscat toate bunurile din cauza originii evreieşti. Mai târziu, Guy a pornit spre Londra, pentru a se pune la dispoziţia generalului Charles de Gaulle. După război, familia Rothschild avea să-şi recapete prosperitatea în lumea bancară şi să-şi extindă influenţa şi in alte domenii. Guy, fiind cel mai mare dintre fraţii şi verii săi, a preluat banca Rothschild, pe care a condus-o intre 1967 şi 1979. În 1967 declara pentru revista „Time” ca era partizanul unei politici „de deschidere, de democratizare şi de demitificare (…oare care erau miturile la care făcea referire)”, ulterior restructurându-şi, de altfel, afacerea de familie sub forma unei întreprinderi comerciale. Deşi a susţinut o politica de investiţii în companii precum Michelin, De Beers şi IBM, despre baronul de Rothschild s-a spus întotdeauna ca a avut marele rol de a prevedea extinderea agresiva a investiţiilor în afara Occidentului, inclusiv a exploatărilor petroliere din Sahara şi a celor miniere din Mauritania, la care se adăugă finanţările acordate de Rothschild unor mine de plumb din Peru. În 1980, ramura franceza a familiei Rothschild avea 2.000 de angajaţi şi controla afaceri cu un profit anual de aproximativ 26 de miliarde de franci, care pe atunci însemnau cam 5 miliarde de dolari.

Pe 21 mai 1981, când baronul de Rothschild împlinea 72 de ani, socialistul Francois Mitterrand a devenit preşedinte al Franţei şi, până la sfârşitul anului, a dus la capăt o campanie de naţionalizare a băncilor private. În replică, Guy de Rothschild a părăsit Franţa, stabilindu-se pentru o vreme la New York, după ce a publicat un articol în „Le Monde”, în care îi acuza pe socialiştii francezi de antisemitism, extinzând aceasta acuzaţie asupra întregii stingi franceze: „Din Casa de Rothschild vor rămâne numai câteva fragmente, poate chiar nimic”, scria bancherul în controversatul mesaj din „Le Monde”. „Un evreu sub Petain, un paria sub Mitterrand - mie unul mi-a ajuns.” Mai târziu, după revenirea în ţara natală, avea să declare: „M-am dus în America pentru că fusesem expulzat din lumea afacerilor în Franţa. Acum, toată lumea ştie că noi contăm la fel de mult ca verii noştri englezi”.

Ulterior, fiul sau David a început să reconstruiască imperiul bancar al familiei. În 1984 a convins guvernul francez să acorde familiei Rothschild o nouă autorizaţie de a deschide o bancă, pe care a numit-o Paris Orleans Banque, din moment ce i se interzisese folosirea propriului nume de familie, însă restricţia a dispărut în 1987, când banca a devenit Rothschild&Co Bank. Guy de Rothschild a fondat şi a condus, între 1950 şi 1982, Fondul Social Evreiesc Unificat, principala instituţie filantropică evreiască din Franţa (…aceeaşi care a preluat şi fondurile lui Onassis. Vezi cartea Limite impuse omenirii.). Baronul a fost casatori de doua ori: mai întâi cu Alix Schey de Koromla (1911-1982), căsătorie din care a rezultat fiul său cel mare, David. După divorţ, s-a recăsătorit cu Marie-Helene van Zuylen de Nyevelt de Haar (1927-1996), cu care a avut un al doilea fiu, Edouard. Împreună cu Marie-Helene, care a încetat din viata in 1991, a format unul dintre cuplurile-vedetă ale cercurilor sociale europene şi americane. A fost un prieten apropiat al lui Georges Pompidou, care a şi îndeplinit rolul de director de banca pentru fraţii Rothschild, înainte să devină preşedinte al Franţei.(Interesant, nu?)

Carismatic şi generos, baronul a primit numeroase figuri celebre în cercul său, de la suprarealistul Salvador Dali la diva Maria Callas, de la creatorul de moda Yves St. Laurent la Prinţesa Grace de Monaco, invitaţi adesea la balurile somptuoase organizate la castelul familiei. Mare erudit şi iubitor al artelor, a vrut sa fie cunoscut, până în ultimii ani ai vieţii sale, ca un adevărat filantrop. Familia a anunţat ca funeraliile vor avea loc pe 21 iunie 2007, la principala sinagogă din Paris.

Doua secole de bogăţie

1760 - Mayer Amschel Rothschild începe o mica afacere cu monede şi medalii la Frankfurt

1798 - Nathan, fiul lui Mayer, întemeiază la Manchester o companie de comerţ cu textile

1812 - Fratele lui Nathan, James, înfiinţează o bancă la Paris

1815 - Ramura din Anglia a Casei Rothschild furnizează aur ducelui de Wellington în campania împotriva lui Napoleon

1875 - Lionel de Rothschild finanţează cumpărarea Canalului de Suez de către britanici

1919 - NM Rothschild&Sons începe să fixeze preţul aurului la Londra

1960 - Diferiţi membri ai Casei Rothschild se mută în SUA şi pun bazele Rothschild Inc

1981 - Franţa naţionalizează băncile ramurii franceze a familiei Rothschild, dar membrii ei refuza înfrângerea şi pornesc noi afaceri

2004 - Casa Rothschild ajunge să aibă afaceri in peste 40 de tari de pe glob

Miliarde de euro pe sfaturi bune

În mai 2000, France Telecom primea sfaturi de la Rothschild&Co în achiziţia Orange. Numai din consultanţă financiară (…adică din nimic. Nu au produs nimic, decât vorbe pe hârtie. Orice specialist într-un anumit domeniu poate oferii servicii de consultanţă. Da, dar firma, compania care plăteşte pentru acestea, trebuie să obţină profit, în medie cel puţin de trei ori, suma investită. Nici cea mai teribilă consultanţă nu poate garanta acest lucru. În schimb influenţa pe care un anumit nume, persoană, entitate, o poate avea în dezvoltarea pieţei de desfacere a produselor, serviciilor, etc. în anumite zone, sau chiar pe tot mapamondul este decisivă. Dacă poţi avea o asemenea influenţă atunci poţi să faci 17 miliarde de euro din consultanţă.), Rothschild a dominat piaţa franceza în perioada respectivă, adunând 17 miliarde de euro din 20 de contracte în anul 2000 şi aproape 10 miliarde din opt contracte in 2001.”

După cum vedeţi ni se descrie un om de afaceri aproape normal şi foarte uman şi muritor. Mă rog, în 1982 când a vizitat-o pe doamna de fier, era cât se poate de viu. Serviciile române de informaţii nu au reuşit să afle nici conţinutul acestei discuţii, doar faptul că atunci când ministrul de război al Marii Britanii, a primit ordin de declanşare a ostilităţilor, acesta a obiectat că armata nu este pregătită pentru o asemenea acţiune, iar numărul combatanţilor disponibili este de maxim 3000 de militari, doamna de fier i-a declarat textual „…am primit asigurări de la cel mai înalt nivel că vom câştiga rapid războiul şi fără multe victime, aşa că dă-i drumul…”. Cei care au reuşi să afle informaţii de la aceste discuţii au fost spionii K.G.B. În raportul trimis de reţeaua românească, se specifica faptul că a existat o protecţie informativă de înalt nivel, a acestor întâlniri, astfel încât nici una din metodele convenţionale şi neconvenţionale nu au dat rezultate. Reţeaua K.G.B., a folosit probabil o cârtiţă bine instalată în structurile informative ale serviciilor de informaţii britanice. Din punctul de vedere al reţelei, acesta ar fi Oleg Gordievski, coordonatorul spionajului britanic pentru URSS, „care avem toate motivele să credem că face joc dublu, dar în favoarea K.G.B.”, se spunea în acel raport. Despre Oleg Gordievski, presa scrie următoarele: „Oleg Gordievski, 69 de ani, susţine ca a fost otrăvit, în octombrie 2007, într-un mod asemănător celui în care i-a fost administrat poloniu radioactiv fostului spion rus Alexandr Litvinenko. „Ştiu de mai mult timp că sunt pe lista asasinatelor unor grupări din Moscova. Pentru mine este evident ca am fost otrăvit“, a declarat Gordievski presei britanice.

Gordievski susţine ca a fost otrăvit cu tablete conţinând taliu, element chimic folosit pentru producerea insecticidelor, procurate de un om de afaceri rus din Londra, al cărui nume nu a fost divulgat. Acesta i le-a oferit ca remediu pentru combaterea insomniei de care Gordievski suferea.

Tabletele suspecte erau mai mari şi aveau o altă culoare decât cele obişnuite, îşi aminteşte Gordievski într-un interviu acordat presei britanice.  

După câteva zile, fostul agent dublu a intrat, pentru 34 de ore, într-o comă profundă. Gordievski nu s-a refăcut nici după cinci luni, el neputându-şi mişca degetele.

Fostul spion a acuzat autorităţile britanice ca au încercat să muşamalizeze incidentul otrăvirii sale, pentru a nu tensiona şi mai mult relaţiile cu Moscova, într-un moment în care autorităţile ruse au expulzat mai mulţi diplomaţi britanici acuzaţi de spionaj şi au cerut închiderea reprezentantelor British Council din Rusia, acuzate ca ar fi un paravan al spionajului britanic.

„Sunt o victimă a politicii internaţionale“, considera Gordievski. Autorităţile britanice susţin însă că nu au descoperit urmele unei substanţe letale în sângele lui Gordievski, dar nu doresc să confirme implicarea serviciilor secrete în anchetă.

„Ţintele asasinatelor sunt bine cunoscute. Primul este multimilionarul Boris Berezovski, apoi Ahmed Zakaiev (primul-ministru cecen în exil), Litvinenko, iar eu eram al patrulea. Acum sunt al treilea“, spune Gordievski. Într-un interviu acordat la scurt timp după asasinarea lui Litvinenko, Gordievski a precizat că ştie exact cine este asasinul, o persoană care a stat doar zece minute în compania lui Litvinenko şi i-a administrat o doză letală de poloniu, fără a şti însă cât de periculos e contactul cu substanţa radioactivă.

Oleg Gordievski a dezertat imediat după intervenţia URSS în Cehoslovacia, în 1968, când activa în Danemarca. Serviciile sale au devenit şi mai importante în 1982, când a fost numit sef al spionajului pentru spaţiul sovietic la Londra. În 1985, Gordievski a fost deconspirat şi arestat în timp ce se afla la Moscova. După câteva luni de interogatorii, Gordievski a înşelat vigilenta KGB-iştilor care îl păzeau şi a reuşit să ajungă la frontiera sovieto-finlandeză. (O să puneţi fireasca întrebare de ce şi-ar fi arestat KGB – ul propriul agent? Foarte simplu, printr-o scurgere de informaţii, dacă vreţi trădare, ei au aflat că a fost deconspirat de spionajul român. Până s-a ajuns la negocieri şi s-au stabilit noi căi de acţiune el a fost ţinut vezi Doamne, arestat, după care bineînţeles evadează. Aiurea!)

De aici el a fost preluat de spionii britanici şi transportat, prin Norvegia, până în Marea Britanie. (Ocazie cu care structura de operaţiuni speciale britanică a fost deconspirată) Soţia şi copiii lui Gordievski au primit autorizaţia de a părăsi URSS abia în 1991, după insistentele lui Margaret Thatcher pe lingă Mihail Gorbaciov.

Anul trecut (2006), Gordievski a primit din partea reginei Elisabeta a II-a Ordinele „Sfântul George“ şi „Sfântul Mihail“, „pentru servicii in slujba securităţii Marii Britanii“.

În realitate el a fost asasinat chiar de către englezi, întrucât în urma schimbului de informaţii între România şi Marea Britanie, în cadrul NATO, s-a strecurat şi acea informaţie din raportul întocmit de rezidentul reţelei româneşti de spionaj din Anglia în 1982. Ruşii nu aveau de ce să îl asasineze întrucât el era izolat din punct de vedere informativ şi i-ar fi putut contracara cu uşurinţă toate acţiunile. Pe când aşa, schimbând jucătorul şi-ar fi dat singuri de lucru.

1.7. Şi englezii mor câteodată…

 Revenind la războiul ciudat din Malvine, arăt faptul că şi presa britanică semnalează o serie de sinucideri în rândul combatanţilor britanici care au participat la acest conflict.

„Realitatea crudă din spatele unuia dintre cele mai controversate incidente din războiul pentru insulele Falkland – dezastrul de la Fitzroy – şi impactul acestuia asupra vieţilor celor implicaţi.

În primăvara anului 1982 a izbucnit un scurt, dar violent conflict între Marea Britanie şi Argentina pentru supremaţia asupra insulelor Falkland. Întunecat şi bătut de furtuni, arhipelagul Falkland este situat la 13.000 km distanţă de Anglia, în Atlanticul de sud. Conflictul a atras atenţia întregii lumi, determinând căderea unui dictator argentinian, revitalizând cariera unui prim-ministru englez nepopular şi eliberând o colonie mică, loiala Coroanei britanice. După douăzeci şi cinci de ani, acest „mini-război” este încă prezent în gândurile şi coşmarurile a sute de soldaţi britanici şi familiilor acestora. În fiecare an, cel puţin zece veterani britanici care au luptat în acest război se sinucid: au murit mai mulţi de propria mână decât în cursul conflictului în sine…”

Ce anume au văzut, au trăit, au simţit militarii argentinieni şi britanici încât să nu mai poată rezista şi să se sinucidă? BBC – ul a încercat să facă un reportaj pe această temă, dar din motive necunoscute s-a oprit. Cert este însă faptul că unul din poliţiştii argentinieni care a anchetat o serie de cazuri de sinucidere din rândul combatanţilor argentinieni participanţi la acest război declara textual: „…sinuciderile foştilor militari se încadrează în general în trei categorii: morţi prin împuşcare, aruncare de pe înălţimi, moarte prin intoxicare cu gaz. Sunt puţini cei care au lăsat scrisori în care să îşi explice gestul, sau să îşi ceară iertare pentru el. La cei intoxicaţi cu gaz s-a descoperit o mică echimoză la baza gâtului şi una şi mai mică în ceafă, ceea ce m-a condus la ideea că ar fi putut să fi fost adormiţi înainte, prin aplicarea unor tehnici de arte marţiale. Pe de altă parte toţi erau persoane antrenate şi care s-ar fi putut lupta pentru viaţa lor. Nu am mai găsit alte urme care să vină în sprijinul acestei teorii, aşa încât am abandonat această pistă.” Nu ştiu ce să cred, nu ştiu ce să zic. Într-adevăr avem de a face cu un Război ciudat car face victime şi după terminarea lui.

2. Ce se mai întâmpla prin America de Sud ?

Domnul Vladimir Alexe ne dezvăluie o serie de lucruri interesante despre această zonă a globului.

„La mijloc sunt, de fapt, 30 de ani de războaie secrete duse de CIA in America de Sud. În operaţiunile militare au fost implicate pana şi firmele Coca-Cola şi Pepsi-Cola.

Arestarea, la Londra, a generalului Augusto Pinochet, fostul preşedinte chilian, creditat cu o serie lunga de „dispariţii” ale unor anarhişti de stânga, precum şi cu celebra lovitura de stat contra regimului marxist al lui Salvador Allende a luat prin surprindere CIA. Imediat după arestarea generalului Pinochet, Departamentul de Stat american, pe baza avizării primite de la CIA, şi-a manifestat „reţinerea” fata de legitimitatea arestării fostului preşedinte chilian.

În numai câteva ore apoi, reacţia americana a fost dură şi clară, Washingtonul opunându-se, fără echivoc, arestării lui Pinochet. Chiar dacă, din punct de vedere al normelor internaţionale, arestarea la Londra a gen. Pinochet, senator pe viaţă în Chile, rămâne extrem de discutabilă datorită imunităţii parlamentare (negociate de Pinochet, susţinut de Armată, cu opoziţia din Chile, la retragerea sa de la putere), rămâne extrem de interesanta reacţia CIA şi a Washingtonului la arestarea celui considerat drept un „Franco” al chilienilor (regim de mână forte dar miracol economic, într-un stat relativ înapoiat până în 1973). În cele ce urmează, vom dezvălui unele date ultrasecrete din arhiva CIA, care pot oferi o explicaţie temerii americane faţă de un eventual „proces Pinochet” şi faţă de ceea ce acest proces (deocamdată ipotetic) ar putea antrena.

La mijloc sunt, de fapt, 30 de ani de războaie secrete duse de CIA în America de Sud, începând cu Operaţiunea „Diablo”, din Guatemala, până în zilele noastre. Menţionam ca unele operaţiuni şi nume, care apar în rândurile de mai jos, se află sub „pecetea tainei”, date fiind implicaţiile internaţionale.

Organizaţia CAL a patronat în numele CIA grupările paramilitare tipice Americii Latine.

Imediat după „recuperarea” sa de către americani, maiorul SS Otto Skorzeny, „părintele” tacticii unităţilor de tip comando (germanii au dispus de doua unităţi celebre: „Brandenburg” şi „Oranienburg”), a fost pus la treabă de gen. Gehlen, fostul şef al reţelelor Abwehrului din Europa Centrală şi de Est: începuse Războiul Rece şi bătălia cu comunismul, mai ales în Europa, Asia şi America de Sud. În acest context, apare organizaţia W.A.C.L. (World Anti-Communist League), Liga anticomunistă mondială. Cu acordul Argentinei, secţia „America Latina” a CIA, care patrona toate activităţile W.A.C.L prin O.P.C. (Office of Politic Coordonation) al lui Frank Wisner (fost rezident OSS la Istanbul în 1944, venit la Bucureşti pe 25 august ”44, de unde a preluat toată arhiva personala a lui Eugen Cristescu, din SSI, (…a preluat tot, cu excepţia arhivei depozitate în unitatea de jandarmi ce îşi avea sediul în actuala clădire a Sanatoriului din zona Geoagiu, judeţul Hunedoara. Din fericire această arhivă a fost salvată şi constituie un foarte bun fond informativ, mai ales din punctul de vedere a informaţiilor reziduale, care în contextul acelor evenimente nu păreau de interes operativ. Într-un alt context, însă ele deschid mintea celor care au curiozitatea şi interesul să le parcurgă.) înainte ca aceasta să se „predea” cu consimţământul OSS (precursorul lui CIA), sovieticilor) a fost creată o filiera sud-americana a WACL: CAL (confederaţia anticomunistă latino-americană). De ce este importanta această „mică istorie”?

Fiindcă, ulterior, CAL va patrona, în numele CIA, toate grupările paramilitare, tipice Americii Latine, de la „Patria y Libertad” şi „Mano Blanca”, până la „Orden”, „Los Novios de la Muerte”, „Tontons Macoutes”, „Cobra”.

Pentru aceasta, organizaţia CAL a format, în prealabil, o reţea transnaţională de acţiune paramilitară, la nivelul întregii Americi Latine, care să acţioneze pe plan local, în fiecare stat sud-american, sub forma uneia din grupările paramilitare menţionate.

Obiectivul: combaterea, prin mijloace „neortodoxe” a infiltrărilor sovietice, ulterior castriste, care încercau să „comunieze” ori să „sovietizeze” America Latină. Această reţea transnaţională de coordonare şi operaţiuni a CAL s-a numit Reţeaua Condor. Este important de ştiut că în reţeaua Condor, ca şi în grupările paramilitare menţionate, denumite în mass-media „escadroanele morţii”, au intrat numeroşi ofiţeri din armată, serviciile secrete şi poliţie, din fiecare stat latino-american.

La rândul său CIA, între altele, a pregătit în tabere speciale, cu cei mai buni instructori, pe cei care, ulterior, în cadrul armatei sau serviciilor secrete, participau la acţiunile „escadroanele morţii”: „dispariţii” de anarhişti, lovituri de stat de dreapta, subversiune internă, război psihologic, gherila anticomunistă. În Chile, placa turnantă a fost chiar serviciul secret D.I.N.A. După venirea la putere a marxistului Salvador Allende, mason important, aparţinând „francmasoneriei roşii” (socialiste şi sovietizate), CAL şi reţeaua Condor au primit un ajutor neaşteptat: Pepsi-Cola. Înainte de a intra în culisele loviturii de stat din Chile (1973) şi a seriei de asasinate care i-au urmat  şi de care este acum acuzat Pinochet – este cazul să lămurim un fenomen puţin cunoscut: „războaiele COLA” din America Latina.

Rivalitatea crâncenă dintre Pepsi-Cola şi Coca-Cola se regăseşte pe toate continentele, dar participarea celor doua celebre companii americane la acţiuni paramilitare, în combinaţie cu CIA şi alte servicii secrete, nu a fost niciodată mai evidentă şi mai constantă ca în spaţiul Americii Latine. Cea mai celebră operaţiune secretă Coca-Cola a avut loc în 1960, când directorul pentru export al companiei americane, Jim Farley, a derulat un program pentru o colectare de fonduri, destinate răscumpărării cubanezilor anticastrişti, luaţi prizonieri după debarcarea nereuşită din Golful Porcilor.

Dolarii au fost încasaţi, tot în secret, de El Lider Maximo (Fidel Castro), a cărui „foame” de valută este notorie, ceea ce l-a făcut, ulterior, să participe (prin fratele sau, Raul Castro) şi la filiera drogurilor Cali – Panama – Arkansas (SUA). Un alt director al multinaţionalei americane Coca-Cola, Lindsay Hopkins, figura în consiliul de administraţie al companiei „Zenith Technical Enterprises”, o firmă de „acoperire” pentru activităţile CIA contra Cubei. Pentru a pedepsi firma „Zenith”, Castro a avut ideea cinică de a oferi uzinele naţionalizate ale Coca-Cola... rivalei, Pepsi-Cola.

Ingrata, Pepsi-Cola a complotat şi ea, alături de CIA, la destabilizarea guvernului de la Havana.

Robert Geddes Morton, vicepreşedintele filialei cubaneze a lui Pepsi-Cola, a servit ca agent de legătură într-una din numeroasele tentative de asasinare a lui Fidel Castro. Uzina oferita de Castro lui Pepsi-Cola, după „incidentul” în care a fost implicată Coca-Cola şi Lindsay Hopkins, urma să servească drept bază pentru asasinii lui El Lider Maximo. În Brasilia, „războaiele Cola” au fost cele mai virulente. Coca-Cola, implantată în Brazilia din 1942, prin intervenţia „discreta” a Departamentului de Stat, s-a angajat în schimb în operaţiuni clandestine contra reţelelor naziste din zona.

Până în 1952, Brazilia a fost monopolul lui Coca-Cola. În 1952, pe piaţa braziliana a băuturilor răcoritoare apare rivala: Pepsi-Cola. Războiul celor doua Cola, care a urmat, a durat peste douăzeci de ani. Bătălia finala în „războiul Cola” din Brazilia a avut loc în 1974, când directorul filialei braziliene Pepsi-Cola a distrus doua milioane de sticle Coca-Cola.

În 1975, Pepsi-Cola a fost la originea „zvonului” potrivit căruia doi muncitori au fost descoperiţi morţi într-un rezervor Coca-Cola din Brazilia. Corpurile acestora, potrivit „zvonului” lansat de Pepsi-Cola, au fost recuperate, chipurile, după patruzeci şi opt de ore, timp în care, atrăgea „suav” atenţia Pepsi, fuseseră îmbuteliate zece mii de litri de Coca-Cola. Rezultatul lansării acestui zvon nu s-a lăsat prea mult aşteptat: în câteva ore, vânzările Coca-Cola au scăzut dramatic in Brazilia, in timp ce ale Pepsi-Cola au crescut în progresie geometrica. Povestea însă nu se sfârşeşte aici. Un muncitor care ar fi fost martor al întregii afaceri a fost mutilat, apoi asasinat de un „escadron al morţii” din reţeaua Condor. În timp ce un ziarist, care se lansase în „dezvăluiri” pe aceeaşi tema, a renunţat rapid la anchetă, după ce primise ameninţări cu moartea.

Directorul filialei chiliene Pepsi-Cola, Augustino Edwards, făcea parte din una dintre cele mai bogate familii ale statului Chile.

Proprietar al ziarului „El Mercurio”, Edwards lucra în secret, de ani de zile, împreună cu CIA. Astfel că, imediat după alegerea preşedintelui marxist Salvador Allende, în 1970, Edwards s-a deplasat în SUA, pentru a pregăti lovitura de stat. Era convins că Allende, asemenea lui Castro, va confisca şi naţionaliza proprietăţile Pepsi-Cola din Chile pe care le conducea, va instaura comunismul şi va înlătura libertăţile. În SUA, directorul general al Pepsi-Cola, Donald Kendall, i-a aranjat prompt o întâlnire discretă cu preşedintele Nixon, notoriu pentru legăturile pe care le avea, de ani de zile, cu Pepsi, cu Henry Kissinger şi John Mitchell, secretarul de stat şi ministrul american al Justiţiei. Ulterior, Edwards s-a întâlnit şi cu Richard Helms, director al CIA. Trei ani mai târziu, graţie colaborării cu CIA şi Pepsi-Cola, generalul Pinochet şi o parte din armata chiliană au reuşit o lovitura de stat la Santiago de Chile, eliminându-l (inclusiv fizic) pe marxistul Salvador Allende. Reţeaua „Condor” l-a susţinut pe Pinochet prin escadronul morţii constituit în Chile, „Patria y Libertad”. Acţiunea contra lui Allende a început, de fapt, încă din 1971, când CIA si-a dat „acordul sau preliminar de securitate” pentru declanşarea acţiunilor vizând răsturnarea de la putere a regimului marxist de la Santiago de Chile. Acordul CIA mai includea un mic detaliu: folosirea „operaţionala” a teroristului american de origine chiliana Michael Townley. În acel moment, Townley „lucra” pentru escadronul morţii „Patria y Libertad”.

Potrivit anchetei senatoriale americane, condusă de Frank Church, „Patria y Libertad” era un „escadron al morţii” condus de Julio Duran. Un chilian folosit ocazional şi de CIA, prin intermediul lui Aginter Press, o agenţie cu sediul la Lisabona (regimul Salazar), formată din foşti ofiţeri francezi ai OAS (Organizaţia Armata Secreta), reconvertiţi, care se ocupau acum, între altele, şi cu antrenamentul membrilor escadronului morţii „Patria y Libertad”.

Un eventual proces „Pinochet” prezentată pentru CIA pericolul deconspirării implicării agenţiei, între altele, şi în acţiunile escadronului morţii „Patria y Libertad”. Grupul a participat activ la răsturnarea guvernului Allende, decizie, cum am văzut, luată la Washington de preşedintele Nixon, în complicitate cu directorul filialei chiliene Pepsi-Cola, Augustino Edwards. Generalul Pinochet a fost doar militarul în spatele căruia s-au tras „sforile” rivalităţii crâncene între interesele francmasoneriei albastre simbolizate de Nixon şi cele ale francmasoneriei roşii (sovietizante) întruchipate de un Allende ori Castro. Rivalitate care stă la originea multor evenimente-cheie ale istoriei contemporane dar care, din păcate, este sistematic ocultată de istorici şi ziarişti.

Cea mai periculoasă pentru CIA, din aceasta perspectivă, ar fi deschiderea unuia dintre cele mai secrete dosare din istoria agenţiei americane. Codificata Operaţiunea „Djakarta”, aceasta a constat într-o veritabilă campanie de asasinate politice, executate de escadronul morţii „Patria y Libertad”, la ordinul CIA. Astfel, imediat după lovitura de stat executată de Pinochet, Michael Townley şi grupul „Patria y Libertad” au eliminat câţiva din opozanţii noului regim. Printre indezirabilii executaţi s-au aflat, între alţii, generalul Pratts şi mai ales, fostul ministru chilian al Apărării şi Afacerilor Externe, Orlando Letellier, asasinat la Washington. De aceea, un eventual „proces Pinochet” ar fi putut conduce repede la „dezgroparea” unei operaţiuni de tipul „Djakarta” la escadronul „Patria y Libertad” şi la asasinul profesionist Michael Townley iar de la acesta la implicarea Pepsi-Cola şi CIA. Caracatiţa „escadroanelor morţii” a acoperit însă întreg continentul latino-american. Oameni importanţi, ca Ted Shackley (nr. 2 în CIA) care conducea Secţia „America Latina” (1972-1974) şi „mâna dreaptă” a acestuia, Thomas Cline, ar putea deconspira multe „operaţiuni umede”, asasinate şi lovituri de stat din spaţiul latino-american.

Apare deci indiscutabil că cei care l-au arestat pe generalul Pinochet urmăresc, în secret, să lovească, de fapt, în CIA, prin deconspirarea unor secrete absolute ale agenţiei americane. În epoca Nixon, „echipele clandestine” au proliferat în interiorul administraţiei americane. Un exemplu tipic este şi Operaţiunea „40”.

 La 5 ianuarie 1975, „New York Times” dezvăluia existenţa unui program special al CIA, codificat Operaţiunea „40”. Sub aceasta codificare se ascundea, de fapt, o echipă de asasini profesionişti, cei mai mulţi originari din Cuba, care formau un escadron al morţii operaţional în Caraibe. Misiunea: asasinarea unora dintre „locotenenţii lui Castro”, dar şi  chestiune mult mai sensibilă, a unor opozanţi anticastrişti, stabiliţi în Miami, de orientare liberală. Cum grupul avea nevoie de fonduri importante, Operaţiunea „40” a devenit şi una implicată în traficul de droguri.

De fapt, însăşi politia anti-drog devenise victima acestui flagel. Astfel, BNDD (Biroul de narcotice şi droguri periculoase), organism federal american, îşi constituise propria echipă clandestină.

Echipa speciala a BNDD îl avea la conducere pe locotenent-colonelul Lucien „Lou” Conein, ofiţer provenind din OAS francez (Organizaţia Armata Secretă), racolat ulterior de CIA. „Lou” Conein avea la activ asasinarea liderului sud-vietnamez Ngo Dinh Diem. În particular, Conein, celebru pentru metodele sale „neortodoxe”,  recunoştea că, faţă de reţelele de traficanţi, are toate drepturile, inclusiv „licenţa de a ucide” (licence to kill). La 16 iunie 1976, „Washington Post” a dezvăluit că cel puţin doisprezece alţi agenţi ai CIA, străini dar naturalizaţi în SUA, făcuseră parte din escadroanele clandestine ale BNDD. În 1973, BNDD se „dizolvase” lăsând locul noii politii antidrog a SUA: „Drug Enforcement Agency” (DEA), care integrase rapid în rândurile sale peste o sută de agenţi CIA şi din „echipa Conein”.

De ce şi agenţi CIA? Pentru că în lupta sa antidrog, DEA s-a substituit adeseori CIA. În 1974, de exemplu, când Congresul SUA a pus capăt taberelor CIA de antrenament pentru poliţiştii străini în SUA, DEA a preluat imediat misiunea CIA, sub pretextul antrenării poliţiştilor străini în lupta antidrog. Iată de ce un posibil „proces Pinochet” risca să se transforme într-o „cutie a Pandorei” pentru CIA. Gen. Pinochet nu va fi însă niciodată judecat: va fi „eliberat”, va fi „răpit” ori poate va muri din „interese de stat”. Se întâmplă adesea.”

În realitate se pare că a murit de moarte aproape „bună”. Iată ce apare în presa din 10 decembrie 2006:

„Fostul dictator chilian, Augusto Pinochet, în vârstă de 91 de ani, a murit în ieri seară, la o săptămână după ce a suferit un atac de cord şi un edem pulmonar grav. Pinochet a fost eliberat pe cauţiune cu câteva zile înainte de a muri, după ce fusese condamnat la arest la domiciliu pentru abuzurile din timpul celor 17 ani de dictatură. Augusto Pinochet a condus Chile din 1973, când a venit la putere în urma unei lovituri de stat, şi până în 1990.

În ultimii ani, Pinochet a suferit mai multe atacuri vasculare. În 2004, a avut un atac cerebral, în urma căruia şi-a pierdut temporar cunoştinţa. În timpul spitalizării, fostul dictator a primit ultima împărtăşanie, dar şi-a revenit ulterior. Recent, Pinochet a fost diagnosticat cu demenţă senilă, suferea de diabet, hipertensiune, artroză şi deficienţe de irigare cerebrală.

Starea precară de sănătate a fost motivul pentru care a scăpat de unele procese pentru crimele şi abuzurile comise în timpul regimului său. Chiar dacă majoritatea judecătorilor l-a considerat prea bolnav pentru a fi judecat, săptămâna trecută Pinochet a fost condamnat la arest la domiciliu pentru executarea unor bodyguarzi ai fostului preşedinte marxist Salvador Allende.

Verdictul a venit la câteva zile după ce fostul dictator chilian a împlinit 91 de ani. Pe 25 noiembrie el şi-a asumat responsabilitatea politică pentru abuzurile din timpul celor 17 ani cât a stat la putere. În acea perioadă, 3000 de oameni au murit sau au dispărut fără urmă, iar aproape 30 de mii au fost torturaţi. Cei mai mulţi erau din opoziţie. Zeci de mii de chilieni au părăsit ţara în perioada 1973-1990, din motive politice.”

3. Viziune actuală a S.U.A, asupra Americii de Sud, desprinsă din articole de presă

America Latina este adesea aproape de limita de jos a priorităţilor contra-teroriste ale Statelor Unite. Nici un atac terorist împotriva SUA nu a fost iniţiat de acolo sau nu a fost desfăşurat de vreun cetăţean latino-american. Cu toate acestea, există câteva motive pentru care tendinţele recente din America Latina reprezintă ameninţări serioase pentru Statele Unite se arată într-o analiză semnată de Douglas Farah şi preluată de KROSS Press Agency.

Comandamentul sudic al Statelor Unite, cu responsabilitate operaţională pentru America Latina şi Caraibe a definit ameninţarea astfel:

 „Stabilitatea şi prosperitatea Ariei de Responsabilitate (AOR) SOUTHCOM sunt ameninţate de terorismul transnaţional, narco-terorism, traficul ilicit, falsificare şi spălare de bani, răpiri, bande urbane, mişcări radicale, dezastre naturale şi imigraţie în masă...

Am descoperit un număr de persoane care încurajează şi facilitează activitatea Grupului Radical Islamic, care continuă să participe la strângerea de fonduri şi la activităţi de suport logistic, cum ar fi spălări de bani, fals în documente şi trafic ilicit.

Rezultatele acestor activităţi susţin activităţile teroriste din întreaga lume. Nu numai că aceste activităţi servesc ca sprijin pentru grupările teroriste islamiste în Orientul Mijlociu, dar aceleaşi activităţi îndeplinite de alte grupări construiesc o reţea criminală mai mare, atât de proeminentă în AOR. Activităţile ilicite, facilitate de către mediul permisiv al AOR, sunt coloana vertebrală pentru entităţile criminale cum ar fi bandele urbane, narco-terorişti, teroriştii islamişti, şi crima organizată din întreaga lume.

Printre cele mai evidente ameninţări ale extinderii Islamului radical, se află şi legătura personală tot mai strânsă dintre preşedintele venezuelian Hugo Chavez şi preşedintele iranian, Mahmoud Ahmadinejad, care au avut cel puţin trei întâlniri tete-a-tete în ultimele şase luni, şi se adresează unul altuia cu apelativul „frate”. Legăturile economice tot mai puternice dintre cele două state pot fi văzute în zecile de acorduri economice pe care cei doi lideri le-au semnat în aceasta perioadă, şi sprijinul reciproc pentru întreruperea producţiei de petrol a OPEC, care este importantă, dat fiind faptul că cele doua state sunt producătorii de petrol numărul doi şi patru ai OPEC.

Prietenia poate aduce câteva câştiguri comerciale şi politice modeste, dar este construită fundamental pe premisa că ambii lideri sunt inamici ai Statelor Unite. Aşa cum a spus recent preşedintele Chavez, Iran şi Venezuela se confruntă cu „aceeaşi presiune imperialistă de a ne controla resursele de petrol. Cele doua revoluţii ale noastre, Revoluţia Islamica şi Revoluţia Bolivariana din Venezuela, sunt până la urmă o singura luptă”. Ahmadinejad a aprobat declaraţia, spunând că „Noi, ca guverne înfrăţite, avem o responsabilitate în a promova gândirea revoluţionara pe scena mondială. Trebuie sa fim parteneri la dezvoltarea ambelor noastre pământuri”. (…Dacă eu nu m-am tâmpit, nu ştiu, dar nu văd nimic belicos în cele două declaraţii…)

Împreună, Venezuela şi Iranul produc aproximativ 5 milioane de barili de petrol pe zi. În timp ce jumătate din cei 2.2 barili pe zi ai Venezuelei sunt destinaţi pieţei din Statele Unite (ceea ce reprezintă 10% din cele 13.2 milioane de barili pe zi pe care le importă Statele Unite), Iranul nu exportă petrol direct către Statele Unite. (…Aceasta pentru că S.U.A. nu doreşte să trateze direct cu Iranul…) Cu toate acestea, daca cele 2.6 milioane de barili producţie pe zi ale Iranului ar scădea, aceasta ar afecta serios piaţa globală de petrol. La începutul acestui an, cele doua ţări au căzut de acord să construiască rafinării de petrol în Indonezia, Siria şi Venezuela, care ar spori pe viitor influenţa lor economica comună pe piaţa globală de petrol. (…Şi sunt absolut convins că aceste fapte deranjează S.U.A. şi implicit pe Stăpâni. Faptul că nişte „maimuţe” au îndrăznit să lucreze fără acordul Intermediarilor şi că aceştia nu sunt prezenţi direct la împărţirea caşcavalului (a se citii a petrodolarilor), decât prin interpuşi, pentru că oricum ei sunt jucătorii pe piaţă, deranjează enorm…)

Aceasta nu numai că ar da celor doua ţări un avantaj în faţa Statelor Unite, dar şi banii necesari pentru finanţarea grupurilor armate care ar putea ataca direct Statele Unite. (…Probabil tot cu cutere. Şi probabil tot cu piloţi amatori, care au învăţat să zboare pe avioane de agrement, dar care după două săptămâni de şcoală, datorită calităţilor deosebite (superinteligenţă, superîndemânare, etc.), reuşesc să întoarcă în zbor adevărate uzine aviatice şi culmea să le mai ducă şi la ţintă. Ăştia da supraoameni. Eu zic să aveţi grijă mare…)  

Iranul este principalul sponsor al Hezbollah, cea mai importantă miliţie musulmană şiită, cu sediul în Liban, care are o prezenţă sporită în America Latina şi a întreprins numeroase atacuri împotriva unor ţinte din Statele Unite şi America Latină. (…Care fratele meu or fi alea? Că în presă n-apărură. Le-or fi făcut cu armele chimice ale lui Saddam, că de aia nu le găsârăţ bre…) În Venezuela, Chavez a permis unor înalţi oficiali din FARC, cea mai mare şi mai veche mişcare insurgentă din emisferă, să opereze în lipsa oricărui pericol şi a permis ca zona sa de graniţă cu Columbia să fie folosită ca „o zonă sigură pentru odihnă, transporturi de droguri şi arme, şi obţinere de provizii logistice”. (…Îmmda şi probabil locul de unde Columbia ajutată de liderul mondial va trece la atac asupra Venezuelei, nu?) Potenţiala aliere a acestor două grupări împotriva unui inamic comun, Statele Unite,  sub auspiciile celor două state care şi-au manifestat deja deschiderea către sponsorizarea mişcărilor armate, ar trebui să fie un motiv serios de îngrijorare.

Venezuela foloseşte, totodată, rezervele sale bogate de petrol pentru o dotare cu armament fără precedent în istoria recentă şi ameninţa să destabilizeze regiunea. Cea mai recentă achiziţie a guvernului Chavez include 100.000 de mitraliere de atac AK-103 din Rusia, alături de licenţa de a construi o fabrica Kalashnikov în Venezuela. (…Sunt absolut convins că cele 100.000 de mitraliere, sperie de moarte armata S.U.A. Dacă erau 100.000 de tancuri cu sisteme de conducere şi coordonare din satelit şi vre-o 5-6 sateliţi de supraveghere, atunci poate vă împărtăşeam temerile.)

Chavez a cumpărat şi vase de patrulă navală din Spania, cel puţin 15 elicoptere de luptă din Rusia, şi negociază cu Rusia pentru cumpărarea de avioane Sukhoi-30 şi sisteme de rachete sol-aer Tor-M1. (…Negocierea nu înseamnă nimic. Oricum Rusia nu vinde şi nu va vinde nimic fără acordul Intermediarilor. În plin „Război Rece” URSS, al cărui reprezentant legal este acum Rusia, a trădat activitatea reţelei Caraman, pentru ca nu cumva România să ajungă în posesia tratatului secret, unilateral între URSS şi NATO.

Acest tratat prevedea printre altele ruperea României în mai multe provincii care s-ar fi alipit statelor vecine. În schimbul acestui acord încheiat, statele Europei occidentale au avut şi au acces privilegiat la rezervele de gaze din Rusia, iar S.U.A. face ce vrea în Alaska şi la Polul Nord. Toate acestea drept pedeapsă pentru atitudinea României faţă de ocuparea Cehoslovaciei şi pentru că nu a permis URSS accesul la cercetarea ştiinţifică românească în domeniul militar, ba mai mult a luat în anii ”70 măsuri de izolare informativă a agenţilor KGB şi GRU.

Vă prezint un scurt material despre GRU: „Serviciul de informaţii al armatei ruse vrea să-şi mărească numărul de cadre din ţări precum România, Polonia, Ungaria (…Ioai, tulai Doamne să supărară şi pe unguri. No, acum-i bai.), Germania, Cehia, China şi Lituania . Metoda găsită este una care să le poată asigura şi acoperirea diplomatică necesară acţiunilor lor specifice. Prin vocea generalul Aleksander Kirilin, şeful Centrului Memorial din cadrul Forţelor Armate Ruse, Rusia a anunţat că intenţionează să deschidă în 2008 misiuni militare în şapte state în care există cimitire militare ruseşti, majoritatea lor fiind foste state ocupate de Armata Roşie după al II-lea Război Mondial (…or fi având grija înmormântării bieţii. Staţi liniştiţi că pe cheltuiala noastră vă facem şi nişte pomeni zdravene.), informează Mediafax, preluată de Romanian Global News. Şefii Armatei l-au convins şi pe preşedintele Vladimir Putin (…cred că foarte greu), care a emis un decret la 1 octombrie 2007. Pentru cele noi şapte misiuni Rusia, a cerut ţărilor vizate permisiunea de a-şi deschide noi misiunile militare pe teritoriul lor. China, Germania şi Polonia, au răspuns că „există dificultăţi în a folosi spaţiul ambasadelor pentru aceste misiuni. Probleme sunt şi în România unde se pare nu există încă spaţiu pentru deschiderea misiunii a declarat Kirilin.

(…Unde doriţi domnule general Kirlin, lângă guvern, lângă domnul preşedinte, lângă ministerul apărării, lângă ambasada S.U.A.? Vă rugăm respectuos să ne precizaţi locaţia pentru a ne conforma.)

GRU este suspectat de a avea una dintre cele mai extinse şi influente agenturi de spionaj din România, agentură care a fost puternic implicată în evenimentele din decembrie 1989. Conform specialiştilor din domeniu, în prezent, agentura GRU utilizează a patra generaţie de agenţi  cu vârsta cuprinsă între 30 şi 45 de ani, aceştia fiind şi cei mai bine plasaţi pentru a înfiltra diverse instituţii de stat sau private din România.”)

În total, Venezuela a cheltuit aproximativ 4,3 miliarde de dolari pe armament începând din 2005, ceea ce o plasează înaintea Chinei (3,4 miliarde), Pakistanului (3 miliarde) şi Iranului (1,7 miliarde de dolari), potrivit Defense Intelligence Agency (DIA). Lt gen. Michael Maples, directorul DIA, a spus ca planul Venezuelei este de a „neutraliza influenţa Statelor Unite” în America Latină şi a prevăzut că această febră a achiziţiilor va continua şi în 2007.”

Este posibil ca Venezuela prin conducătorul ei să dorească acest lucru. Dar între voinţă şi putinţă e mare diferenţă. Doar România datorită norocului chior pe care îl are ar putea să câştige un război cu S.U.A. cu armata pe care o are şi care încape pe un stadion mai mic. Probabil de aceea, nici domnul Putin nu şi-a pus mintea cu noi ştiind ce mare forţă strategică suntem. Probabil că mai ştia că planurile KGB din vechea URSS de a transforma România în cea mai coruptă ţară au dat greş, întrucât se pare că am fost întrecuţi de bulgari. Sincer nu ştiu cum or fi reuşit. Oricum vă daţi seama ce mare problemă ar fi pentru guvernul României să administreze şpaga dată de  Băncile Rothschild, Banca Israel Moses Seif, Banca Warburg, Banca Fraţii Lehman, Banca Kuhn Loeb, Banca Chase Manhattan şi Banca Goldman Sachs. Ce mari probleme ar avea domnul guvernator al Băncii Naţionale a Românie, care ar avea în subordine Federal Reserve Bank. O singură chestiune s-ar rezolva foarte repede, aţi ghicit, este vorba despre depozitarea aurului.

Nimic lângă nimic este uşor de pus, ba chiar ar mai rămâne loc şi pentru nimicul Rusiei, dacă ar dori să îl depoziteze la noi în schimbul păstrării tezaurului care l-au primit în custodie. Doamne, nici nu vreau să mă gândesc ce probleme ar fi pe capul guvernanţilor din România.

Săraca Rusie habar nu are de ce nu îi declarăm război şi nu o ocupăm. Domnule Medvedev, nu ştim ce să facem cu petrolul şi gazele dumneavoastră, mai ales că ar trebui să le luăm înapoi şi pe ale noastre pe care vi le-am vândut prin interpuşi. Că doar nu era să ne administrăm singuri averea plătită cu sânge de strămoşi. Mai bine aveţi dumneavoastră tot şi noi nimic. Aşa mai uşori, fără probleme , ne putem trimite cei mai buni fii să îi omoare pe cei mai buni fii ai Islamului ca să nu mai atace cu cutere S.U.A., sau doamne fereşte Rusia sau China. Nu am ştii unde să mai punem şpaga pe care am primi-o şi de la marile concerne ruse. Aşa că staţi liniştiţi, chiar dacă aţi desfiinţat trupele de vânători de munte noi nu ne supărăm, pentru că cerbii, urşii şi mai ales capra neagră circulă fără restricţii de viteză întrucât nu le mai deranjează vânătorii de munte.

Recunoaştem mai avem un prim vânător al ţării care nu este neaparat de munte, cu toate că am înţeles că a trăit şi prin Braşov, dar acesta are treabă cu mistreţii şi adună în jurul domniei sale un anturaj interesant, care se mai scapă la discuţii, unele destul de interesante pentru FSB, urmaşul demn al KGB, care a ştiut uneori să îşi utilizeze anumite fonduri extrem de profitabil. Atât de mult îmi place marfa rusească din marile magazine Metro. Mă emoţionez până la lacrimi când văd cum producţia de orice fel din Rusia şi-a găsit o mare piaţă de desfacere în România, că doar nu o să cumpărăm produse româneşti sau americane cu E-uri, nu? Există posibilitatea stimaţi cititori ca domnul în cauză să fi cultivat cartofi în jurul Braşovului şi mistreţii, ca mistreţii, să îi fi stricat cultura (de cartofi bineînţeles) şi atunci când măre veni el călare pe Mercedes de supărare răzbunare dete de-a azvârlita cu flinta şi 300 de mistreţi îngheţară pe veci, mărind astfel faima României prin producţia de carne la export. Cunoaşteţi cumva o altă activitate de producţie (sper că nu am zis vre-o înjurătură) a distinsului om de afaceri? Îmi cer scuze pentru glumiţa amară făcută, dar nu m-am putut abţine.

Nu m-am putut abţine pentru că aşa cum o să vedeţi şi în continuare din informaţiile pe care o să le prezint, mi-e tare teamă că se coace un conflict militar în America de Sud, unde venezuelanii de rând vor cam murii puţin de tot şi cred că vor fi multe victime, chiar şi în rândul americanilor. Oricum această naţiune formată din contopirea mai multor etnii a dat multe victime în tot soiul de războaie de pe glob. Am avut ocazia să cunosc militari americani, ofiţeri CIA şi FBI. Sunt oameni ca şi noi, mulţi dintre ei, mai ales dintre cei care au lucrat în străinătate sunt oameni titraţi, cu o vastă cultură. Îşi riscă viaţa pentru un salariu ca să îşi poată întreţine familiile rămase acasă, departe şi pe care le văd între două misiuni.

Mulţi dintre ei au murit şi vor mai muri, ca nişte necunoscuţi, fără morminte, în diferite teatre de operaţii, luptând pentru cauze care nu sunt ale lor, sau căutând o fantomă din Al-Qaeda. Dar să continuăm cu declaraţiile oficialilor americani.

Generalul de brigada Frederick Rudesheim, directorul adjunct pentru afacerile politico-militare din emisfera vestică şi membru al staff-ului comun, a spus că achiziţiile de armament ale Venezuelei vor „destabiliza” regiunea. „Când ai asemenea achiziţii en-gros din partea unui guvern, într-un asemenea dezechilibru cu nevoile acelui guvern, nu poate fi decât destabilizator” a spus el.

Prezint în continuare cu inima strânsă note din raportul semnat de oficialul american.

„Alianţa Venezuelei cu Iranul, un sponsor statal al unui grup terorist care are o prezenţă extinsă în America Latină, este numai una dintre noile ameninţări la nivel statal. Ameninţările non-statele vor fi discutate în detaliu în cele ce urmează.

Cu veniturile sale din petrol, care furnizează aproximativ jumătate din venitul guvernului, Venezuela a fost capabilă să ofere o asistenţă financiară semnificativă câtorva alţi lideri populişti recent aleşi în America Latina, într-un efort de a construi o alianţă anti-SUA, care poate fi parteneră a Iranului. Aceasta i-ar include pe aliaţii lui Chavez, Evo Morales în Bolivia, Rafael Correa în Ecuador, Daniel Ortega în Nicaragua şi mentorul lor ideologic, Fidel Castro în Cuba. Bolivia şi Ecuador, la fel ca Venezuela, fac eforturi de a consolida puterea politică în mâna preşedinţiei, de a înăbuşi libertatea presei şi de a rescrie constituţiile pentru a face să dispară independenta judiciară. Şi asemeni lui Chavez în Venezuela, Morales şi Coreea, în Bolivia respectiv Ecuador, fac eforturi pentru consolidarea controlului prezidenţial asupra băncii centrale (care va avea printre efecte şi reducerea serioasă a transparenţei şi cooperării efective cu eforturile SUA şi ONU de a depista finanţările pentru terorism şi infracţiuni).

Cazul Ecuadorului este în mod deosebit îngrijorător pentru ca una dintre principalele promisiuni politice ale lui Correa este aceea ca el nu va reînnoi închirierea unei baze militare în Manta, pe coasta ecuadoriana a Pacificului, atunci când aceasta va expira în 2009. Daca Correa îşi va ţine promisiunea, aceasta va avea un impact direct asupra capacitaţii personalului militar şi de aplicare a legii de a opri intrarea la scara largă a producţiei de cocaina şi heroină în Statele Unite. Cei 220 de soldaţi americani şi cele 8 avioane staţionate la Manta sunt o parte importanta a strategiei SUA de oprire a drogurilor. (…Prietene, 220 de soldaţi americani şi 8 avioane sunt ca un …. în calea ….) Baza de la Manta este responsabilă pentru aproape doua treimi din stopările traficului de droguri pe coasta Pacificului. Pierderea acestei baze nu numai că va permite intrări tot mai mari de droguri ilicite în Statele Unite, dar ar fi o lovitura dură pentru guvernul columbian al lui Alvaro Uribe şi Planul Columbia, care se referă la strategia împotriva drogurilor şi insurgenţei, susţinuta de către Statele Unite. Odată baza de la Manta închisă, FARC va avea un acces mai mare la veniturile din droguri şi la rute mai sigure pentru traficul de droguri şi arme pe frontul din Pacific.

În Istorie şi mai ales în timpul Războiului Rece, mişcările populiste şi naţionaliste de diferite tipuri, intensitate şi durată, au înflorit. (…După cum vedeţi pentru oficialul S.U.A. şi mişcările naţionaliste sunt un pericol, nu numai cele de stânga. Probabil după principiul tot ce este al vostru este al nostru şi tot ce este al nostru le aparţine Intermediarilor…) Majoritatea acestora au încorporat teme anti-americane din interior şi s-au aliat cu blocuri anti-americane la nivel extern. (…Ce obrăznicie pe ei. Oare cum au putut să facă aşa ceva când aveau la îndemână democraţia Statelor Unite?) În anii 1980, acest trend a fost reflectat de mişcările marxiste de gherila, susţinute de către Uniunea Sovietică şi reprezentanţii săi, în primul rând Cuba. Astfel de mişcări au răsturnat guvernul din Nicaragua în 1979 şi au ameninţat alte câteva state din America Centrala şi Latină, în mod deosebit El Salvador şi Peru.

Aceasta tendinţă a ieşit din nou la lumină odată cu alegerea, în 1998 şi apoi din nou în 2006, a auto-proclamatului comunist Hugo Chavez ca preşedinte al Venezuelei, şi sprijinul său avid pentru alegerea unor regimuri cu aceeaşi mentalitate în Bolivia şi Ecuador. Acest nou val anti-american este extrem de îngrijorător din pricina alianţei tot mai puternice între acest bloc de stânga Latino-American extins şi islamiştii radicali.”

 Trebuie să fac din nou o paranteză după care am să revin cu raportul domnului general. Ultimele două fraze din raport, mi-au făcut impresia când le-am citit, că domnul oficial S.U.A. vorbeşte despre modă cu Cătălin Botezatu şi nu despre destinele unor naţiuni, respectiv oameni. În 1998 URSS era destrămată, iar Rusia marea moştenitoare era principalul partener al NATO. Rusia era cât se poate de capitalistă. Dacă populaţia din acele zone ale Americii Latine cum vă place să o numiţi, a ales o guvernare de stânga, înseamnă că le era un pic cam foame şi nu prea aveau acces la bogăţiile din propriile ţări. Cei mai mulţi munceau pentru mai nimic şi sporeau averile colosale ale Intermediarilor pe care îi reprezentaţi domnule general. Nu o să vedeţi asemenea mişcări în Japonia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Germania, Marea Britanie, dacă vreţi.

Adică în statele în care nivelul de trai incluzând accesul la cultură, sănătate, asistenţă socială, etc. este normal, individul simţindu-se în siguranţă şi răsplătit pentru munca lui. Este adevărat că s-ar putea ca S.U.A. în interiorul ei să se confrunte cu mişcări de stânga, dacă nu ia măsuri urgente pentru introducerea unui program de asistenţă socială ca cel susţinut de doamna senator Hillary Clinton. Dar nu ştiu dacă companiile private de asigurări, în spatele cărora se află ca acţionari Intermediarii, vor avea minte să fie de acord cu aceasta. Dacă sunt deştepţi şi eu zic că sunt, ar pune în practică un program mixt, în care intervine şi statul, asigurându-şi astfel profitul fără a risca să piardă tot.

Să continuăm însă cu informaţiile din raportul oficialului american.

„Hezbollah rămâne principala forţă islamistă din America Latina. Dezacordurile tradiţionale dintre sectele musulmanilor shia şi sectele sunnite wahhabi-salafiste rămân adânci. Cu toate acestea, în America Latina, ca şi părţi ale Africii sub-sahariene, aceste divergente par a fi depăşite de alianţele tactice, în mod deosebit în mişcarea banilor şi procurarea de servicii cum ar fi actele false.

În America Latina, Hezbollah (shia) şi Hamas (sunni) au dezvoltat structuri financiare sofisticate, dar puţin studiate, în mare parte prin casele de schimb ilegale şi zonele de comerţ liber din anumite părţi ale regiunii, inclusiv Zona de Comerţ Liber Colon din Panama, Insula Margarita din Venezuela, Ciudad del Este în Paraguay, Zona de Comerţ Liber Aruba şi altele. Structura umbrelă care permite ambelor grupuri să acţioneze alăturat este Frăţia Musulmană internaţională, singurul grup pan islamist care a servit pentru câteva decenii ca punte între cele doua facţiuni.

Există, totodată, dovezi, în forma înregistrărilor corporatiste, că Frăţia Musulmană internaţională a înfiinţat zeci de companii offshore în Panama şi Caraibe. În plus, companiile din Frăţie par să aibă acorduri financiare cu anumite bănci care sunt adesea implicate şi în activităţi de spălare de bani pentru carteluri de droguri şi alte tranzacţii ilegale.

În Caraibe, Frăţia Musulmană are o istorie îndelungata a tranzacţiilor bancare offshore, datând din 1982, când liderii săi au deschis o serie de bănci, companii de asigurare şi companii offshore acoperite. La nivel global, aceste bănci au de-a face cu miliarde de dolari din tranzacţii şi investiţii, potrivit unor oficiali de nivel înalt din domeniul contra-terorismului din Statele Unite.

Imediat după atentatele teroriste din 11 septembrie, Statele Unite şi Naţiunile Unite au trecut la închiderea Băncii Taqwa şi a Băncii Internaţionale Akida, ambele principalele instituţii financiare ale Frăţiei Musulmane internaţionale care operează din Nassau, Bahamas.

Potrivit declaraţiilor Ministerului American de Finanţe, Taqwa era o banca sub acoperire, fără vreo bază fizică reală.

Ministerul de Finanţe a declarat că banca a fost, de asemenea, folosita pentru a strecura bani catre Al-Qaeda, după atacurile din SUA. Se pare că banca ar fi facilitat, de asemenea, comunicaţiile sigure între celulele Al-Qaeda ca şi transportul de arme. (…Cu tot respectul domnule general dar aici vă contraziceţi. Cum adică, dacă era doar o bancă virtuală fără vreo bază fizică reală, adică nu avea sedii, a facilitat comunicaţiile sigure? Le-a plătit facturile de telefonie, internet, poştă etc.? Cum? Sau ce e rău e rău de tot…) Liderii cheie ai băncii, Yousef Nada, Ghalib Himmat şi Idriss Nasreddin, au fost desemnaţi de către guvernul american şi de Naţiunile Unite ca fiind finanţatori ai terorismului.

Pe lângă faptul că lucrau cu Al- Qaeda, băncile au fost şi principala instituţie financiară pentru Hamas, chiar şi după ce organizaţia a fost declarată grupare teroristă de către Statele Unite.

La un moment dat, se pare că banca ar fi avut peste 60 de milioane de dolari în fonduri pentru Hamas.

Activităţile bancare offshore şi înregistrările corporatiste din Caraibe care au permis ascunderea numelor clienţilor şi proprietatea nominală au furnizat mult timp paradisuri financiare sigure pentru traficanţii de droguri şi pentru grupările transnaţionale ale crimei organizate. Deşi aceasta este o mare problemă, nu se afla în raza de interes a acestei lucrări.

Una dintre cele mai interesante şi mai puţin studiate evoluţii ale ultimei decade este creşterea moscheilor salafiste, însoţite de literatura asociată în spaniolă şi portugheză.

Exista puţine statistici de încredere referitoare la numărul de musulmani din America Latină. Potrivit unei baze de date islamice, în Caraibe există aproximativ 200.000 de musulmani şi alţi 360.000 în America de Sud, ceea ce înseamnă mai puţin de 3% din populaţia totală. Cu toate acestea, există şi persoane care dispută faptul că Islamul este în ascensiune, în parte datorită efortului concentrat al aceloraşi grupări care operează în America Latină printre latinii din Statele Unite.

De exemplu, site-ul Societăţii Islamice din America de Nord (ISNA) are o pagina speciala „Outreach Latino”, iar Liga Musulmană Mondială, una dintre cele mai mari organizaţii non-guvernamentale din Arabia Saudită, a susţinut recent o conferinţă continentala la Buenos Aires, în Argentina, pentru a sublinia programele outreach şi a prezenta „adevărata faţă a islamului”.

Din 1997 a existat un efort concertat al musulmanilor shia de a face prozeliţi în America de Sud. Site-urile moscheilor, legate de ISNA şi de Asociaţia Musulmană a Tineretului Musulman (WAMY), oferă informaţii despre „revenire”, termenul islamist pentru convertire; literatură, puncte de contact şi oferte de ajutor. În unele dintre ţările unde au fost construite noi moschee, populaţia musulmană rămâne neglijabilă (de exemplu în Bolivia, unde populaţia musulmană totală este estimată la 3.000 de persoane).

Bunăvoinţa acestor grupări islamice de a cheltui mari sume de bani pentru infrastructură, traduceri şi outreach demonstrează cât de serios văd ele nevoia şi potenţialul de extindere în America Latină.

Ameninţarea acestor grupări este amplificată de potenţialele alianţe dintre grupările islamiste radicale (predominant shia, datorită prezenţei lor mai oficiale, dar nu exclusiv) şi puternicele şi bogatele reţele criminale care au rădăcini adânci în emisferă. Aceste reţele posedă deja capacitatea de a vehicula tone de droguri ilicite, mii de vehicule, armament sofisticat şi numere mari de imigranţi ilegali peste graniţa Statelor Unite, toate capacităţile de care grupările islamiste pot profita şi pe care ar dori să le implice. Aşa cum a declarat gen. James Hill în 2004, când era comandant al US SOUTHCOM:

„În afara narcoterorismului şi violenţelor în bandă, ramuri ale organizaţiilor teroriste din Orientul Mijlociu desfăşoară activităţi de sprijin în zona de responsabilitate a Comandamentului Sudic. Susţinătorii grupurilor radicale islamiste, extinse din Bazinul Caraibelor până la zona de graniţa cu Paraguay, Argentina şi Brazilia, desfăşoară activităţi de strângere de fonduri.

Teroriştii care au plănuit sau participat la atacurile din Orientul Mijlociu şi Statele Unite, cum ar fi teroristul capturat din rândul Al-Qaeda, Khalid Shaihk Mohammed, au petrecut o bună perioadă de timp în regiune. Susţinătorii generează fonduri ilegale prin spălare de bani, trafic de droguri, afaceri cu arme, trafic de persoane, piraterie şi falsificare de documente. (…Principala cale de aţi procura un document real, pe o identitate falsă a fost până în martie 2006 Serviciile de evidenţă a persoanei din Marea Britanie. S-a constatat că acestea au eliberat circa 7000 de documente pe identităţi false (fabricate) pe parcursul anilor 2004 -2006. Ce o fi fost şi înainte Dumnezeu cu mila. Bineînţeles că aceste documente se eliberau contra cost (a se citii şpagă). Dar băieţii din Marea Britanie vin să ne înveţe cum să luptăm noi cu corupţia, probabil pentru a ne antrena să o stârpim şi în Marea Britanie…) Ei strecoară zeci de milioane de dolari în fiecare an către organizaţiile mamă din Orientul Mijlociu, extinzând în acest fel structura globală de sprijin a terorismului internaţional în această emisferă. Nu este surprinzător ca grupările radicale islamiste, narcoteroriştii din Columbia şi bandele urbane din America Latină practică toate multe dintre aceleaşi metode ilicite de afaceri.”

Organizaţiile criminale au acces la Statele Unite şi dacă aleg să facă asta, pot facilita un atac al unui grup islamist care ar putea plăti pentru serviciile lor. Aşa cum s-a demonstrat în Africa şi oriunde în altă parte, grupările islamiste radicale sunt dispuse să formeze alianţe tactice pe termen scurt cu grupări criminale (exploziile de la Madrid, comerţul cu diamante însângerate în Africa de Vest), în ciuda lipsei de legătura ideologică şi tehnologică cu aliaţii lor temporari.

Există dovezi că astfel de alianţe au fost deja formate, cel puţin pe o baza temporara. În declaraţia din Congres din martie 2006, directorul FBI, Robert Mueller, a spus că agenţia sa a spart un inel de trafic de persoane „în care agenţii Hezbollah ajutau alte persoane aflate într-o oarecare asociere cu Hezbollah să vina în Statele Unite”. Mueller a recunoscut ca Hezbollah a reuşit să treacă câţiva dintre agenţii săi peste graniţă, spunând Comisiei: „A fost o organizaţie pe care am demontat-o şi i-am identificat pe cei care au fost trecuţi peste graniţă. Şi ei au fost expediaţi”.

Totodată, o atenţie destul de redusă a fost acordată, la nivel de politică şi intelligence, noului rol al bandelor transnaţionale criminale de tineret bazate în America Centrală, cum ar fi Mara Salvatrucha (MS-13) şi Mara Calle18. Cu toate acestea, aceste grupări, care au acum zeci de mii de membri, reprezintă o ameninţare clară pentru infrastructura critică a SUA, din pricina organizării lor puternice pe teritoriul Statelor Unite, nivelului lor ridicat de familiaritate cu armele cu explozibilul şi disciplinei rigide, brutal impuse.

Armata SUA estimează că acum există cel puţin 70.000 de membri de bande în America Centrala şi că „nivelul de sofisticare şi brutalitatea acestor bande este fără precedent”. În 2005, FBI declara MS-13 cea mai periculoasă bandă de stradă din America, având nu mai puţin de 10.000 de membri şi operând aproape în fiecare stat.

Unii dintre liderii celor mai importante ramuri ale bandelor sunt foşti membri ai forţelor speciale ale armatelor susţinute de SUA, sau membri ai unităţilor de elită ai grupărilor insurgente antrenate în Cuba, ceea ce înseamnă ca posedă capacitatea de a face antrenamente cu explozibil, tactici şi infiltrări. (…Exact aceeaşi este situaţia şi cu mafia rusă, care este compusă din foşti militari şi ofiţeri ai serviciilor secrete, rămaşi fără ocupaţie. Deja această structură organizaţională multistatală a căpătat un aspect  onorabil, derulând afaceri cât se poate de legale cu foarte, foarte mulţi bani spălaţi.) Acest antrenament de nivel ridicat şi experienţa bogată pe câmpul de luptă a acestor lideri, îmbinată cu faptul că au la dispoziţie extrem de uşor arme sofisticate şi bogăţia tot mai mare, ca şi consolidarea alianţelor bandelor cu grupările tradiţionale de crima organizată din emisferă, au exacerbat o situaţie şi aşa rea.

Aceste bande au legături strânse cu Statele Unite, unde mii de membri au înfiinţat structuri asemănătoare, mai ales în Los Angeles, Miami, Washington, D.C şi New York.

Mulţi dintre membrii lor, pe lângă antrenamentul militar sofisticat, au fost închişi în închisorile americane, unde se află în contact nu numai cu alte bande criminale consolidate, ci şi cu grupări islamiste radicalizate. Această potenţială alianţă a grupărilor cu o ura teologică faţă de Statele Unite, cu grupări armate sofisticate reprezintă o ameninţare serioasă. (…Din punctul meu de vedere cred că puteţi să staţi liniştiţi. Nu vor distruge vaca de muls care este S.U.A. În plus lor le convine de minune o stare de conflict pentru că fac trafic de arme. Le mai convine o piaţă bună de desfacere pentru droguri care este tot S.U.A. Iar conflictele din America Latină ieftinesc drogul şi automat profitul este mai mare.

Întrucât toată lumea trebuie să se lupte cu toată lumea aţi făcut un mixaj frumos între ameninţările crimei organizate şi terorism. Nu contest faptul că ele se află în legătură, dar pe probleme de profit.

Aşa cum chiar dumneavoastră recunoaşteţi, participaţi la crearea şi dezvoltarea acestor structuri criminale, chiar, dacă vreţi, prin politica pe care o aveţi faţă de proprii dumneavoastră oameni pe care i-aţi antrenat şi pregătit, iar mai apoi i-aţi abandonat unui sistem fără asigurări sociale, fără o minimă protecţie financiară a individului, sperând că acesta se va întinde pe o bancă într-un parc şi va murii de foame, sau mai bine, patriotic cum i-aţi educat îşi vor săpa şi groapa şi se vor aşeza în ea, urmând ca S.U.A. să trimită un buldozer să niveleze pământul. Ei bine nu, cunoscându-şi valoarea şi cam ştiind pe unde sunt slugile Intermediarilor, sau poate chiar Intermediarii, aplică aceleaşi metode chiar în spaţiul liber al slugoilor şi trăiesc după propriile legi. Dacă ar da şi la săraci, ar cam fi ca haiducii din vechime. Unii chiar fac chestia asta spre cinstea lor.)

Statele Unite nu sunt bine echipate pentru monitorizarea, evaluarea şi stabilirea de planuri pentru aceste noi ameninţări multiple dintr-o regiune aflata în imediata sa apropiere şi care are legături istorice strânse cu Statele Unite. (…Vă propun să cumpăraţi nişte scule de la noi, alea pe care le-am păstrat de la URSS. Le dăm chiar pe gratis. Iar în ultimă instanţă apelaţi cu încredere la Rusia, că se vor ocupa dumnealor de monitorizare,pe gratis, întrucât ştiu că nu mai aveţi aur în banca dumneavoastră, care nu este a dumneavoastră ci a lui …) Pe lângă prezenţa sporadică a SOUTHCOM, care este axată aproape exclusiv pe probleme legate de traficul de droguri, există numai 5 birouri FBI în America de Sud, două în Caraibe şi trei în America Centrala. (…Numai atâtea!? Păi faceţi solicitare că aţi văzut, GRU a făcut.)

Grupările armate non-statale sunt capabile să opereze fără să fie pedepsite în mare parte din America Latină pentru ca guvernele centrale slabe şi corupte (…bănuiesc că sunt cele care sunt de stânga şi or mai fi şi naţionaliste…) nu au avut o prezenţă eficientă în multe dintre aceste regiuni timp de ani întregi. La fel ca în Africa şi ea patrie a unui număr mare de regiuni „fără stat” şi imposibil de guvernat, aceasta a alimentat o instabilitate cronică, sărăcie şi radicalizare (…uite domnule că a zis-o. Dar ce frumos a întors-o.). Deşi în timpul Războiului Rece, America Latină şi Africa au primit o atenţie considerabila în competiţia dintre SUA şi Blocul Sovietic, astăzi interesele acestor puteri faţă de ambele regiuni a pălit, adesea înlocuit de investiţii, delegaţii la nivel înalt şi chiar consilieri militari ai Republicii Populare Chineze (PRC). Aceste regiuni imposibil de guvernat din America Latină oferă un sanctuar şi acces la resurse financiare care permit acestor grupări să prospere.

Printre principalele zone fără stat, se află:

1. Mare parte a coastei Americii Centrale a Atlanticului, din Honduras prin Guatemala şi sudul Mexicului, mergând către vest pentru a include mare parte din El Salvador. În aceasta regiune, unul dintre principalii actori non-statali este Mara Salvatrucha, cu o reţea extinsă care se întinde în California, Virginia, Washington, D.C. şi Maryland şi cel puţin alte 30 de state. Pe lângă contribuţia la eşecul domniei legii în ţările lor de origine (în primul rând El Salvador şi Honduras), prin răpiri, extorcări, taxe de protecţie, activităţi criminale de drept comun, aceste grupări obţin venituri şi acţionând ca agenţi pentru activităţi ilegale transnaţionale: trafic de arme, mişcări de imigranţi ilegali, trafic de heroină şi cocaină şi furturi de piese de maşini. Alţi actori principali sunt organizaţiile mexicane de trafic de droguri, care au construit alianţe din ce în ce mai puternice cu bandele.

2. Columbia de Sud, vestul Venezuelei, nord-vestul Braziliei, nord-vestul Columbiei, în Trecătoarea Darien din Panama şi în Ecuador. Aceste zone sunt un amestec de grupări insurgente formale (grupările marxiste Forţele Armate Revoluţionare din Columbia – FARC şi Armata de Eliberare Naţională – ELN), grupările paramilitare asociate cu elementele armatelor Columbiei şi Venezuelei (legate direct şi care se bucură de protecţia acestora) şi carteluri de droguri mici, transnaţionale, cu baza în Northern Cauca Valley, Barranquilla şi Bogota. Toate aceste grupări – FARC, ELN şi AUC, au fost desemnate organizaţii teroriste de către Departamentul american de Stat. (…Care după cum vedeţi este deţinătorul adevărului suprem în ale terorismului. Desigur după ce au fost atacaţi cu cutere pe 11 septembrie 2001.)

Ceea ce au în comun aceste grupări este faptul ca fiecare îşi extrage cea mai mare parte a veniturilor din comerţul ilegal de cocaină şi heroină, fie ca producători, transportatori, cultivatori de coca sau traficanţi internaţionali.

Principalul actor în această zonă şi unul în a cărui combatere Statele Unite sunt implicate activ, este FARC, cea mai veche mişcare insurgenta din regiune condusă de marxişti. De la înfiinţarea sa ca o aşchie din trupul Partidului Liberal, la mijlocul anilor 60, organizaţia a trecut prin diverse schimbări, întâi ca mişcare de gherilă aliată cu URSS în mare parte din Războiul Rece, iar acum ca un cartel economic fără un conţinut ideologic în mare şi mai asemănătoare unei organizaţii de trafic de droguri. Având aproximativ 17.000 de membri, FARC controlează peste 40% din teritoriul naţional al Columbiei şi reprezintă o ameninţare semnificativă pentru guvernarea centrală. Un partener minor în mişcarea rebelă este ELN, cu mai puţin de 5.000 de soldaţi şi o mai mică implicare în comerţul cu droguri. Aceste grupări sunt responsabile pentru mii de răpiri şi sute de asasinate în fiecare an.

Printre cei răpiţi se află şi trei antreprenori americani. Este de menţionat ajutorul şi sprijinul amplu pe care FARC şi ELN îl primesc din partea guvernului Chavez, care a refuzat să desemneze grupările ca organizaţii teroriste.

Un al treilea grup este AUC, cunoscut şi ca „Paramilitarii”, care a fost implicat în discuţii sporadice despre pace cu guvernul şi ai cărui membri sunt acuzaţi de majoritatea celor mai grave încălcări ale drepturilor omului care au loc în zona lor. Câteva mii de membri AUC s-au demobilizat în ultimele luni ca urmare a unui plan guvernamental controversat care garantează amnistia luptătorilor în schimbul predării armelor de către aceştia. Multe dintre aceste unităţi paramilitare au legături strânse cu anumite elemente ale armatei columbiene şi operează sub protecţia unor comandanţi militari columbieni. (…Se pare că nu prea staţi bine nici cu aliaţii. Corupţia indusă pentru a putea stăpânii creează monştrii. Aceştia pot devenii de necontrolat.)

3. Latura nordică a Guyanei, Suriname şi Guyana Franceză.

În această regiune, grupările criminale locale implicate în exploatarea resurselor naturale în primul rând aur şi cherestea, ca şi organizaţiile mici de trafic de droguri se combină adesea. Suriname, în mod deosebit, a devenit un punct major de tranzit pentru cocaina columbiană destinată pieţei europene. Este, totodată, o zona cu o mare concentraţie de musulmani şi în care membri ai Hezbollah au fost activi în crime precum fraude cu paşapoarte şi falsificări. Cu toate acestea, nu există aproape nici un fel de cercetare în această zonă, cu potenţial pentru radicalizare în rândul populaţiei musulmane.

4. Zona celor trei graniţe, compusă din zona din jurul Foz de Iguacu, unde Brazilia, Argentina şi Paraguay sunt împreună. Aceasta a fost o rută tradiţională de trafic şi un centru de spălare de bani pentru o varietate de organizaţii criminale. Este, de asemenea, o zona din care operează Hezbollah şi a fost locaţia unde au avut loc multe dintre planificările şi pregătirile pentru atacurile de la mijlocul anilor 90 asupra unor ţinte evreieşti din Buenos Aires. Pe lângă prezenţa Hezbollah din motive atât logistice cât şi financiare, există informaţii anecdotice (!?) despre o prezenţă Hamas în regiune. La finele anilor 90 a existat şi o prezenţă sporadică a Al-Qaeda, potrivit Comisiei pentru atentatele din 11 septembrie.

Regiunea nu este în primul rând un paradis pentru organizaţiile teroriste, ci mai degrabă un centru de trafic care, în ultimul deceniu, a devenit un centru important de spălare de bani pentru organizaţiile de trafic de droguri din Columbia, Brazilia, Bolivia şi Peru. O primă metodă de spălare de bani este reprezentată de casele de schimb ilegale, mai ales pe partea braziliana a graniţei.

Cu toate acestea, lipsa unei prezenţe statale şi disponibilitatea mijloacelor de spălare de bani şi de producere a banilor a atras agenţii Hezbollah în regiune, care sunt capabili să opereze cu uşurinţă printre cei 25.000 de cetăţeni de origine libaneză, câţi se estimează ca s-ar afla în regiune.

Există numeroşi factori care fac acum ca America Latină să reprezinte un motiv serios de îngrijorare, dincolo de orice acţiune sau ameninţare specifică. Acestea includ:

• legăturile tot mai puternice între ţările din America Latină şi sponsorii statali ai terorismului, cum ar fi Iranul.

• o prezenţă islamistă şi un activism tot mai preponderent în regiunile vizate pentru convertire şi recrutare de latino-americani care pot emigra cu uşurinţă în SUA.

• răsturnarea de câştiguri demografice în câteva ţări (Venezuela, Bolivia, Ecuador şi posibil Nicaragua)(…Nu ştiu ce să înţeleg din acest text. O fi vorba despre faptul că un anumit gen de populaţie se dezvoltă, se naşte, când de fapt ea ar trebui să dispară şi să fie înlocuită?)

• existenţa unor zone mari, de neguvernat, în cadrul regiunii, care servesc drept paradisuri şi zone de planificare pentru activităţi teroriste şi criminale.

• toleranţa Venezuelei, dacă nu chiar sponsorizarea în mod deschis, a organizaţiilor teroriste regionale, responsabile pentru traficul de droguri, răpiri şi instabilitate.

• problemele perene ale traficului de droguri, reţelelor criminale transnaţionale şi bandele central-americane.

Toate aceste probleme merită o mai mare atenţie de la Washington. Mediul operaţional tot mai permisiv pentru radicalii islamişti şi aranjamentele lor cu elemente criminale şi câţiva dintre actorii politici majori din regiune reprezintă o provocare semnificativă pentru serviciile de informaţii ale Statelor Unite, liderilor din domeniul aplicării legii, diplomaţie şi armată, într-o perioada în care situaţia operaţională este următoarea:

5 Martie 2008 America de Sud.

Trupe pe picior de război la graniţele columbiene ale Ecuadorului şi Venezuelei.

Tensiunile cresc în America de Sud. Ecuadorul şi Venezuela au rupt relaţiile diplomatice cu Columbia şi au anunţat concentrări de trupe la graniţa cu această ţară.

Criza a fost declanşată de un raid al armatei columbiene pe teritoriul Ecuadorului, în urma căruia a fost ucis un lider al gherilei comuniste din Columbia.  

Preşedintele venezuelan Hugo Chavez s-a grăbit să vină în ajutorul aliatului său de stânga din Ecuador şi a ordonat ca 10 batalioane să fie mobilizate la graniţa cu Columbia.  

Venezuela i-a expulzat pe toţi diplomaţii columbieni, după ce şi-a închis propria ambasadă la Bogota. Pe teren nu s-au semnalat deocamdată mişcări de trupe, dar războiul vorbelor este tot mai intens.

Chavez l-a comparat pe preşedintele columbian Alvaro Uribe cu Dracula (…iacătă-ne şi pe noi pe teatrele de operaţiuni din America Latină…) şi l-a calificat drept „terorist”, „criminal” şi „marioneta imperiului american”. În replică, militarii columbieni susţin ca Hugo Chavez a finanţat gherila comunista cu 300 de milioane de dolari şi că rebelii au cumpărat 50 de kilograme de uraniu „în scopuri teroriste”.

Din acest raport se vede şi calitatea şi cultura oficialilor militari S.U.A. Raportul arată o stăpânire perfectă a culturii informaţionale din zonă şi posibilitatea aproape de excepţie, de a realiza un mixaj informaţional redundant, care să creeze în mintalul uman căile de abordare a problemei terorismului cât mai global posibil şi foarte general ca răspândire, mod de acţiune şi grad de penetrare în mediile sociale. Odată ce ai primit acest mesaj şi l-ai aprobat ca fiind de necontestat, vei aproba toate acţiunile dure care vor urma. Oricum mintea ta a fost pregătită pentru această abordare de Apocalipsa din Cartea Cărţilor – Biblia. Pentru minţile mai sofisticate Alvin Toffler a scris o serie de lucrări, printre care şi „Al trei-la val”, pe care am avut ocazia să îl citesc prin anii ”80, probabil imediat după apariţie. Din păcate cartea a fost împrumutată şi nu o deţin în biblioteca personală. Ceea ce vreau să vă spun însă este faptul că lecturând raportul oficialilor americani, aveam impresia că citesc din  „Al trei-la val”, capitolul în care se vorbea despre „războinicii de nişă”. Fără doar şi poate că democraţia occidentală cu valorile ei şi implicit garantul acesteia prin forţa militară şi decizională pe care o are, mă refer desigur la S.U.A. ca entitate sunt grav şi fără precedent ameninţate. Dar această ameninţare s-a realizat, s-a dospit, s-a copt cu implicarea directă, culmea, a democraţiilor care sunt acum ţintele ameninţărilor. Nu cetăţeanul de rând din aceste state, care este şi beneficiarul democraţiei s-a chinuit, s-a dat peste cap să provoace acest potenţial continuu de pericol şi vrajbă. Cei care au făcut asta sunt slugoii Intermediarilor. Care o fi scopul decât moarte peste moarte şi la final tot moarte?

Mai există un factor ascuns pe care nimeni nu vrea să îl decodifice şi să îl afirme ca adevăr. O să îl descoperim în această carte împreună.

După cum vedeţi am ajuns până în actualitate cu situaţia din America Latină, deşi iniţial am dorit doar să facem o prezentare a problemelor acestui continent extrem de frământat pentru a scoate în evidenţă contextual anul 1982. Întrucât în rapoartele extrem de îngrijorătoare, prezentate de oficialii S.U.A. se vorbeşte despre marele inamic Al-Qaeda şi despre evenimentele din 11 septembrie 2001, mă simt obligat să fac o paranteză în care să prezint informaţii oficiale despre această organizaţie teroristă şi să fac câteva aprecieri personale.

4. Acţiuni PSYOP?

Al-Qaeda este definită de specialişti ca fiind o grupare teroristă transnaţională cu caracter politico-religios de orientare radical-islamică. Formată în Pakistan în baza structurii Maktab al-Hidmat (creată în anii 80 cu concursul serviciilor speciale ale SUA, Arabiei Saudită, Pakistanului în scopul finanţării şi acordării suportului tehnico-organizatoric voluntarilor islamici participanţi la operaţiunile militare din Afganistan împotriva trupelor sovietice).

Formaţiunea integrează în sine structuri cu opţiuni radicale direcţionate spre opunerea rezistenţei forţelor coaliţiei în Afganistan.

Din septembrie 1992 liderii organizaţiei acordă prioritate în activitatea sa actelor de teroare fapt ce coincide cu începerea operaţiunilor militare ale ONU pe teritoriul din Somalia.

Reprezentanţii grupării au participat în conflictele armate din Afganistan (1992), Somalia (1992-1993), Bosnia şi Herţegovina (1992-1995), Kaşmir (1993), Caucazul de Nord (1995), Kosovo (1999), Asia Centrală (1999). Au realizat actele teroriste din 11.09.2001 pe teritoriul SUA, provocând criza politico-militară de amploare globală. Alte denumiri ale organizaţiei sunt: Gruparea islamică pentru protejarea lăcaşurilor sfinte, Organizarea Mântuirii Islamice, Reţeaua lui Usama ben Laden, Armata Islamică de eliberare a lăcaşurilor sfinte. Liderul militar-politic al grupării - şeihul Usama Mohammed Ben Laden („Emir”, „Director”).

Activitatea organizaţiei este dirijată de către Consiliul suprem (Majlis ash-Shura) ce include în sine patru comitete: Probleme de ordin militar, Probleme financiar-economice, Problemele religiei şi dreptului, Problemele informaţiei, contrainformaţiei şi propagării ideologice. La moment, ca urmare a evoluţiei situaţiei internaţionale structurarea organizatorică a grupării nu este clară. Ca urmare a decentralizării aparatului de conducere lipseşte centrul unic de comandă. Efectivul organizaţiei nu este cunoscut, având o mărime variabilă, însă după unele calcule numărul persoanelor implicate în grupare atinge cifra de 20-50 mii.

Conform datelor date publicităţii de către forţele de coaliţie, în perioada anilor 2001-2002 au fost arestaţi 2400 membri ai  grupării, originari din peste 70 state ale lumii. Gruparea dispune de armament performant, tehnică militară, mijloace de telecomunicaţii avansate, fixându-se tentative de experimentare a armelor de nimicire în masă cu aplicarea elementelor biologice, nucleare, radiologice, elemente toxice. Pregătirea militară a cursanţilor se efectuează în baza unor programe standarde ce include pregătirea în următoarele domenii: ideologic, pregătirea fizică şi militară, studierea părţilor componente ale armelor şi mecanismelor explozibile teleghidate, lupta corp la corp, tehnica evadării din închisoare. Pe parcursul anilor 90, conform datelor din sursele deschise de informaţii, în centrele respective au studiat peste 40 mii de rebeli. În calitate de infrastructură întru pregătirea cadrelor sunt utilizate instituţiile de învăţământ din diferite state din Europa de Vest (pregătirea piloţilor sinucigaşi s-a efectuat în şcoala de aviaţie din oraşul Florida, SUA sub acoperirea unei legende operative bine argumentate). Parametri operativi sunt orientaţi spre blocarea căilor de comunicaţii; deturnarea aeronavelor; luarea ostaticilor din mediul misiunilor diplomatice, realizarea actelor de teroare faţă de diferite obiecte civile sau militare, asasinarea liderilor politici din SUA, Europa occidentală, ai regimurilor arabe de orientare prooccidentală. În cazul realizării actelor teroriste, de regulă sunt utilizate elemente explozibile teleghidate sau mecanice. În calitate de purtători ai mecanismelor explozibile prioritate se acordă automobilelor sau diversanţilor-sinucigaşi. O trăsătură specifică a grupării se consideră planificarea detaliată şi de durată a operaţiunilor menite a fi realizate, ce include efectuarea acţiunilor de cercetare operativă a obiectelor, observaţiile de durată (prin intermediul sistemului Web-Cam), aplicarea tehnologiilor computerizate performante (Cad-Cam) în scopul aprecierii parametrilor operaţiunii etc. În scopul realizării legăturii operative pe larg se aplică posibilităţile canalelor anonime asigurate de provaideri ai sistemului Internet (Hotmail, Yahoo, Libertysurf), prin intermediul programelor e-mail, chat, bulletin board, Wap, precum şi diferite mijloace ne tradiţionale. Atenţie se acordă pregătirii, traducerii în diferite limbi cu repartizarea ulterioară a ghidurilor practice cu referire la realizarea acţiunilor de partizani („Enciclopedia Jihadului”, statutele militare); planificarea şi realizarea activităţilor cu caracter diversionist-terorist; confecţionarea şi utilizarea mecanismelor explozibile; realizarea măsurilor de asigurare material-tehnică şi financiară a grupărilor islamice de orientare radicală (prin intermediul asistenţei umanitare, acţiuni de binefacere, structuri comerciale). Al-„QAEDA” dispune de o reţea de centre specializate în pregătirea mercenarilor în diverse regiuni ale lumii, cum ar fi Afganistanul (55 lagăre), Bangladeş, Bosnia şi Herţegovina, Indonezia, Yemen, Pakistan, Somalia, Sudan, Cecenia (Federaţia Rusă). O parte considerabilă a celulelor şi rezidenturilor de peste hotare activează în regim de conservare autonomă, iar în unele cazuri sub acoperirea diferitor structuri cu profil social, religios, cultural. Componenţa nominală a acestora este completată din mediul cetăţenilor băştinaşi ai statelor europene convertiţi la islam. În calitate de acte de acoperire sunt practicate paşapoartele falsificate şi buletinele de identitate (SUA, Germania, Elveţia, Canada, Bosnia şi Herţegovina, Albania, Federaţia Rusă, Somalia, Yemen). Conform datelor din sursele deschise de informaţii, în februarie 2002 doar pe teritoriul SUA activau peste 100 de membri ai organizaţiei. În rezultatul acţiunilor comune ale serviciilor speciale occidentale, israelite, arabe în perioada 1999-2001 s-a reuşit demascarea reţelei de agentură teroristă din Marea Britanie, Canada, Spania, Germania, Franţa, Belgia, SUA, Italia, Pakistan etc. Canalele de finanţare ale grupării teroriste sunt asigurate din contul creării unei infrastructuri bine dirijate, ce conţin elemente de finanţare internă şi externă. Acestea includ în sine activitatea financiar-bancară; transferurile bancare prin intermediul cardurilor; traficul de fiinţe umane, armament, muniţii; comercializarea produselor petroliere; contrabanda cu metale preţioase (aur, briliante), a stupefiantelor; acţiuni de caritate şi suport umanitar etc. Printre actele teroriste săvârşite de către membrii grupării al-„QAEDA”, putem evidenţia:

- decembrie 1992, Aden (Yemen) - aruncarea în aer a hotelului cu personal militar din SUA (22 victime);

- 1993, Langly (SUA) - bombardarea cartierului general al CIA (2 victime);

- februarie 1993, New York (SUA) - aruncarea în aer a Centrului Comercial Mondial (6 persoane decedate, peste 1000 răniţi);

- decembrie 1994, Manila (Filippine) - tentativa de asasinare a preşedintelui SUA, a Papei de la Roma;

- 1996, Dahran (Arabia Saudită) - aruncarea în aer a cazărmilor Forţelor Armate ale SUA (peste 500 victime);

- 1998, Kenia, Tanzania - aruncarea în aer a ambasadelor SUA (peste 800 victime);

- 2000, Sidney (Australia) - planificarea unei serii de acte teroriste la Centrala atomoelectrică în timpul Jocurilor Olimpice;

- 11 septembrie 2001, New York - deturnarea a 4 aeronave (3547 victime);

2002, Karachi (Pakistan) - aruncarea în aer a automobilului staţionat lângă Consulatul SUA (peste 60 victime) etc.

Actualmente activitatea operativă a grupării s-a fixat în peste 95 de ţări din Asia, Europa, statele CSI, Africa, America Latină, SUA, statele arabe.

Notă: Osama Bin Laden, liderul grupării teroriste transnaţionale „al - Qaeda”, născut în 1957, originar din Arabia Saudită. Înălţimea circa 195 cm, greutatea peste 70 kg, constituţia corpului uscăţivă. Ochi de culoare căprui, brunet. Vorbeşte în limba arabă şi puştună, stângaci. Pe parcursul ultimilor decenii a planificat, finanţat şi realizat un şir de acte teroriste îndreptate spre SUA. Osama Bin Laden a constituit obiect de investigare federală a marelui juriu din New York (1996), fiind acuzat de promovarea terorismului internaţional. Pentru acordarea informaţiilor ce ar duce la capturarea acestuia autorităţile americane acordă remunerare estimată la cifra de 25 milioane dolari.

Aceasta este prezentarea oficială care se face organizaţiei şi liderului ei în cadrul Academiilor de Informaţii din statele occidentale şi din România.

Dar să vedem în continuare un material din presa S.U.A.

„Abu Musab al-Zarqawi, liderul Al-Qaeda din Irak, nu este altceva decât o „legendă”, fabricată de serviciul PSYOP („Operaţiuni Psihologice”) al Pentagonului,” dezvăluia la 10 aprilie 2006, cotidianul „Washington Post”. O serie de documente interne ale Departamentului Apărării demonstrează că „anvergura” lui Zarqawi a fost mult „exagerată”, într-o campanie mediatică menită să justifice menţinerea ocupaţiei americane.

Preşedintele George W. Bush afirma, într-o conferinţă de presa din 1 iunie 2004: „După cum ştiţi, detest să predic violenţa, dar încerc să înţeleg natura acestor asasini. Tipul acesta, Zarqawi, un asociat Al-Qaeda - care a fost la Bagdad înaintea răsturnării lui Saddam Hussein - se află şi acum în Irak. Şi, după cum poate vă amintiţi, parte a planului său operaţional era să semene violenţa şi discordia între diferite grupuri din Irak, cu cel mai mare sânge rece. Noi dorim să fim ajutaţi să-l prindem pe Zarqawi. Astfel ca Irakul să aibă un viitor cât mai fericit.”

Să nu uităm că invazia americană din Irak a fost prezentată ca făcând parte din „războiul împotriva terorismului”.

Dacă nu au reuşit să găsească presupusele arme de distrugere în masă ale Bagdadului, Administraţia Bush trebuie să se agaţe măcar de pre-existenţa câtorva terorişti în ograda lui Saddam Hussein.

Zarqawi reprezintă o justificare continuă pentru ocupaţia militară şi pentru acţiunile în forţă ale Coaliţiei din Irak, inclusiv asedierea populaţiei civile din zonele dens populate, justificate ca fiind dirijate împotriva Al-Qaeda.

În cadrul serviciului „Operaţiuni Psihologice” - PSYOP - al Pentagonului a funcţionat, în ultimii doi ani, un program special dedicat creării şi amplificării „mitului Zarqawi”. Un program de mare succes. Menit, în principal, să-i convingă pe americanii de rând că trupele SUA nu pot părăsi Irakul după instalarea unui guvern - ales democratic - la Bagdad. Câtă vreme teroriştii Al-Qaeda nu sunt anihilaţi, retragerea este imposibilă.

Un al doilea obiectiv al acestei campanii vizează scindarea mişcărilor de rezistenţă irakiene, prin specularea rivalităţilor şi aţâţarea orgoliilor şi a sensibilităţilor etnice sau confesionale.

Mediatizând în exces „activităţile” lui Zarqawi (şi ajutorul terorist străin pe care acesta îl primeşte), americanii au încercat să-l prezinte drept personificarea insurgenţei - sursa tuturor relelor.”(…„Demonizarea lui Zarqawi va atrage un răspuns xenofob”  se intitulează unul dintre documentele interne ale Pentagonului, datat 2004.)

Potrivit lui „Washington Post”, un raport al comandamentului american din Irak adresat conducerii de la Pentagon notează că: „…programul PSYOP-Zarqawi reprezintă campania de propagandă cu cel mai mare succes…”

Generalul de armata George W. Casey Jr., referindu-se la „comunicaţiile strategice” din Irak, insista că „audienţa publică” a operaţiunii reprezintă una din cele şase obiective ale războiului dus de SUA în Irak. Tot în „Washington Post” se arată următoarele:

„Operaţiunile PSYOP din Irak se derulează sub comanda generalului Mark Kimmitt, care ocupă o poziţie importantă în cadrul lui „US Central Command” (USCENTCOM), răspunzând de direcţionarea operaţiunilor PSYOP în întregul Orient Mijlociu.

Este dificil de stabilit cu exactitate cât s-a cheltuit pe campania Zarqawi, care a început cu doi ani în urmă”, notează „Washington Post”. Aceeaşi publicaţie precizează: „Doar eforturile propagandistice ale SUA în Irak au însumat, în 2004, 24 de milioane de dolari, care includ chiria pe clădiri şi pe rezidenţa trupelor speciale, precum şi emisiunile radio, ori împrăştierea a milioane de fluturaşi de propagandă, cu chipul teroristului Zarqawi”.

„Washington Post” subliniază faptul că: „…în paralel cu programul „PSYOP-Zarqawi” al Pentagonului, o firmă de consultanţă, intitulata „Group Lincoln”, se ocupă cu altă operaţiune de tip PSYOP: plasarea articolelor de presă pro-americane în ziarele irakiene.”

 Dezinformarea şi războiul propagandistic sunt de altfel parte integranta a planificării oricărei acţiuni militare. Să ne aducem aminte de povestea fabricată de firmele de PR („public relations”) „Rendon Groups” şi „Hill and Knowlton” despre asasinarea bebeluşilor din incubatoarele kuweitiene de către armata irakiană, relatată de un „martor ocular”, care ulterior s-a dovedit a fi chiar fiica ambasadorului Kuweitului la Washington. Povestea a fost înghiţită de Congresul SUA, care, impresionat, a aprobat războiul din Golf (1991).

Un deceniu mai târziu, Zarqawi a fost prezentat presei internaţionale drept „eminenţa cenuşie” a întregii rezistente irakiene, ceea ce era, evident, o dezinformare abil pusă în circulaţie de Pentagon. S-a insinuat că el ar fi fost cel care a acţionat la Fallujah, Tal Afar şi Samarra. Zarqawi era „vinovat” de explozia de la hotelul Radisson din Amman (Iordania) şi tot Zarqawi s-ar fi aflat în spatele atentatelor cu bombă din mai multe capitale occidentale.

„Washington Post” arată că: „… operaţiunile PSYOP au constituit o acoperire pentru atrocităţile comise de trupele de ocupaţie din Irak. Prin demonizarea lui Zarqawi se obţine un „chip” concret rezistentei irakiene, care astfel este confundată cu Zarqawi.

Presa americană a marşat la acest joc operativ. „New York Times” din 17 septembrie 2005 scria: „Oficialităţi ale Pentagonului şi din Irak susţin că Zarqawi şi „centrul de greutate” al insurgentei irakiene se găsesc acum lângă Valea Eufratului, în apropierea graniţei cu Siria”. Se sugera astfel amestecul sirian în susţinerea terorismului din Irak. Asediul oraşului Fallujah - care s-a soldat cu mii de morţi în rândul populaţiei civile - a fost descris în multe publicaţii drept o bătălie contra „reţelei de terorişti ai lui Zarqawi”: „Forţele aeriene americane au lansat patru raiduri asupra a ceea ce au fost descrişi drept asociaţi ai reţelei Zarqawi.

Printre aceste ţinte s-a numărat şi o casă situată la 90 de mile de Fallujah, unde se spune că se desfăşura o întâlnire a circa 90 de terorişti străini. Surse militare au declarat că raidul a făcut cel puţin 60 de victime printre teroriştii străini”. Martorii şi surse de la spital spun însă ca au fost în total 30 de victime, cu toţii irakieni. Dintre cele 30 de victime, 15 erau copii, iar 11 femei, morţi cu toţii în cursul atacului aerian. Nici o versiune nu a putut fi ulterior verificată. În noaptea următoare, surse militare americane au declarat că a avut loc un alt „atac de mare precizie, încheiat cu succes”, la o întâlnire a 10 terorişti ai lui Zarqawi, din Fallujah. „Nu există nici o informaţie că vreun civil se găsea prin preajma locului”, a mai declarat o sursă militară. Acest gen de anunţuri dovedesc cât de utilă pentru americani este acreditarea „legendei Zarqawi””.

Contraterorismul şi propaganda sunt domenii care se întrepătrund. Propaganda diseminează dezinformarea pe canalele mass-media. Ameninţarea teroristă trebuie să apară în ochii opiniei publice drept una veridică. De aceea, campania de propaganda a Pentagonului prezintă portrete de lideri care se afla în spatele „reţelelor teroriste”. În lipsa acestor personaje concrete, campania devine nebuloasă şi prea puţin credibilă. Osama Bin Laden, Abu Musab Al-Zarqawi, Ayman Zawahiri şi alţii fac războiul contra terorismului real, concret. Numele şi fotografiile lor sunt prezente zilnic în mass-media, inclusiv pe Internet. Uneori, apar şi mesaje, a căror autenticitate este aproape întotdeauna imposibil de verificat.

În ultima vreme, Al-Zarqawi este prezentat opiniei publice drept „starul terorismului internaţional”, în ascensiune, care urmăreşte gloria „inamicului public numărul unu”, Osama Bin Laden, al cărui rol în teatrul terorist pare pe sfârşite. Departamentul de Stat a ridicat premiul pe capul lui Zarqawi de la 10 milioane la 25 de milioane de dolari, adică Zarqawi este preţuit la fel ca şi Bin Laden. Ca o ironie, Zarqawi nu figurează însă pe lista celor mai căutaţi criminali ai FBI-ului! De ce oare? Osama aparţine bogatei familii de oligarhi din Arabia Saudită, Bin Laden, care a derulat, decenii la rând, afaceri la vârf cu clanul Bush în Texas. Recrutat de CIA în cursul războiului sovieto-afgan din anii ”80, există o amplă istorie documentată a relaţiilor lui Osama Bin Laden cu CIA şi cu familia Bush. În contrast cu Osama, Al-Zarqawi nu provine din rândul oligarhiei internaţionale. El se trage dintr-o familie săracă de palestinieni din Iordania. Părinţii săi au murit, ceea ce poate ascunde multe dezvăluiri legate de adolescenţa şi tinereţea sa. CNN îl prezintă, de regulă, drept „lupul singuratic”, care acţionează cvasi-independent de Al-Qaeda. Cu toate acestea, i se atribuie operaţiuni sângeroase în toate colturile lumii, din Irak, până în Europa Occidentală sau SUA. Uneori simultane.

„Weekly Standard” din 24 mai 2004 îl prezenta astfel pe Zarqawi: „Zarqawi a organizat nu numai asasinarea lui Berg, dar şi carnagiul din 11 martie de la Madrid, bombardamentul asupra muncitorilor şiiţi din Irak în aceeaşi lună, atacul sinucigaş din 24 aprilie din portul Basra. Cu mult înainte de 11 septembrie, Zarqawi a plănuit asasinarea turiştilor israelieni şi americani din Iordania.

Atacurile sale se desfăşoară pe patru continente în mod simultan.”

Pentru prima dată, numele lui Zarqawi a fost menţionat de agenţiile de presă în legătură cu atentatul de la „Radisson SS Hotel” din Amman (Iordania), în decembrie 1999. Reportajele atrăgeau atenţia asupra lui Zarqawi, numit Ahmed Fadil Al-Khalayleh, unul dintre numeroasele identităţi false ale lui Zarqawi. Potrivit „New York Times”, Zarqawi a venit din Afganistan, unde colaborase strâns cu CIA, în Iran, la sfârşitul lui 2001. Se pare că la data aceea era protejat de Teheran. NYT din 24 martie 2002 scria: „Oficiali ai serviciilor secrete americane afirmă că există tot mai multe dovezi asupra interesului reînnoit al Teheranului în susţinerea terorismului şi a lui Al-Zarqawi”. Tot NYT sublinia: „Acum (2002), iranienii acţionează pentru a destabiliza noul guvern interimar din Afganistan (pro-american), sprijină membrii Al-Qaeda şi susţin revolta palestinienilor.”

În numai doi ani, Zarqawi devenea vinovat de o mulţime de atentate: 17 mai 2004 - asasinarea preşedintelui Consiliului de Guvernare din Irak, Izz Al-Din Salim; 6 mai 2004 - atac cu bomba la Bagdad; 27 aprilie 2004 - atacul instalaţiilor petroliere din Basra; 17-18 martie 2004 - atac cu automobile-capcană la Bagdad şi Basra.

Ca sa nu mai vorbim că, în 8 februarie 2003, Zarqawi a fost considerat expeditorul „scrisorii otrăvite” cu ricin, adresată lui Bill Frist, liderul majorităţii din Senat („Newsweek”, 24 februarie 2003).

„National Review”, din 18 februarie 2003, îl descria pe Zarqawi drept „arhitectul sef al atacurilor biochimice”. Dar nu numai! Tot Zarqawi mai plănuia şi atentate cu „bombe radiologice”.

O reţea TV americană a avertizat că „hotelurile din Statele Unite, marile magazine, apartamentele, pot fi ţinte Al-Qaeda săptămâna viitoare!” Ca urmare a avertismentului, zeci de mii de americani şi-au astupat ţevile şi alte orificii din casă cu folii de plastic şi au cumpărat în masă celebrele „măşti de gaze anti-tero”. Potrivit lui „ABC News”, alerta fusese fabricată de CIA, în colaborare cu Departamentul de Stat. Cu toate acestea, Tom Ridge, în acel moment secretar al lui „Homeland Security Council” a decis să ridice nivelul alertei în SUA la „Orange Code” (nivel de alertă portocaliu). „…În ciuda faptului că s-a dovedit a fi un raport fals, nu sunt planuri pentru a schimba nivelul alertei”, informa, la 13 februarie 2003, „ABC News”. În acelaşi timp, Zarqawi era principalul suspect în atacul cu bombe de la Madrid, din 11 martie 2004, fiind acuzat de legături cu celula terorista marocana, filiala a Al-Qaeda. Numele său apărea, însa, cel mai des în legătură cu violenţele din Irak. Strategii Pentagonului erau extrem de interesaţi să prezinte mişcarea de rezistenţă de aici ca fiind formată din terorişti străini, nicidecum din irakieni ostili ocupaţiei.

Zarqawi a devenit, aşadar, omniprezent. Se vorbeşte despre el tot timpul. Un aspect din trecutul său nu este, însă, mai deloc menţionat: la fel ca şi Osama Bin Laden, Zarqawi a fost pregătit în taberele din Pakistan de instructorii americani ai Pentagonului, pentru războiul anti-sovietic din Afganistan. Al-Qaeda fusese înfiinţată în 1987 de serviciile secrete ale Statelor Unite.

Mass-media „uita” sprijinul pe care CIA şi Pentagonul l-au acordat, timp de peste 20 de ani, mişcărilor teroriste islamiste, pe care Zbigniew Brzezinski plănuia să le infiltreze, după cum a recunoscut în 1998,  în republicile musulmane din componenţa fostei URSS, ca să creeze ceea ce el numea un „Vietnam al sovieticilor”.

Richard Armitage şi Colin Powel au fost direct implicaţi în susţinerea Al-Qaeda din Afganistan, acolo unde au fost antrenaţi,  de către instructorii americani,  Bin Laden şi Al-Zarqawi. Aceştia, ca şi alţii, au fost mai întâi agenţi ai CIA, în războiul anti-sovietic din Afganistan, apoi în războaiele din Africa sau Balcani (Kosovo). Ce i-a determinat să se întoarcă împotriva foştilor lor controlori? Sau nu au făcut-o, de fapt, niciodată? Oricât ar părea de şocantă, o ipoteză nu poate fi exclusă: aceea că, după anul 2000, toţi aceşti terorişti fac un joc operativ, ordonat.

Numeroase studii au documentat deja legăturile (istorice) dintre CIA şi Al-Qaeda. O serie de dezvăluiri de data mai recentă par să alimenteze, însă, bănuielile că aceste legături au continuat chiar şi după terminarea Războiului Rece. Cele mai negre suspiciuni au fost amplificate, în august 2005, de incendiarele declaraţii ale unui militar american. Am să prezint cele declarate de militarul american, întrucât în declaraţiile lui se află şi informaţii cu caracter de adevăr, dar aceste declaraţii au apărut într-un context ciudat, legat de difuzarea a două filme, pe care le am în filmoteca personală  (sper să nu îmi dispară) şi care arată o cu totul altă faţă a evenimentelor din 11 septembrie 2001.

Lt. col. Anthony Shaffer a mărturisit că a lucrat ca ofiţer de legătură în cadrul unităţii ultra-secrete „Able Danger”, unitate înfiinţata în 1999, care culegea date din reţelele publice şi cele ale „Serviciului de Imigrare şi Naturalizare” american, privind pericolele potenţiale asupra securităţii SUA. A aflat astfel că, încă din anul 2000, „Able Danger” îi luase în vizor pe Mohammad Atta şi Marwan Al-Shenni, piloţii care aveau să plonjeze cu avioanele în „World Trade Center”. Precum şi pe Nawaf Al-Hazmi şi Khalid Al-Midhar, doi din cei cinci piraţi ai aerului aflaţi la bordul avionului „American Airlines” care a lovit Pentagonul. „Times-Herald” nota, în august 2005: „În vara lui 2000, echipa militară secretă „Able Danger” a pregătit un dosar, care cuprindea datele culese şi fotografiile a patru viitori piraţi aerieni, dosar pe care l-a înaintat lui „Special Operations Command”, cu recomandarea ca informaţiile să fie împărţite cu FBI. Recomandarea a fost, însă, respinsa, iar informaţiile nu au mai fost împărţite cu FBI.”

Shaffer a declarat pentru „New York Times” că unitatea sa a încercat să contacteze FBI-ul în repetate rânduri, în cursul anului 2000. Cel puţin de trei ori, contactul cu FBI a fost anulat, în urma ordinului dat de „Strategic Operations Command” (SOCOM).

Shaffer consideră că informaţiile deţinute de „Able Danger” puteau conduce la arestarea lui Atta şi a complicilor săi, încă din anul 2000. Împiedicând astfel tragedia din 11 septembrie 2001, când au murit circa 3000 de americani. „Am fost chiar pe punctul de a mă insubordona faţă de ordinul SOCOM, pentru că descoperisem ceva foarte important, care trebuia neapărat urmărit mai departe”, a explicat Shaffer. El susţine că Pentagonul nu dorea ca informaţiile „Able Danger” să circule, pentru ca ar fi revelat existenta unui proiect ultrasecret, care ar fi generat critici la adresa armatei.

De ce ar fi protejat serviciul SOCOM activitatea membrilor Al-Qaeda pe teritoriul Statelor Unite? A fost doar o dezastruoasa eroare de strategie? Sau la mijloc se ascunde o complicitate sinistra?

Legat de ce spuneam înainte să vă prezint dezvăluirile lui Shaffer, trebuie să arăt următoarele:

1.                           „Able Danger” a fost înfiinţată în februarie 2002 şi nu în 1999.

2.                           Practic prin aşa zisele dezvăluiri, ofiţerul american certifică existenţa teroriştilor şi a planului lor de atac asupra S.U.A., ceea ce este mai puţin grav decât inexistenţa lor şi fabricarea acestui atentat de către laboratoarele Intermediarilor, cu complicitatea celor mai înalţi oficiali americani, aşa cum reieşea din vizionarea celor două filme documentare americane.

3.                           Vă rog să îmi semnalaţi şi alte cazuri de ofiţeri superiori ai armatei S.U.A. despre care ştiţi că au mai făcut astfel de dezvăluiri în mass-media americană mai devreme de 10 ani de când au încetat colaborarea în domeniul militar.

În presa S.U.A., mai precis în „Washington Post” apare următorul comentariu legat de cele prezentate anterior:

„…Se naşte o întrebare: sunt operaţiunile Al-Qaeda în Irak supervizate, în secret, de Pentagon? Este oare Zarqawi utilizat de Pentagon pentru a slabi şi compromite mişcarea de rezistenţă irakiana, prin atentate sinucigaşe (de tip Hamas), răpiri de jurnalişti, asasinate etc.?

Atentatele sinucigaşe sunt, de regulă, îndreptate împotriva civililor irakieni, nu a militarilor americani. De răpit, sunt răpiţi şi asasinaţi mai ales ziariştii şi activiştii umanitari independenţi, care scriu articole sau fac declaraţii neagreate de cenzura militară americană, niciodată corespondenţii de război care colaborează cu forţele Coaliţiei. Cât despre victimele asasinatelor, acestea sunt, în marea lor majoritate, personalităţi incomode Coaliţiei. De ce ar dori teroriştii lui Zarqawi să ridice mingea la fileu „ocupantului” din Irak?...”

Cred că faţă de acest comentariu care aparţine presei americane, nu mai este nimic de adăugat. Am să redau însă o informaţie interesantă ce se desprindea din unul din cele două filme documentare legate de 11 septembrie 2001 şi anume faptul că în mod obişnuit în complexul format de cele două blocuri gemene („World Trade Center”), lucrau circa 5500 de persoane, dintre care cam 1800, erau evrei ce îşi desfăşurau activitatea în firme aşa zis evreieşti. Fără a fi o zi mai neobişnuită (adică vre-o sărbătoare de orice tip, etc.), circa 2500 de persoane au lipsit din clădire în momentul atentatelor. Întâmplător din cele 2500 de persoane lipsă făceau parte cam aproape 1800 de …… Activitatea firmelor care au falimentat după atentat a fost preluată de firmele colege din cele două blocuri, firme în care îşi desfăşoară activitatea …..

Dar să revenim, după această lungă paranteză,  la fascinanta Americă Latină.

5. De ce această încrâncenare pentru America de Sud

Care ar putea fi motivul, sau motivele pentru dominarea cvasi – totală pe care S.U.A. şi aliaţii săi o doresc în această zonă?

De ce este întreţinută această stare de conflict permanentă?

De ce se implică brutal firmele Cola pe acest continent?

Să fie oare vorba de bogăţiile naturale ale acestui continent? Să fie vorba despre necesarul de hrană umană pentru păpătorii numiţi Zei?

Poate şi astea dar mai este vorba despre ceva foarte interesant.

Şi anume este vorba despre Zahăr. Aici se cultivă şi se fabrică cea mai mare cantitate de zahăr din lume. Zahărul este drogul prin care este distrus sistemul imunitar uman, prin influenţa pe care o are asupra pancreasului şi nu numai. Arătam care este rolul acestui organ în medicina alternativă pentru păstrarea sănătăţii, în cartea Limite impuse omenirii şi cum este mascat acest rol.

Băuturile produse de firmele Cola sunt adevărate otrăvi pentru organism şi creează stare de dependenţă. Ele se bazează în exclusivitate pe zahăr, cu un anumit adaos de ce credeţi, de coca, extract din frunze de coca, aceleaşi frunze pe care le folosesc şi traficanţii de droguri pentru fabricarea cocainei. Iar tipul de înlocuitori folosiţi de aceste firme pentru produsele fără zahăr este şi mai nociv decât zahărul însăşi.

Firmele Cola sunt acţionari de excepţie a celor mai mari companii farmaceutice care produc medicamente pentru diabetici. Se merge după principiul mai întâi îi îmbolnăvim iar apoi îi vindecăm. În realitate diabeticii nu mai pot fi vindecaţi niciodată. Majoritatea statelor lumii au iniţiat programe de susţinere financiară a medicamentelor pentru diabetici, practic banii ducându-se direct de la trezorierii statului în buzunarele firmelor farmaceutice şi de acolo desigur şi la firmele Cola. Vă prezint în continuare un articol despre zahăr.

„Zaharul, un drog necunoscut?

Ultimele studii arată că mâncăm în jur de 200 g de zahăr pe zi, mare parte din el chiar fără să ştim, pentru că e ascuns în diferite alimente care nu sunt deserturi.

Poate că nu te repezi la prăjituri sau îngheţată ori de câte ori ai ocazia, dar s-ar putea să consumi zahăr sau glucide rafinate din alimente considerate sărate, în care nu te aştepţi să le găseşti! Sosul de roşii (ketch up) are în jur de 23% zahăr, fulgii de porumb - 8%. Vestea rea e că zahărul pare să creeze un fel de dependenţă, fiindcă dulciurile declanşează în creier eliberarea de substanţe numite opioide. Ele stimulează creierul să producă dopamină şi dau dependenţă la aceasta şi substanţele asociate.

Prezenta endorfinelor

Oamenii reacţionează diferit la efectele de tip drog ale zaharului. Cei care au niveluri scăzute de endorfine naturale vor avea o reacţie mai puternică. La femei, aceasta ar putea să apară cu puţin înainte de menstruaţie. Nivelul endorfinelor beta scade foarte mult, semnalând astfel hormonului luteinizant să se pregătească pentru menstruaţie. Aşadar, dacă ai chef de ciocolată în perioada premenstruală, poţi să-l pui pe seama nivelurilor scăzute ale endorfinelor beta şi a dorinţei fireşti de a-ţi asigura starea de bine.

Nivelurile fluctuante ale zahărului din sânge.

Toate formele de zahar concentrat (alb, brun, malţ, glucoză, miere, sirop) determină o creştere a concentraţiei de zahar din sânge. Hidrocarbonaţii rafinaţi, cum sunt pâinea, orezul sau cerealele rafinate au acelaşi efect. Rafinarea sau prepararea sunt procedee care rup lanţul complex al carbohidraţilor până la unii simpli. Aceştia determină o creştere rapidă a zaharului din sânge şi o infuzie bruscă de energie, urmată rapid de o cădere, pe măsură ce organismul se străduieşte să reechilibreze nivelurile de zahăr.

Dacă te simţi deprimată şi obosită după-amiaza, după ce la prânz ai înfulecat un sandviş cu multă pâine albă şi o ciocolată, să ştii că starea ta este cauzată în mare măsură de scăderea nivelului de zahăr din sânge.

Este şi momentul când mai mănânci puţină ciocolată sau bei o cafea, ca să recuperezi energia pierdută şi astfel reintri în cercul vicios al dependenței.

Efectele consumului excesiv de dulciuri.

Prea mult zahăr poate să provoace un dezechilibru major în balanţa hormonilor şi a kilogramelor, determinând oboseala, o stare de agitaţie şi... carii dentare. Zahărul rafinat este o sursă de calorii goale şi dacă hrana ta este bogată în zahăr, acesta nu mai lasă loc şi pentru substanţele nutritive de care ai nevoie pentru a-ţi păstra sănătatea.

Zahărul în exces se transformă în grăsime şi duce la creşterea nivelurilor de insulină din sânge.

Insulina duce la depunerea grăsimii, determinând un risc major pentru instalarea diabetului, creşterea nivelurilor de colesterol şi de grăsimi în sânge, distrugerea peretelui arterial, afecţiuni cardiovasculare.

Excesul de zahăr afectează sistemul imunitar, încetinind reacţia de apărare a organismului şi scăzând rezistenţa la boli. Simptomele posibile pot fi hiperactivitatea, apariţia micozelor, oboseala, anxietate şi iritabilitate. În plus, să nu uităm că zahărul înhibă circulaţia sângelui în zona gingivală, ducând la diverse afecţiuni ale mucoasei şi desigur, la carii dentare.”

Odată cu cariile dentare vom folosii pentru plombare un amestec metalic numit „Amalgam” care are în componenţă plumb şi mercur, participând astfel la intoxicarea noastră cu cele două substanţe. Ce ziceţi? Merită să te implici în America de Sud, nu?

Dacă luăm în considerare faptul că zahărul stă la baza producţiei de alcool şi că şi acesta este unul dintre drogurile nedeclarate a fi periculoase, totul este perfect. Credeţi că o să mai trăiţi 120 de ani cât cică am fi planificaţi biologic? În mod sigur nu.

În plus nu vă veţi putea utiliza capacităţile pe care le aveţi, veţi fi blocaţi din punct de vedere mintal şi fizic. Întreaga dumneavoastră potenţă fizică, mintală, spirituală va fi redusă cu circa 70%, iar creierul dumneavoastră va funcţiona doar cu maxim 30% din capacitatea proiectată de Creator.

Am locuit în anul 2004 împreună cu un coleg într-un apartament în Bucureşti, în Sălăjan. Seara după ce urmăream diferite emisiuni politice la televizor, obişnuiam să le comentăm. Colegul meu nu consuma alcool şi ca atare el bea Coca-Cola, iar eu beam bere. Dimineaţa el era praf, se simţea groaznic, iar eu nu aveam nimic. Cu toate că nici berea nu mai este ce a fost, dar se pare că cel puţin momentan este mai puţin nocivă decât produsele Cola.

Dacă veţi urmării cu atenţie zonele mari producătoare de zahăr, o să constataţi că în acele zone se produc şi mari cantităţi de droguri şi ca atare prezenţa forţelor antidrog ale S.U.A. în zonă,pe cale de consecinţă este strict necesară. Desigur pentru a se lupta cu traficanţii de droguri, pe care culmea niciodată nu reuşesc să îi stârpească, dar în zonă sunt stârpiţi definitiv şi irevocabil toţi cei care ar putea pune în pericol producţia de zahăr în favoarea unor producţii de legume şi cereale. Dar poate că mă înşel, sau nu sunt bine informat.

Ne spălăm pe dinţi cu substanţe care au la bază fluoruri, desigur pentru a stârpii cariile pe care le-ar putea provoca consumul de dulciuri. Toate sunt recomandate de medicii dentişti. Guvernele bagă în apele destinate populaţiei fluoruri pentru a le face septice cică. Aceste substanţe chiar în cantităţi foarte mici sunt dezastroase pentru organism.

Producţia de zahăr rafinat a apărut în lume cam prin anul 3800, î.e.n., dată care ar părea să coincidă cu încurcarea limbilor în Babel (vezi cartea Limite impuse omenirii). Se pare că de atunci nu ne mai putem înţelege decât cu dicţionare, limbajul universal telepatic a dispărut. Oare ce i-a făcut pe oameni să înlocuiască dulcele din mierea de albine şi din fructe cu cel dintr-un produs special numit zahăr?

Cam tot în aceeaşi perioadă a fost inventată pâinea dospită, aceea care era mâncată de egipteni şi care a fost drastic înlocuită la un anumit popor.

Dacii erau mari consumatori de miere de albine şi nu foloseau drojdia de bere în prepararea aluaturilor. După anul 400 e.n. a început să se folosească şi pe teritoriul Daciei vechi pâinea dospită şi zahărul rafinat. Oricum foloseau pe scară largă consumul de vinuri şi cineva a creat procedeul de rafinare a alcoolului chiar şi din cereale prin jurul anului 1200, chiar dacă se spune că acesta ar fi fost importat din America Latină.

Ce ar fi fost omul dacă nu s-ar fi acţionat asupra lui pe diferite căi? Probabil ar fi fost o fiinţă care ar fi avut dezvoltate toate acele calităţi care au fost limitate aşa cum arătam în cartea Limite impuse omenirii. Durata de viaţă a omului ar fi fost de circa 1000 de ani. De ce fac această afirmaţie? Simplu. O preiau din Biblie. În cartea numită Geneza la Urmaşii lui Adam prin Set până la Noe ne sunt prezentate o serie de personaje cu duratele lor de viaţă. Iată ce scrie în această carte: „…3. La vârsta de 130 de ani Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. …5. Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de 930 de ani; apoi a murit…8. Toate zilele lui Set au fost de 912 ani; apoi a murit…11. Toate zilele lui Enos au fost de 905 ani; apoi a murit…14. Toate zilele lui Cainan au fost de 910 ani; apoi a murit…”  Lista continuă până la Noe care conform Bibliei, la Geneza – Fiii lui Noe: „…29. Toate zilele lui Noe au fost de 950 de ani; apoi a murit…” De aici încolo durata vieţii scade brusc, astfel încât tot din Geneză, Strămoşii Poporului Israel – Familia lui Terah (…ce sonoritate are cuvântul, parcă ar suna a Terran…) aflăm că: „…32. Zilele lui Terah au fost de 205 ani; şi Terah a murit în Haran…”

Aşa cum apare din Biblie durata vieţii pe Pământ scade dramatic după Potop. Oare ce anume a declanşat această scădere bruscă a duratei de viaţă? Potopul, după ultimele cercetări ştiinţifice ar fi avut loc în urmă cu 7800 de ani. (… Există însă o serie de date din care rezultă că Potopul s-ar fi petrecut în urmă cu 13550 de ani, date la care voi face referire într-un alt context. Personal consider că evenimentul intitulat Potop s-a produs cam în urmă cu aproximativ 13600 de ani și o să vedeți pe parcurs de ce susțin această variantă…) Interesant este faptul că în calendarul iudaic se vorbeşte de o lume umană nu mai veche de 6000 de ani. Lipsesc cam 1800 de ani. Despre determinările temporale aflăm din cartea lui Victor Kernbach intitulată Enigmele miturilor astrale, că: „…Determinările temporale sunt însă adesea arbitrare şi în ciuda alurii lor serioase, rămân totuşi mai mult sau mai puţin empirice, de vreme ce chiar şi izotopul radioactiv al carbonului 14 are o limită foarte modestă în determinarea precisă a vârstelor care depăşesc zece milenii…” Doar 10000 de ani? Păi nu îi suficient pentru o lume pe care nu o dorim să fie mai veche de să zicem maxim 7800 de ani?! „… Adică cum maimuţelor, care nu puteţi trăi nici măcar 120 de ani atât cât v-am lăsat să trăiţi, vreţi metode de determinare mai vechi de 10000 de ani? Ce să faceţi cu ele, vreţi să ştiţi cine aţi fost înainte de venirea Noastră? Cine aţi fost înainte de Potop când trăiaţi 1000 de ani? Gata lăsaţi prostiile, capul la fund, oricum nu avem de gând să vă suportăm mai mult de 10000 de ani. Până atunci găsim noi metodele de a scăpa de voi, sau de a vă transforma definitiv în ceea ce vrem Noi…”

Ar fi amuzant dacă dialogul imaginar nu ar fi plin de realitate. Oricum poate acum cititorii mei înţeleg de ce nu cred în aşa zisul fenomen 2012, întrucât există elemente din care rezultă că Ne-au programat existenţa pe 10000 de ani. Aşa că vrem nu vrem, probabil o să o mai ducem vreo 2200 de ani, sau poate evreii au dreptate, o vom mai duce vreo 4000 de ani. Cine suntem de fapt? Ce anume se întâmplă cu noi?

Doar zahărul, alcoolul şi drojdia de bere să fie factorii care ne-au scurtat viaţa după Potop? Probabil că nu. Mai este ceva şi anume o „otrăvire” generală a elementului majoritar din structura noastră somatică şi anume apa. Otrăvirea apelor utilizate pentru întreţinerea şi dezvoltarea somei umane s-a făcut cu ocazia Potopului, când izvoarele de apă săracă în deuteriu (…deuteriul este un izotop al hidrogenului, cu număr de masă 2. (D₂O, apa grea). Se formează în urma capturării unui neutron de către atomul de hidrogen…) au fost contaminate. Ştiinţa invadatorilor le spunea clar că astfel durata medie de viaţă se va reduce aproape brusc. Din materialele pe care am să le prezint în continuare veţi înţelege şi legătura care există între grupul de otrăvuri administrat, adică apă grea, zahăr rafinat, alcool, drojdie de bere etc. Efectul otrăvirii apelor a fost resimţit şi de celelalte vieţuitoare de pe Pământ, anumite specii dispărând în timp, fără a exista o explicaţie logică a acestor dispariţii în afară de cel al otrăvirii prin apă. Un efect interesant apei uşoare este şi acela că nu permite dezvoltarea ţânţarilor.

Clinici din întreaga lume îşi tratează pacienţii cu o apă cu proprietăţi terapeutice produsă în România, la un Institut din Râmnicu Vâlcea. Potrivit conducerii institutului, apa sărăcită în deuteriu ar avea proprietăţi curative în bolile de piele, ale stomacului, asigură o protecţie contra viruşi-lor de orice fel, scade nivelul colesterolului, ajută la vindecarea unor forme de cancer şi are un efect benefic asupra duratei de viată.

Apa cu un conţinut scăzut în deuteriu sau „Apa vie”, cum i se mai spune, e un adevărat leac natural şi la îndemâna oricui. Nu, nu e vorba despre vreo licoare obţinută cu incantaţii rituale la miezul nopţii, ci despre rezultatul muncii de aproape două decenii a unor fizicieni români care au descoperit noi proprietăţi vindecătoare ale unei substanţe atât de banale precum apa. La Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice din Râmnicu Vâlcea această apă miraculoasă se produce încă din anul 1986.

Iniţial aici s-a produs „apă grea”, adică apă cu un conţinut ridicat de deuteriu pentru Combinatul de Apă Grea Halanga - Turnu Severin.

Cum apa grea are efecte distructive asupra materiei vii, ducând chiar la suprimarea vieţii, a apărut ipoteza ca opusul ei, apa săraca în deuteriu, ar putea avea efecte benefice. Atunci, producerea apei sărăcită în deuteriu reprezenta doar un proces ştiinţific, neştiindu-se nimic despre proprietăţile terapeutice ale acesteia. Mai târziu, în anul 1992, un biolog maghiar, Gabor Somlyai, a arătat că reducerea conţinutului de deuteriu din apă duce la obţinerea unei ape „mai curate, mai pure” ce poate influenţa metabolismul şi regimul de funcţionare a celulei vii, ajungându-se la stoparea dezvoltării şi chiar dispariţia celulei tumorale.

Denumită „apă sărăcită în deuteriu”, descoperirea a adus cercetătorilor români 5 medalii de aur şi 3 de argint la saloanele de inventica de la Bruxelles, Geneva, Londra şi Budapesta. În prezent, e folosita la tratarea pacienţi-lor în clinici din Ungaria, Japonia, SUA, Germania şi în România.

„Apa vie este fabricată numai în laborator, iar noi suntem singurii care o producem legal şi avem şi avizul Ministerului Sănătăţii. La Spitalul Oncologic din Timişoara şi la o clinică particulară din Constanta se mai foloseşte de asemenea această apă.

Practic, începând cu anul 2000 această apă produsă de noi se utilizează în diverse tratamente”, îmi spunea directorul general al Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice din Râmnicu Vâlcea, Ioan Ştefănescu, cu ocazia unei vizite efectuate în timp ce mă aflam într-un  control de fond la Jandarmeria Vâlceană. Potrivit acestuia, numai în Ungaria, Japonia şi SUA se exportă anual peste 100 de tone de apă sărăcită în deuteriu produsă în România.

Apa sărăcită în deuteriu nu presupune eliminarea tratamentelor clasice (chirurgie, radioterapie, citostatice). Aceasta apă reduce doar efectele secundare ale radioterapiei şi a citostaticelor.

Ce este apa sărăcita în deuteriu?

Deuteriul este un izotop natural şi stabil al hidrogenului.

Concentraţia naturală în deuteriu a apei de pe scoarţa pământului după Potop este situată între 144-150 ppm, adică la un milion de parţi de hidrogen coexistă 144-150 de parţi deuteriu. Mai simplu spus, apa de la robinet are 144-150 ppm deuteriu.

Cercetătorii de la Râmnicu Vâlcea iau aceasta apă, o trec prin anumite filtre şi o aduc la o concentraţie de 25 ppm deuteriu, rezultând „apa uşoară” sau apa sărăcită în deuteriu.

Unul dintre medicii români care foloseşte această apă miraculoasă în diferite tratamente pe care le recomandă propriilor pacienţi este Ioan Nedelcu, medic dermatolog din cadrul Spitalului Militar Central.

„Eu folosesc această apă sărăcită în deuteriu de peste 5 ani de zile. Am văzut cu ochii mei efectele tratamentelor cu această apă şi o recomand pacienţilor mei. Pur şi simplu, se face o cură cu această apă, se bea la fel ca o apă de masă obişnuită. Vindecă o serie întreagă de boli de piele; psoriazis, erupţii cutanate şi altele. Ajută chiar în ameliorarea efectelor radierilor în cazul cancerelor”, a declarat Ioan Nedelcu într-un interviu pe care o să îl prezint.

Dacă acum un secol, oamenii de ştiinţă proclamau victorioşi ca vor decripta toate misterele naturii, timpul scurs după aceea a arătat în mod paradoxal că, de fapt, fiecare nouă descoperire a adâncit acest mister. Pe măsură ce au cunoscut mai bine materia, regnul vegetal, animal sau fiinţa umană, cercetătorii au deschis noi şi noi orizonturi, creând un front de lucru imens în ceea ce priveşte cunoaşterea. Dacă ar fi să luăm doar domeniul medical, vom remarca faptul că, în ultimele decenii, investigaţiile pe domenii de studiu s-au extins extraordinar.

Există zeci ăi zeci de specializări în medicină, care studiază cele mai fine corelaţii între imunitate şi activitatea endocrină, între echilibrul psihic şi cel hormonal ori între procesele celulare şi activitatea bioenergetică. În prezent, medicina de vârf nu se mai luptă orbeşte cu microbii, nu mai speră descoperirea pilulei magice, ci căută mai degrabă să înţeleagă echilibrul atât de complex al fiinţei umane, numit „sănătate”.

Pe de altă parte, deşi mitul pastilei atotputernice, care să ia bolile cu mâna, este pe cale să apună, miracole apar în continuare în medicină şi nu puţine. Unul dintre ele, botezat cu un nume inspirat din poveşti, este pe cale să se înfăptuiască în România: APA VIE.

Nu, nu este vorba despre vreo licoare obţinută cu incantaţii rituale, ci despre rodul muncii de aproape un deceniu a unor vârfuri ale ştiinţei romaneşti, care au descoperit noi valenţe vindecătoare ale unei substanţe aparent atât de banale: apa. Iată un interesant articol de presă despre această apă:

 „…Pentru a afla mai multe despre „apa vie” (de fapt despre apa cu conţinut scăzut de deuteriu) am apelat la un nume de marcă al medicinii româneşti şi anume la d-l prof. universitar doctor Ioan Nedelcu, general de divizie, medic dermatolog la Spitalul Militar Central. Am ajuns la domnia sa în plină zi de lucru, atunci când la cabinetul sau se formase un rând impresionant de pacienţi care aşteptau răbdători consultul. Contrar „greutăţii" titlurilor și a investiturii sale, d-l general Nedelcu s-a dovedit a fi o gazdă și un interlocutor excepţional, punându-ne la dispoziţie informaţii extrem de interesante, privitoare la cercetările făcute pe această temă.

Ştiinţa pusă la treabă: DEUTERIUL

- Posturile de televiziune și ziarele româneşti au difuzat în ultima vreme numeroase informaţii privitoare la cercetările dvs. legate de „o apă miraculoasă", care ar vindeca multe boli, între care și cancerul...

- Deja mă simt dator să vă corectez: în primul rând, cercetările despre această apă nu îmi aparţin în exclusivitate, ci sunt rodul muncii mai multor oameni de ştiinţă români care lucrează corelat. Apoi, când se spune „apă miraculoasă", deja gândul zboară spre procedee mai mult sau mai puţin vrăjitoreşti, or, apa la care va referiţi este obţinută prin mijloace tehnologice extrem de precise, fiind studiată de mai bine de un deceniu în întreaga lume.

- Are și un nume această apă?

- I se spune apă cu conţinut scăzut de deuteriu sau sărăcită în deuteriu. Ce este deuteriul? Deuteriul este izotopul stabil al hidrogenului care se găseşte în natură. Prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula apei cu un atom de deuteriu rezulta apa uşoara, care are proprietatea terapeutice. Prin înlocuirea celor doi atomi de hidrogen cu doi atomi de deuteriu rezulta apa grea. Apa cu foarte mult deuteriu este aceeaşi cu celebra apa grea folosita pentru dezvoltarea tehnologiilor nucleare.

Cea mai enigmatica substanţa de pe Pământ

- In ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult despre diferite ape care vindeca, fiecare dintre ele fiind recomandata ca un adevărat elixir. Se vorbeşte despre apa structurată, apa Pi, apa plata etc. Prin ce diferă, în afară de conţinutul de deuteriu, această apă uşoară de care vă ocupaţi, de cele enumerate anterior?

- Se ştie despre apă că este cea mai răspândită substanţă de pe Pământ. Totodată, ea este și cea mai enigmatică. Dacă i se modifică structura, compoziţia, temperatura chiar, atunci proprietăţile sale biologice și implicit efectul ei asupra organismului uman sunt foarte mult diferite. Apa plată, de exemplu, este o apă naturală, care a stat câteva mii sau zeci de mii de ani în rocă și a împrumutat din caracteristicile electromagnetice ale zonei și și-a orientat molecula. Apoi, apa structurată - de care s-a ocupat foarte mult și profesorul Mânzatu - are și ea molecule orientate într-un anume fel, iar de aici rezultă anumite proprietăţi biologice. În lumea vie sunt însă întâlnite mult mai multe tipuri de apă. Se ştie că organismul fiecăruia dintre noi conţine în proporţie de peste 70% apă, însă nu este vorba despre apa de un singur tip.

Avem apă în interiorul celulelor, la suprafaţa celulelor și în afara lor, apa constituţionala, și fiecare dintre acestea este diferită de celelalte. Chiar și apa de la suprafaţa celulei diferă foarte mult de la un om la altul. Apa se uzează odată cu vârsta. Mai mult, ea are memorie. Nu în sensul că reține anumite detalii, ca în cazul minții umane, ci în sensul că, pe parcursul vieţii, ea îşi modifică atât de mult structura, compoziţia izotopică și entropia, încât capătă proprietăţi mult diferite de ceea ce a fost iniţial, purtând un fel de amprentă.

Sunt multe, foarte multe de spus despre apă, care merită calificativul de „miracol”. De exemplu, moleculele de apă pot fi ordonate într-o structură simetrică, cristalină – gheață -, pentru ca, pe măsură ce temperatura creste, apa să treacă din structura cristalină într-una lichidă. Este extrem de important ca, în intervalul de temperatura de la 35 la 42 gradeC ea se află într-o stare fluidă - are jumătate structură cristalină, jumătate lichidă. Această structură cu maximă instabilitate - acum e cristal, acum e lichid - favorizează dezvoltarea reacţiilor biochimice care generează energie și întreţin viața la temperatura de 37 grade C și la o presiune de o atmosferă. Puțini ştiu că, dacă în laborator am vrea să obţinem reacţiile biochimice care se produc în celulă și în corpul omenesc la 37 grade C și la o presiune de o atmosferă, am avea nevoie de sute de grade, sute de atmosfere și de catalizatori superperformanţi. Aici, în apă, este o parte a marelui mister al vieţii.

Începutul poveștii: apa de gheţar

- În lumina acestor informaţii, ce rol are apa cu conţinut scăzut de deuteriu pe care o studiaţi? Cum v-a venit ideea să vă orientaţi cercetările asupra ei?

- Povestea este mai veche și începe undeva în anii ”60, în Uniunea Sovietică, unde oamenii de ştiinţă au studiat în paralel două populaţii ai căror membri ajungeau la vârste extrem de înaintate și erau foarte sănătoşi. Obiceiurile lor, inclusiv cele alimentare, erau foarte mult diferite, însă cele două populaţii aveau ceva în comun: beau apă de gheţar. Apa de gheţar este pură, fiind formată cu mii și mii de ani în urmă și pe lângă conţinutul redus de deuteriu, s-a dovedit a avea și calităţi biologice deosebite.

De pildă, la culturile agricole irigate cu apă de gheţar, productivitatea a crescut în medie cu peste 60%, pentru ca la castraveţi să crească cu până la 250%. În timp ce se derulau aceste cercetări, a apărut însă o prioritate majoră - studierea apei grele, folosită la dezvoltarea tehnicii nucleare, ceea ce a dus la stagnarea cercetărilor privind apa uşoară. Abia în anii ”90, un cercetător maghiar din Statele Unite, Gabor Somlyai, a făcut studii mai intense pe această temă. Apoi, el și-a continuat cercetările în Ungaria, iar ele au fost preluate și dezvoltate de colective independente din mai multe țări. Dacă apa grea, cu conţinut sporit de deuteriu, are efecte biologice în marea lor majoritate negative - un câine adăpat cu apa care are conţinut de 35% apă grea moare în câteva săptămâni -, apa uşoară este un adevărat elixir pentru sănătate.

- Care ar fi atunci argumentul în sprijinul acestei ultime afirmaţii?

- Spuneam anterior că apa din organismul nostru îmbătrâneşte odată cu noi. Trebuie să ştiţi că la ora actuală s-au făcut și analize care să demonstreze acest lucru. Aceste analize arată că există un indicator obiectiv care poate să ne arate gradul de învechire, de uzură a apei din organism: cantitatea de gaze dizolvate în apa din organism. Pe măsura ce apa îmbătrâneşte, cantitatea de gaze dizolvate creste. La copii și tineri, cantitatea de gaze dizolvate este de patru ori mai mică decât la o persoană în etate. De fapt, pe măsură ce noi îmbătrânim, apa îmbătrâneşte și ea și reține din ce în ce mai multe reziduuri sub forma de gaze.

Dacă izbutim să înlocuim apa „poluată” din interiorul organismului (poluată prin informaţie structurală, izotopică, entropică) cu o apă nepoluată, atunci vom reuşi și să dăm o nouă viață și o nouă tinereţe organismului. Apa cu conţinut redus în deuteriu este una dintre apele care fac lucrul acesta. Toata lumea ştie că îmbătrânim pentru că degenerăm, apar fibroza și scleroza, pentru că metabolismul redox (reacţia de oxidare sau reducere) ne distruge, dar există teorii care spun că noi îmbătrânim și pentru că în organismul nostru se acumulează deuteriu, care aţi văzut că are efecte negative. Pentru că atunci când bem apă grea, deci cu conţinut mare de deuteriu, ducem organismul la moarte rapidă.

Principiul este aparent simplu: dacă reuşim să scădem concentraţia de apă grea din organism, atunci organismul îşi recâştigă tinereţea, vitalitatea și îmbătrâneşte din ce în ce mai lent.

- Urmează în mod firesc următoarea întrebare: cum putem reduce această concentraţie de apă grea din organism?

- Există două cai majore:

1. Consumul de legume și fructe proaspete, de alimente vegetariene în general, care sunt bogate în această apă uşoară, spre deosebire de carne și de produsele din carne care, din contră, sporesc cantitatea de deuteriu.

 2. Consumul direct de apă uşoară, care aici în țară este obţinută în două locuri: la o instalaţie din Râmnicu-Vâlcea și la fabrica de apă grea de la Halanga, unde se deversează zilnic, ca reziduu, zeci de tone de apă cu conţinut scăzut de deuteriu. Cele două cai de reducere a deuteriului din organism, prin alimentaţie vegetariana și prin administrare de apă uşoară, sunt complementare, deci nu se exclud una pe cealaltă, ci se completează într-un mod fericit. Se ştie în prezent că administrarea directă a apei cu conţinut scăzut de deuteriu ține în frâu diabetul, scăzând nevoia de insulină la pacienţii insulino-dependenţi și scăzând nivelul glicemiei la ceilalţi. De asemenea, reduce nivelul colesterolului în dislipidemii. Au fost cazuri în care, după tratamente de peste șase luni, cei cu arterioscleroză avansată ori cu accidente cerebrale au recuperat unele din funcţiile pierdute. Nu în totalitate, dar s-au recuperat. Administrarea acestei ape creste și memoria, capacitatea creatoare și, ceea ce este foarte important, creste dorinţa de viață.

Cancerul, condamnat la moarte

- Se pare insa ca efectul cel mai spectaculos îl are administrarea apei cu conţinut redus de deuteriu in tratamentul cancerului. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

- Deuteriul, pe lângă faptul ca influenţează metabolismul, mai are un efect extrem de important, si anume reglează diviziunea celulara. Ca sa se dividă, o celula trebuie sa primească un prim semnal de diviziune. Semnalul princeps de diviziune îl reprezintă o valoare optima a raportului dintre deuteriu si hidrogen. De foarte mult timp, studiile au arătat ca, atunci când o celula porneşte sa se dividă, primul lucru pe care-l face este activarea pompei membranale, care scoate hidrogenul din celula. Prin scoaterea hidrogenului rămâne deuteriul. Deci hidrogenul scade, deuteriul creste si atunci porneşte semnalul de diviziune celulara. Cancerul nu este altceva decât o diviziune haotica si extrem de accelerata a celulelor maligne. Or, in cadrul celulelor canceroase, daca scădem concentraţia de deuteriu prin administrare de apa cu conţinut scăzut in deuteriu, atunci raportul optim dintre deuteriu si hidrogen nu se mai realizează si, după un număr de diviziuni programate, care nu s-au produs, celulele canceroase intra pe făgaşul morţii fiziologice. Si aici, trebuie sa ştiţi ca celulele au in interiorul lor si informaţia care programează moartea. O celula canceroasa scăpata de sub control si care nu mai îmbătrânea, ci doar se multiplica perpetuu, este împiedicata sa se multiplice cu ajutorul acestei ape, îmbătrâneşte si moare. Este fantastic acest mecanism fiziologic pe care natura l-a inventat si care nu afectează echilibrul organismului.

- Cum găseşte apa uşoara celula canceroasa? Pentru ca prin administrarea acestei ape ar trebui sa se oprească toate procesele de diviziune, ceea ce ar fi dezastruos - procesele de regenerare ar fi blocate...

- Întrebarea este foarte buna: celula canceroasa are un aşa-numit metabolism alterat. Daca celula moarta are mecanisme de diviziune de rezerva, celula canceroasa nu le mai are. Aşa se face ca celulele normale nu sunt afectate de scăderea conţinutului de deuteriu, in timp ce celulele maligne sunt oprite sa se dividă si intra pe făgaşul morţii fiziologice. Personal, ca medic dermatolog, sunt pus adesea sa lupt cu una dintre cele mai periculoase, cele mai invazive forme de cancer: melanomul malign. Ei bine, din 1997, când a fost autorizata de câtre Ministerul Sănătăţii folosirea pentru uz uman a acestei ape, am obţinut rezultate extrem de încurajatoare in tratamentul acestei boli cumplite.

- Ne puteţi da câteva exemple de astfel de cazuri?

- Deontologia mea profesionala nu-mi permite sa dau informaţii despre pacienţi, care, conform protocoalelor încheiate, sunt strict confidenţiale. Deci nu va pot pune la dispoziţie, cel puţin deocamdată, cazuistica. Va pot spune insa despre un pacient, un japonez care avea cancer esofagian si care după sase săptămâni de tratament a constatat dispariţia tumorii. El avea apa noastră intr-o doza experimentala, iar după cele sase săptămâni si-a dat seama nu doar de valoarea terapeutica a acestui remediu, ci si de faptul ca este pe terminate. Reacţia lui a fost prompta: când si-a dat seama ca rămâne fără apa, s-a urcat in avion, a venit in România si a comandat cinci tone...

"Apa de întreţinere" si "apa terapeutica"

- Aceasta apa poate fi cumpărata la ora actuala din vreo farmacie sau de la o alta unitate cu profil medical?

- Mai întâi, trebuie sa ştiţi faptul ca exista doua tipuri de apa uşoara, cu efecte terapeutice: apa de întreţinere, care deja se găseşte avizata ca supliment nutriţional, si apa terapeutica, despre care sunt ceva mai multe lucruri de spus. Deocamdată, apa terapeutica se da numai cu prescripţie medicala, in raport cu faza in care a ajuns boala. In ceea ce priveşte aceasta apa, cel mai important lucru nu este sa o obţii, pentru ca la noi in tara se produce in mari cantităţi, ci sa cunoşti schemele de administrare. Insa, pana sa ajungem sa o avizam ca medicament, va mai trece un timp, zece ani, poate chiar mai mult, pentru ca rigorile pentru introducerea unui asemenea tratament sunt foarte mari si pe buna dreptate. In prezent, eu am numai un segment din cercetare, mai sunt insa si alţi medici care s-au angrenat in aceste studii.

- Ne puteţi da câteva nume?

- Ordinea in care voi spune numele colegilor mei este pur aleatorie: d-l prof. Victor Voicu, seful Clinicii de Toxicologie, care este si Secretarul General al Academiei Romane, se ocupa de studiile de fiziologie si de toxicologie; prof. Manolescu face studiile de culturi celulare; prof. Balanescu, seful Institutului de Oncologie, face studiile privind transplantul de tumori de la oameni la animale. Mai sunt si alţii, tot mai mulţi cercetători fiind interesaţi de aceasta tema. Fiecare si-a luat cate un segment din aceasta munca fantastica de elucidare a proprietăţilor apei uşoare, care se dovedeşte a fi extrem de eficienta.

Trebuie sa ştiţi ca, deşi pentru mass-media lucrurile sunt relativ noi, companiile farmaceutice si cele cosmetice cunosc problema. In acest moment, din punct de vedere deontologic, nu este permis sa se imagineze ca apa cu conţinut redus de deuteriu va înlocui terapiile clasice in materie de cancer: citostaticele, chirurgia, radioterapia. De ce nu este permis? Pentru ca intre momentul in care se imaginează o tehnica terapeutica cu un produs si momentul in care acel produs îşi validează toate potentele, intervalul de studiu este lung: 10, 15 si chiar 20 de ani. V-am dat aceste câteva nume pentru a realiza ca mai întâi de toate trebuie studiate proprietăţile fizice, proprietăţile chimice, toxicitatea, efectele carcinogenetice, efectele biologice ale acestei ape. Apoi, trebuie stabilite dozele ideale, dozele per kilogram corp, indicaţiile pentru tipurile de boala. Cum, când, ce, câta apa se administrează - studiile acestea necesita zeci de ani de cercetare. Pentru cancer, se stabileşte eficacitatea unui produs la cinci ani de când pacientul a fost luat in tratament. Se face evaluare pentru supravieţuirea la cinci ani, la zece ani s.a.m.d. Sunt grupe mari de cercetători angrenaţi in prezent in acest proiect si nu doar la noi, ci si in alte tari.

Personal, am vorbit in presa despre aceste aspecte, pentru ca, având deja avizul pentru supliment nutriţional, am considerat ca lumea trebuie sa ştie măcar de efectul adjuvant. Chiar acest interviu l-am dat pentru ca trebuie ştiut ca utilizarea acestei ape se face in nişte structuri bine definite, in nişte coloane de reacţie bine definite. Nimeni nu poate veni sa spună ca aceasta nu e o lucrare ştiinţifica, care răspunde la standarde extrem de ridicate.

Va mulţumim, d-le general!

A consemnat ILIE TUDOR…”

Daca pentru marea majoritate a românilor, ca şi pentru majoritatea medicilor de la noi, apa sărăcită în deuteriu este deocamdată o simplă curiozitate ce poate ar merita încercată, cu totul altceva se întâmplă în lumea pragmatica a economiei de piaţă de tip occidental. Astfel, în ultimii ani a apărut o cerere neaşteptat de mare dinspre Japonia. Asiaticele din pătura avută descopereau o noua desfătare: îmbăierea în apa sărăcită în deuteriu.

Plăcerea japonezelor amintind întrucâtva de obiceiurile Cleopatrei, combinând apa cumpărată de la Râmnicu Vâlcea cu diverse ierburi şi remedii naturale avea rolul de a opri îmbătrânirea epidermei. Că efectele au fost evidente stă dovadă cererea din ce în ce mai mare venită dinspre această piaţă.

Astfel, Institutul de Criogenie şi Separări Izotopice Râmnicu Vâlcea (Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice - ICSI Râmnicu Vâlcea), unul dintre puţinii producători din lume, ajunsese deja de anul trecut la un export de 50 de tone de apă cu concentrat în ea de 25 ppm deuteriu, o data la trei luni. Această cerere se află în creştere, în pofida faptului că preţul unei astfel de băi variază între 1000 şi 2000 de dolari.

Dar imaginaţia asiaticilor nu s-a limitat la atât. Au apărut firme care produc celebrul sake pe baza acestei ape. Urmând exemplul, dar cu timiditate, unii producători de băuturi spirtoase din România încep sa se gândească la o producţie de ţuica si rachiu pornind de la acelaşi lichid, care ar putea ameliora efectele nocive ale alcoolului. Povestea apei sărăcite in deuteriu pare sa nu se termine curând.

Piaţa de apa sărăcita in deuteriu din România este cam 10% din cea internaţionala, formata in principal din Ungaria, Japonia si SUA. Ca exista autorităţi mai serioase decât cele din România care acorda resurse si timp cercetării efectelor acestei ape o demonstrează faptul ca unul dintre clienţii ICSI Râmnicu Vâlcea este chiar NASA.

Americanii au descoperit site-ul producătorului din România si s-au grăbit sa încheie un contract cu acesta, folosind apa intr-un program de cercetare spaţial care va consta in trimiterea unor fiinţe vii pe Marte.

Fizicianul Ioan Stefănescu, directorul ICSI, inventatorul primei instalaţii de obţinere pe scara larga a apei sărăcite in deuteriu, ne-a povestit greutăţile prin care a trecut de la prima picătura de apa obţinuta in laborator.

Ioan Stefănescu este convins ca "oamenii de la noi au o răspundere in fata umanităţii pentru ca s-au opus tuturor demersurilor, pentru ca aici lucrurile se mişca greu. Reacţia organelor de control - cel al protecţiei consumatorului precum si cel al oficiului concurentei - a fost cel puţin inadecvata, considerând ca noi punem la cale o mega-afacere. Ei nu au realizat ca nici pentru apele minerale nu puteam sa fim o concurenta puternica (apa sărăcita in deuteriu nu poate reprezenta un procent însemnat din aceasta piaţa) si cu atât mai puţin ar putea fi un pericol pentru producătorii de medicamente.

Un alt element care ar fi putut duce la scurtarea vieţii, cred că apare încă din momentul naşterii. În Geneza – Păcatul lui Adam sunt scrise următoarele: „…16. Femeii i-a zis: „ Voi mării foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii …”

Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu pentru că a vrut să cunoască binele şi răul. Interesant este faptul că suntem singura specie de mamifer de pe Pământ la care naşterea este cu durere şi nu orice fel de durere. Dar să vedem dacă nu se poate şi altfel, dacă nu există şi naşteri suportabile.

Este posibil acest fenomen, judecând după faptul ca durerile naşterii sunt proverbiale si deja constituie expresii figurate care sugerează cele mai puternice dureri fizice pe care o femeie le poate parcurge? Se pare ca da!

Este totuşi greu de crezut. Căci acest act fiziologic s-a identificat dintotdeauna cu durerea, mentalitate perpetuata din mama in fiica, din timpurile cele mai îndepărtate. Odată cu poveştile s-a transmis si frica de naştere. Aceasta idee preconceputa alimentează de fapt durerile naşterii, determinând contracţiile musculare dureroase. Deci frica este cea care sta la baza durerii. Frica împiedica relaxarea musculaturii, descongestionarea.

În Africa au existat întotdeauna si încă există triburi ale căror femei nasc fără dureri. Pentru ca este considerat un fenomen natural, obişnuit, perfect integrat vieţii, firescului.

Astăzi, naşterea naturala fără dureri se realizează in multe clinici din lume, acest lucru fiind posibil fără nici intervenţie cu analgezice.

Durerea este o consecinţa a contracţiilor uterine si poate fi mult diminuata si chiar înlăturata prin procedeul psio-profilaxiei si psihoanalgeziei la naştere. Adică anestezicul este înlocuit de „cuvânt”. Această metodă se bazează pe educaţie. Condiţiile esenţiale pentru a o aplica constau in înlăturarea fricii si a emoţiilor.

Din momentul internării si pana la naştere, femeia însărcinata trebuie sa afle toate amânuntele legate de corpul ei si de transformările pe care o sarcina le determina. Trebuie sa înveţe să aibă o atitudine corecta in timpul naşterii, care presupune mai ales înţelegerea importantei relaxării musculare, cum sa respire si cum sa-si contracte grupele de muşchi.

In timpul travaliului gravida trebuie sa stea culcata pe spate (poziţie discutabila), cu coapsele flectate, masându-si uşor laturile uterului, spre regiunea inghinala, in momentele când acesta se contracta. De asemenea trebuie sa-si regleze ritmul respiraţiei, cu inspiraţii scurte si expiraţii lungi, concentrându-si întreaga atenţie pe acest exerciţiu.

Multe femei, chiar împreuna cu partenerii lor, participa din timp la cursuri prenatale, învăţând cum să folosească tehnici de respiraţie si relaxare pentru uşurarea naşterii. Exista multe asemenea tehnici, printre care si metoda Lamaze.

Pregătirea pentru naştere si familiarizarea cu metodele menite sa o uşureze, ajuta la reducerea anxietăţii. De asemenea prezenta unei moaşe binevoitoare sau a partenerului pot sprijini, încuraja si detensiona viitoarea mama.

In general femeile nasc stand culcate pe spate si cu picioarele sprijinite in suporturile mesei ginecologice, poziţie care îngreunează, încetineşte expulzarea fătului prin micşorarea mobilităţii diafragmului, factor care inhiba respiraţia. Mai nou, femeile sunt încurajate sa adopte poziţia pe care o considera cea mai confortabila si in care contracţiile pot fi ajutate de forţa gravitaţionala, (deşi in spitalele noastre regulile sunt încă stricte).

O dovada foarte interesanta in acest sens, o reprezintă vestigii din matriarhatul neolitic autohton. Sunt statuete si vase cu reprezentări antropomorfe care aduc informaţii valoroase privind modul de organizare a naşterii in aceasta perioada. Femeia "Gânditorului" (cultura Hamangia, mil. IV i.H.), aştepta expulzarea fătului in poziţie verticala. O alta reprezentare o găseşte intr-o poziţie extrem de eficienta care favorizează mobilitatea diafragmului, măsura absolut necesara pentru o naştere fără dureri.

Aceasta este poziţia in şezut, cu un genunchi ridicat pe care îşi sprijină mâinile, cu coatele la nivelul umerilor (ci nu lăsate) si coloana vertebrala foarte dreapta intr-o atitudine fizica perfect corecta, cu efecte binefăcătoare respiratorii, endocrine, muscular-vertebrale si cardiace. De asemenea, in studii mai recente este exemplificata o alta poziţie de naştere, practicata in nordul Transilvaniei pana in urma cu 70-80 de ani., aşa cum mărturiseau tărăncile intr-un citat din Istoria Medicinii "noi nu năştem ca cucoanele de la oraş pe spate", ci in genunchi, cu genunchii depărtaţi vertical cat sa poată acţiona moaşa.

Si astăzi sunt cunoscute aceste poziţii si recomandate in timpul travaliului ca foarte eficace.

Spre exemplu statul in genunchi, sprijinita de pat, uşurează presiunea lombara intre contracţii; sau sprijinirea pe coate si genunchi cu fesele ridicate si picioarele depărtate; sau statul pe vine, jumătate ghemuita in a doua faza a travaliului, stimulează deschiderea canalului de expulsie, ghemuirea totala putând chiar grăbi naşterea. Un alt mod de naştere este naşterea în apă.

Naşterea in apa îi oferă femeii gravide un sentiment mult mai puternic ca este in control, întrucât reduce semnificativ durerea in timpul naşterii, scurtează durata travaliului si produce relaxare.

In plus, facilitează mobilitatea femeii gravide, ea putând sa adopte orice poziţie confortabila in travaliu sau la naştere. Naşterea in apa reduce riscul rupturilor perineale, elimina necesitatea practicării epiziotomiei si reduce riscul practicării unor intevenţii (forceps, vacuum, operaţie cezariana). Datorita presiunii hidrostatice, contribuie la reducerea edemelor extremităţilor.

Prin acest tip de naştere, bebeluşul este mai bine oxigenat in timpul travaliului si continua după expulsie sa primească oxigen prin cordonul ombilical chiar când este sub apa. El primeşte mai multe beta-endorfine, este mai puţin stresat in timpul travaliului si are acces neîntrerupt la mama, naşterea in apa permiţând apropierea imediata si alăptarea. Nou născutul are mai putina presiune pe craniu, este mult mai prezent si mai vioi.

O femeie care naşte in apa are un sentiment mult mai puternic ca este in control in comparaţie cu o femeie care are o naştere normala. După o naştere in apa, femeia poate rămâne intacta, fără leziuni sau rupturi in zona vaginului, colului uterin sau perineului. Operaţia cezariana reprezintă o modalitate de naştere justificata doar in situaţii de urgenta sau când statusul medical al femeii gravide nu-i permite acesteia opţiunea pentru o naştere normala sau o naştere in apa.

Studiile arata ca secreţia de endorfine, care contribuie in mod natural la atenuarea durerii, creste foarte mult in apa calda, ceea ce face ca gravida sa simtă mult mai puţin durerea din timpul contracţiilor uterine in faza active a trvaliului.

Acest tip de naştere alternativa este contraindicat in cazul in care travaliul s-a declanşat înainte de termen, in caz de sângerare vaginala excesiva, de febra sau suspiciune de infecţie materna, infecţii ale pielii sau sanguine netratate, sedare sau anestezie epidurala, dar nu spinala.

Alte situaţii controversate sunt: meconiul (scaunului fătului si nou-născutului) prezent in lichidul amniotic, infecţiile cu HIV, virusuri hepatice A, B, C, streptococ de grup B, herpes. De asemenea, exista discuţii in jurul naşterii in apa la prezentaţiile pelviene sau naşteri multiple, in travaliul indus, anestezia intratecala, naştere vaginala după o cezariana in antecedente si expulsia placentei in apa. 

Eficienta consta in cea mai mare parte in efectul forţei gravitaţionale, mai exact in reducerea acesteia, gravida putându-se mişca mai lejer pe parcursul travaliului, abordând poziţii comode , in armonie cu forţa gravitaţionala. Se ştie ca poziţia clasica * pe spate* , decubit dorsal, nu facilitează in acelaşi mod coborârea copilaşului din bazinul matern. In apa, acest lucru este uşurat.

Adeptii naşterii subacvatice, sunt de părere ca aceasta este benefica atât mamei, cat si fătului. Travaliul se scurtează, datorita efectului apei asupra colului, el fiind înmuiat si dilatat mai repede.

Reduce nevoia de administrare a medicamentelor, utilizarea forcepsului si durerile. Fătul suporta o tranziţie uşoara, trecând tot in mediu acvatic; el respira tot prin cordonul ombilical al mamei, pana la tăierea acestuia.

Beneficiile naşterii in apa sunt numeroase , printre acestea numărându-se scurtarea perioadei travaliului, a cărui durata se ştie a fii de 12 ore la nulipare si 10 la multipare. În cazul materii în apa, pe lângă faptul că durata se reduce substanţial, si efortul depus este mult mai mic, ţinând cont de faptul ca un travaliu normal este comparat cu o ascensiune la 2000m sau cu o alergare la un maraton. De asemeni se reduce presiunea sanguina, asigura mamei un sentiment de control, conserva din energie si diminua semnificant durerea, reduce administrarea de calmante sau alte intervenţii, promovează relaxarea, reduce trauma perineala si respectiv epiziotomia.

Multe gravide îşi fac griji pentru copil, mai exact intervine teama ca aceștia să se înece. Ei bine, copilaşul nu se îneacă, mai ales, că acesta vine tot dintr-un mediu acvatic, deci cel mai probabil, nu are putea respira cu atât mai mult in uter. In primul rând, ca sa inhaleze apa, trebuie sa respire, dar copilul vin din mediu acvatic, tot in mediu acvatic si plămânii acestuia rămân în aceași stare de *latenta* ca pana la naştere. Alt argument ar fi acela ca fătul respira prin cordonul ombilical al mamei, daca putem spune aşa,astfel, schimbul de gaze are loc la nivelul vaselor sanguine dintre mama si făt. Primul respir are loc după ce se taie cordonul ombilical si nou-născutul este stimulat sa respire, prin masarea cu un prosop, sau odată cu primul plâns, sau prin socul termic. Deci, nu este in pericol sa se înece, este chiar mai indicat sa-i privam pe micuţi de expunerea directa din mediul amniotic in cel înconjurător noua. O dovada la toate acestea ar fi faptul ca de cele mai multe ori, bebeluşul nici nu plânge in momentul naşterii, spre deosebire de o naştere convenţionala.

Înainte de a tranşa definitiv problema longevităţii omului să facem o scurtă recapitulare. Care sunt otrăvurile ce ne sunt administrate de la naştere? Apa cu deuteriu şi zahărul rafinat. Cu ce mai este susţinută otrăvirea pe parcursul vieţii? Cu alcool, cu drojdie de bere, cu fluoruri şi cu metale grele, mercur, plumb, etc. Ce anume ne blochează total, creând un şoc de neimaginat cu consecinţe pentru întreaga existenţă? Trecerea brutală dintr-un mediu egal presurizat, într-un mediu presurizat pe o singură direcţie. Practic fătul are brusc senzaţia că este strivit de o forţă colosală din cauza gravitaţiei. Dacă s-ar naşte în spaţiul cosmic oare cum ar fi? Nu cumva în mii de ani de călătorii galactice femeile om au născut într-un spaţiu fără gravitaţie? Iar când au ajuns pe Pământ au născut acvatic, cum era şi firesc, având în vedere şi alcătuirea somatică a corpului uman, adică 70% apă?

Mai apare încă o problemă şi anume acel mesaj telepatic care în mod sigur există între mamă şi făt. Ce impact are mesajul de durere extremă şi groază pe care fătul îl percepe de la mamă în momentul naşterii? Din start puiul de om este lovit în centrul vital al cunoaşterii cu răul, durerea, suferinţa, mult mai târziu putând să cunoască şi alte stări mai „fericite”. După cum vedeţi o luăm în freză tare de tot.

Am să mai prezint din Geneză un fragment intitulat Stricăciunea oamenilor, care din punctul meu de vedere ar fi trebuit intitulat Stricăciune fiilor lui Dumnezeu.

„…6. 1. Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, 2. fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales…” Această formare a frazei „…şi din toate şi-au luat neveste pe acelea pe care şi le-au ales…” îmi provoacă o seri de întrebări. Şi anume: Din toate înseamnă că le-au avut pe toate, le-au adunat la o expoziţie cu vânzare şi de acolo în funcţie de evaluările făcute îşi luau neveste? Erau ele întrebate pe cine preferă din aceşti fii? Părinţii lor deveneau cuscrii cu Dumnezeu? Se oficiau slujbe de cununie religioasă sau de stare civilă?

Eu mai înţeleg că nu îşi luau numai câte una ci mai multe, câte vroiau că doar de, ei erau stăpânii, fiii lui Dumnezeu. Mie toate chestiile astea îmi cam sună a un Mare Viol în grup asupra femeilor pământene. Asta presupune că bărbaţii erau cam morţi, sau închişi, înlănţuiţi. Care este concluzia pe care Domnul o trage în urma acestui mariaj?

„…3. Atunci Domnul a zis: Duhul meu nu va rămâne pururi în om şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de 120 de ani…”

Cum vi se pare chestiunea? Parcă aş vedea un film cu un proces de viol în care victima este acuzată de provocare. Adică omul este vinovat că fiii nu şi-au putut ţine falusurile sub sutanele de extratereştrii şi că s-au gândit că e vremea să se joace cu fetele pământenilor. Dar să mergem mai departe.

„…4. Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, şi le-au născut ele copii; aceştia erau vitejii care au fost în vechime oameni cu nume…” Citiţi un pic altfel această frază să vedeţi ce iese. Şi anume: …şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi au născut ele copii, Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea, aceştia erau vitejii care au fost în vechime oameni cu nume. Din definiţia dată în Dicţionarul enciclopedic cuvântului Uriaş aflăm următoarele lucruri; „…Fig. Personalitate de seamă, om vestit prin faptele sale…”.

S-ar părea că fetele cu care s-au împreunat fiii lui Dumnezeu, aveau nişte taţi, fraţi, iubiţi care trebuiau chiar şi înlănţuiţi recunoscuţi ca oameni cu nume, ca personalităţi.

„…5. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău…”

Mă întreb cum ar fi putut fi altfel având în vedere modul de cerere în căsătorie efectuat de Fii. Mă rog, urmează decizia de a provoca Potopul ca ultimă armă de nimicire în masă care va afecta profund specia oamenilor cu nume din vechime, cu toate ingredientele pentru o reuşită totală. Război chimic, psy, etc. Toate cu scopul de a reduce 1000 la 120.

Cei mai mulţi interpretează pasajele din Biblia pe care le-am prezentat ca o supărare a Domnului pe fiii săi care s-au destrăbălat, s-au pur şi simplu s-au căsătorit cu fetele oamenilor. Nu ştiu de unde pot trage această concluzie. Mai ales că aflăm din Noul Testament că însuşi Dumnezeu prin Sfântul Duh creează pe Fiul Său cu o femeie pământeancă. Aşa că unde ar putea fi greşeala? Ceea ce este bun pentru Tată este interzis fiilor? Poate este vorba despre faptul că fiii au utilizat falusurile şi nu o emisie specială de energie informaţională şi matriceală ADN, care ar fi putut reprezenta Sfântul Duh. Poate că ei nu au acces la aşa ceva, care se pare că ţine doar de Dumnezeu şi atunci băieţii ca băieţii. Sau poate că Dumnezeul ai cărui fii s-au împreunat cu fetele Uriaşilor (a se citii a oamenilor cu nume) nu este acelaşi cu Dumnezeu Tatăl, adică cu Creatorul Universului, care are un alt fel de Fiu pe care îl trimite să se sacrifice pentru mântuirea omului şi care este conceput ca Om printr-un alt fel de proces decât cel falusian.

Despre Geneză se spune că a fost scrisă de către Moise.

Dovezile despre acest fapt s-ar găsi în însăşi cărţile scrise de el, spun specialiştii. Se consideră că el a mai scris încă patru cărţi, care împreună formează „Pentateucul lui Moise”. Oare Moise nu avea cunoştinţă despre Marea Confruntare şi efectele ei asupra Omului?

Ba da avea şi tocmai de aceea el încifrează mesajul său către iniţiaţi într-o formă care să-i fie acceptată de cenzura Stăpânilor. De ce Creatorul nu ia măsuri definitive asupra acestor cotropitori? Simplu.

Şi ei sunt creaţia Lui şi nu se poate distruge pe Sine distrugându-şi creaţia. Probabil a fost obligat să accepte o soluţie de compromis şi anume aceea de a stabili viaţa omului la 120 de ani.

Specia umană a dus un Război pe care l-a pierdut şi ca atare suportă consecinţele. Nu contează cine a declanşat conflictul. Dacă ar fi vrut Creatorul să ne distrugă ar fi făcut-o pur şi simplu şi ar fi pus imediat altceva în loc dacă era necesar. Concluzia este că cel care ne pedepseşte nu este Creatorul ci altceva ce s-a interpus şi care ştia că nu va putea distruge definitiv specia umană, dar care v-a încerca să o transforme în ceva convenabil scopurilor lui şi care să nu se mai revolte atunci când fiii lui se împreunează cu fetele oamenilor.

Mai aflăm o chestiune foarte interesantă din Apocalipsă şi anume că: „…4….Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. 5.Ceilalţi morţi nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. 6. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţii cu El o mie de ani…”  

Din cele scrise aici să cred că vom revenii la o durată normală a vieţii de o mie de ani? Nu toţi bineînţeles, doar aleşii?!

Aceştia se pare că vor fi chiar nemuritori pentru că a doua moarte nu are efect asupra lor. Dar toată fericirea durează o mie de ani. Adică cam 10 cicluri de 120 de ani. Nu vi se pare cam aiurea?

Că după asta, iar, cel ce stăpâneşte pământul va fi eliberat din detenţie şi odihnit, se va apuca, din nou, de treabă. Da. Iertaţi-mă, dar pentru mine aceasta este încă o dovadă că Apocalipsa nu este o carte inspirată de Creator şi nici de Fiul Său, care ar fi avut ocazia să ne comunice aceste aspecte de la început. Haideţi să vedem însă cum e cu confruntarea asta între două civilizaţii.

6.  Războiul Total

Civilizaţia Omului a fost una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii din Galaxie. Ea a cuprins un ansamblu de planete din Sistemul Solar şi anume Venus, Marte şi Terra. Acestea erau planetele locuite permanent. Existau staţii planetare pe toate planetele Sistemului Solar. De ce ne permitem asemenea afirmaţii? Iată de ce:

La sfârşitul anilor ”80 savantul sovietic prof. N. Kardaşev propunea comunităţii ştiinţifice clasificarea eventualelor civilizaţii cosmice din punct de vedere al energiei pe care o consumă:

1. Civilizaţii de gradul I, tip Terra, civilizaţii planetare, care consumă doar resursele energetice ale planetei pe care o locuieşte.
2. Civilizaţii de grad II, tip Dyson, civilizaţii care utilizează absolut toată energia produsă de soarele sistemului solar. Teoria a fost propusă de profesorul american Freeman Dyson care explica o sferă gigantică care ar închide sistemul planetar, toată energia fiind folosită de ocupanţii sferei.
3. Civilizaţii de grad III, tip Messier, de fapt civilizaţii intergalactice, care ar putea utiliza resursele întregii galaxii în care locuiesc. Numele vine de la nebuloasa Messier-87, o galaxie îndepărtată care emite semnale ritmice, observate de radioastronomi.

Aceste afirmaţii, deşi par nerealiste, nu sfidează, cum s-ar crede, bunul simţ. Universul este foarte vechi, cele mai noi date arată că s-a format cu aproape 14000 de milioane de ani în urmă. În acest context este destul de greu de crezut că omul este singura fiinţă inteligentă din Univers, măcar ca o coincidenţă şi tot ar fi trebuit să fie cel puţin o fiinţă asemănătoare în tot Universul. Măcar ca o coincidenţă Iar ca durată a vieţii omului pe Pământ, să considerăm că el ar avea doar vreo 150000 de ani, din care omul de 120 de ani agreat de Dumnezeu, ar avea o vechime doar de vre-o  6000 de ani, mi se pare cam dubios.

Astrofizicianul Freeman Dyson emitea în anul 1960 ipoteza existenţei unor corpuri cereşti artificiale ce ar fi locuite de fiinţe cu o înaltă civilizaţie tehnică. Aceste fiinţe ar fi în stare să pună în funcţiune emiţătoare gigantice, ale căror semnale ar fi întărite de norii cosmici de hidrogen. Un congres recent de astrofizică (New York) confirma ipoteza lui Dyson, prezentând cu această ocazie o hartă cerească pe care, conform calculelor, se însemnaseră poziţiile presupuselor emiţătoare, în număr de cinci. E interesant de sugerat sistemul de activitate coordonată a acestor civilizaţii din zona W-3 (numite de altminteri „comunitatea civilizaţiilor tip Dyson”), întrucât cele cinci puncte alcătuiesc un cerc perfect.

Ceva asemănător acestor corpuri cereşti artificiale au fost utilizate pentru atacul asupra Civilizaţiei de grad II din Sistemul Solar. Super civilizaţia umană îşi avea centrul pe Marte şi nu pe Terra. Acesta a fost şi motivul pentru care această planetă a fost practic distrusă la suprafaţă. Urmele navelor de atac sunt sateliţii lui Marte Phobos şi Deimos. În continuare am să prezint o serie de date despre această planetă aşa cum apar ele în mediile ştiinţifice.

„…Marte are doi sateliţi naturali, Phobos şi Deimos, ce orbitează foarte aproape de planetă şi se crede că ar fi asteroizi capturaţi. Ambii au fost descoperiţi în 1877 de Asaph Hall şi au fost botezaţi după personajele Phobos (panică-frică) şi Deimos (teroare-spaimă) care, în mitologia greacă, îl însoţesc pe tatăl lor, Ares, zeul războiului, în bătălie. La romani, Ares se identifică cu zeul Marte. De pe Marte, mişcările sateliţilor Phobos şi Deimos apar diferite în comparaţie cu mişcarea Lunii. Phobos răsare în vest, apune în est şi răsare iar după 11 ore, în timp ce Deimos răsare în est dar foarte lent.

Marte e mai excentric decât celelalte planete din sistemul solar, iar distanţa medie până la Soare este de 230 milioane km. Perioada de rotaţie este de 687 zile pământeşti, dar o zi pe Marte e doar cu puţin mai mare ca cea de pe Pământ, 24 ore, 39 minute şi 35 secunde.

Odată la 780 zile se produce opoziţia planetei. Atunci se afla cel mai aproape de Pământ. Distanta minima dintre Marte si Terra se situează intre 55 si 90 milioane km. Următoarea dată când Marte va fi în opoziţie, va fi pe 24 decembrie 2007.

Pe 27 august 2003 a atins cea mai mică distanţă faţă de planeta noastră din ultimii 60000 de ani: 55758006 km. Analize detaliate ale sistemului solar prevăd o apropiere şi mai mare în 2287.

Sol sau zi marţiană, este durata echivalentă a unei rotaţii în jurul axei proprii a planetei Marte. Valoarea ei este în jur de 24 ore 39 minute si 35 secunde.

Există dovezi că planeta a fost cândva mult mai accesibilă vieţii decât este astăzi, dar dacă au existat vreodată organisme vii pe Marte rămâne încă o întrebare deschisă. Misiunea Viking de la mijlocul anilor ”70 ce a avut ca scop detectarea de microorganisme în solul marţian, a adus unele rezultate pozitive, mai târziu combătute de mulţi cercetători. În laboratorul Lyndon B. Johnson Space Center din Houston, Texas s-au găsit componente organice în asteroidul ALH84001, care se crede că ar proveni de pe Marte.

Marte a fost văzut printr-un telescop 300x în momentul maximei apropieri de Terra (2003).

Zeci de sateliţi pe orbită (astronomie), rovere şi vehicule spaţiale au fost trimise de Uniunea Sovietică, Statele Unite, Europa şi Japonia să studieze suprafaţa, climatul şi areografia planetei roşii.

Aproape două-treimi dintre acestea au eşuat într-un fel sau altul înainte de a termina sau chiar înainte de a-şi începe misiunile. Mare parte din misiuni au eşuat datorită problemelor tehnice, însă, cu câteva dintre aceste vehicule spaţiale nu se ştie ce s-a întâmplat, iar din acest motiv, unii cercetători, pe jumătate glumind, vorbesc despre un „Triunghi al Bermudelor” între Pământ şi Marte, sau de un blestem al planetei, ori chiar despre un „Mare Vârcolac Galactic” ce se hrăneşte cu acestea.

Prima misiune de succes a fost Mariner 4, lansată în 1964 de către NASA. Primele obiecte ce au ajuns pe pământ marţian au fost două probe trimise de sovietici, în 1971, dar ambele au pierdut contactul după câteva secunde. A urmat în 1975 programul Viking, iar două vehicule au ajuns pe sol în 1976 ce au rămas operaţionale pentru mai mulţi ani.

A urmat eşecul din 1992 cu satelitul Mars Observer. Apoi, în 1996 NASA a lansat Mars Global Surveyor ce a fost un real succes, prima misiune de cartografiere terminându-se în 2001. La numai o lună de la lansarea lui Surveyor, a urmat misiunea Mars Pathfinder, un vehicul robotizat de explorare aterizând în Ares Vallis.

În 2003, ESA (Agenţia Spaţială Europeană) lansează Mars Express ce constă din satelitul Mars Express Orbiter şi landerul Beagle 2. La începutul anului 2004 se anunţa descoperirea metanului în atmosfera marţiană. ESA anunţă în iunie 2006 existenţa aurorei boreale pe Marte.

Tot în 2003, NASA trimite pe Marte roverele Spirit şi Opportunity. Acestea au adus dovezi concludente că pe Marte a existat cândva apă.

Actualmente (2008) rulează misiunea Phoenix Mars Lander, începută în 2007. La 21 iunie 2008 cercetătorii NASA au declarat că probabil au găsit apă pe Marte: imaginile fotografice arată o zonă albă acoperită probabil cu apă îngheţată, care în decurs de 4 zile s-a redus (topit) întrucâtva. Prezenţa apei în afara Pământului ar fi o descoperire epocală, cu consecinţe importante asupra căutării de forme de viaţă extraterestră.

Următoarea misiune, care este programată pentru 2009, este Mars Science Laboratory. Apoi va urma misiunea Phobos-Grunt, ce are ca scop aducerea de probe de pe satelitul natural Phobos.

Agenţia Spaţială Europeană speră să trimită oameni pe Marte prin 2030-2035. Dar înainte de asta, agenţia va lansa ExoMars, în 2013. De asemenea, astronauţi vor fi trimişi pe Lună între 2020 şi 2025. Iniţial, ESA plănuise o aventură în comun cu SUA, dar legea din Statele Unite interzice transmiterea de informaţii legate de tehnologia spaţială, ceea ce a determinat o competiţie între cele două.

Dimensiunile lui Marte, în comparaţie cu cele ale Pământului:

Raza ecuatorială = 3396 km (53,25 % din raza Pământului)

Înclinarea ecuatorială = 25° 12'

Masa = 6,39 × 10²³ kg (10,7 % din masa Pământului)

Volum = 15 % din cel al Pământului

Densitatea medie = 3900 kg/m³

Gravitaţie = 0,38 g (3,7 m/s²)

Periada de rotaţie = 1,029 zile pământeşti

Perioada orbitală = 1,881 ani pământeşti

Viteza orbitală = 24,1 km/s

Distanţa faţă de Soare

Medie = 1,524 ua (227,9 milioane km)

Maximă = 1,665 ua (249,1 milioane km)

Minimă = 1,382 ua (206,7 milioane km)

Excentricitatea orbitei = 0,0935

Înclinarea orbitei = 1° 51'

Sateliţi: 2

Albedo = 0,16

Gazul predominant în atmosferă: CO₂

Temperatura: -140/+20 °C!

Când ne uităm cu ochiul liber, vedem că Marte alternează de la galben, portocaliu, la roşu şi variază în luminozitate mai mult decât oricare altă planetă a sistemului solar. În momentele cele mai favorabile - ce apar de două ori la 32 de ani, alternativ la intervale de 15 şi 17 ani, şi întotdeauna între sfârşitul lui iulie şi sfârşitul lui septembrie – suprafaţa planetei se poate vedea detaliat printr-un telescop; chiar şi polii îngheţaţi sunt vizibili.

Pe 10 noiembrie 2084, Soarele, Pământul şi Marte se vor alinia.

Planeta îşi poartă numele după zeul roman al războiului. În astronomia babiloniană, planeta a fost numită după Nergal, zeitate a focului, a războiului şi a dezastrelor, probabil datorită înfăţişării sale roşiatice. Când grecii au găsit în Nergal corespondentul zeului Ares, au numit planeta Areos aster (Ἄρεως ἀστἡρ) sau „astrul lui Ares”. Apoi, urmărind identificarea lui Ares în Marte, Areos aster se transformă în stella Martis. În mitologia hindusă, Marte este cunoscut ca Mangala. Planeta mai este numită şi Angaraka, în sanscrită. În ebraică, Marte corespunde lui Ma’adim – „cel ce roşeşte” – de aici şi-a luat numele cel mai mare canion de pe Marte – Ma’adim Vallis.

Simbolul planetei, un cerc cu o săgeată cu vârful în sus, folosit în astronomie, este o reprezentare stilizată a scutului şi a suliţei, folosită de romani. Marte, în mitologia romană era zeul războiului şi patronul luptătorilor. De asemenea, simbolul mai este folosit în biologie, reprezentând sexul masculin.”

Sunt convins că prezentarea variantei oficiale despre Marte v-a trezit curiozitatea şi deja aveţi propriile semne de întrebare şi chiar variante de răspuns. Vă rog să vă amintiţi şi de scurta referire din cartea Limite impuse omenirii, la începutul capitolului „Limita biologică a omului” unde omul era pus în legătură cu un „lut roşu”.

Atacul asupra Pământului s-a efectuat de pe corpul ceresc artificial numit Lună. Populaţia Pământului nu a fost rasă, întrucât trebuia să existe ca sclavi pentru Stăpâni şi ca rezervoare de hrană, de care vreţi dumneavoastră, pentru sugătorii de suflete, pentru cei care le place sângele, sau pentru mai puţin pretenţioşii devoratori de somă umană ajunsă la frăgezimea de 120 de ani şi nu uscată şi greu de fazendat (…fazendarea este un proces de înmuiere naturală a cărnii, care este adusă mai aproape de putrefacţie…) cum ar fi fost la 1000 de ani. Gusturile gastronomice ale Stăpânilor nu se discută.

Astfel prin manevrarea corpului ceresc artificial numit Lună s-a creat acel fenomen meteorologic numit Potop, ocazie cu care au fost otrăvite apele cu deuteriu. Marea Neagră un imens rezervor de apă vie a devenit sărată şi bogată în deuteriu. Înainte de a merge mai departe cu acest Război să vă prezint câteva date oficiale despre Venus.

Venus este cea mai apropiata planeta de Pământ. Ea străluceşte puternic pe cer, fiind Luceafărul de seara si de dimineaţa. Se poate vedea numai vreo 3 ore după asfinţit sau înaintea răsăritului. După soare si Luna, Venus este cel mai strălucitor corp ceresc.

Aceasta planetă are aproape dimensiunile Pământului. Se învârte in jurul Soarelui la o distanta de circa 110 milioane de Km ( 70 de milioane de mile). Diametru este de12104 Km.Venus are o mişcare de rotaţie in sens invers fata de cea a pământului. Se roteşte in jurul axei sale in timp mai îndelungat decât timpul in care se roteşte in jurul Soarelui, ceea ce înseamnă ca pe Venus o zi este mai lunga decât un an.

Atmosfera planetei este foarte groasa. Vulcanii in erupţie degaja dioxid de sulf care formează nori groşi portocalii de acid sulfuric. Acest strat de nori rămâne tot timpul la suprafaţa planetei. Norii sunt compuşi in mare parte din dioxid de carbon. Aceştia cauzează ploi care ar arde orice vietate de pe suprafaţa planetei.

Presiunea atmosferica pe Venus este de aproximativ 100 de ori mai mare decât a pământului.

La suprafaţa temperatura se poate ridica la circa 480 de grade C (circa 900 de grade F).Atmosfera reflecta lumina Soarelui ca o oglinda uriaşa ceea ce ii da lui Venus atâta strălucire pe cer.

Un robot trimis pe planeta, a descoperit ca aceasta era acoperita de roci ascuţite si arata ca un desert întunecos, maro-închis. Există și munţi mai înalţi ca Everestul si formaţiuni de teren asemănătoare continentelor terestre, aflate mai sus de nivelul mediu al planetei. Intre ele se afla depresiuni mar. Acestea ar putea fi fundul unor oceane ce s-au evaporat cu mult timp in urma.

Ca si planetele Mercur si Marte, Venus prezintă cratere, dar acestea sunt mai mici. Atmosfera densa a planetei Venus încetineşte toate obiectele care trec prin ea, deci ele ating suprafaţa cu o forţă mai mică, creând cratere mai mici.

Sonda spaţială Magellan a descoperit ca suprafaţa planetei este acoperita in mare pare cu lava solidificata, care a erupt din mulţimea de vulcani care se găsesc pe Venus. A mai descoperit, de asemenea, crăpături si linii ciudate care dau aspectul unei pânze de păianjen. Venus spre deosebire de alte planete, nu are sateliţi naturali.

O să spuneţi „…gata te-am prins. Aici nu mai ai sateliţi…”, aşa este, numai că Venus era folosită ca staţie principală pentru captarea energiei solare şi redistribuirea ei către celelalte planete, în special către Marte şi Terra. Pe Venus se afla centrul operaţional care răspundea de securitatea Sistemului Solar. Ca atare el a fost primul atacat de corpul ceresc artificial numit Lună. Acest avanpost ştiinţific vital pentru civilizaţia umană de tip II era populat cu un corp expediţionar special compus numai din femei, întrucât supravieţuirea pentru bărbaţi pe Venus era extrem de dificilă din cauza presiunii, aceştia fiind supuşi unui proces continuu de ejaculare care până la urmă provoca decesul somei masculine.

Corpul expediţionar se numea Ra, iar femeile din acest corp se numeau Ramane, sau dacă vreţi Ramone. (…Ca o curiozitate, dacă vreţi, sunt puse deja în aplicare planuri de înlocuire a piloţilor bărbaţi de pe avioanele de vânătoare cu femei, care rezistă mult mai bine la acceleraţiile la care sunt supuse corpurile umane în aceste nave. Un alt aspect interesant pe care l-am aflat despre femei în munca de informaţii, este acela că ele sunt cele mai fidele unei cauze şi foarte rar ajung să trădeze, spre deosebire de bărbaţi. De asemenea sunt cele mai periculoase într-un grup operaţional, datorită dârzeniei de care dau dovadă şi ca atare trebuie ucise primele…)

După distrugerea staţiei venusiene şi a centrului operaţional a fost atacată Terra, Marte fiind deja într-un război crâncen cu cele două corpuri cereşti artificiale numite Phobos şi Deimos. Războiul a fost extrem de crâncen şi i-a costat mult pe invadatori. Tarran Gerrbann, solomonar pentru constelaţia Scorpion (…de la naştere aceşti călători spaţiali sunt însemnaţi cu semnul constelaţiei în care pot fi trimişi. Dacă nu se respectă acest semn, forţele din timpul saltului spaţial îi distrug complet, atât fizic cât şi ca spirit…) a fost trimis ca sol prin poarta stelară din complexul Orăştie - Godeanu pentru a aduce ajutoare din partea civilizaţiilor fidele Creatorului. El a însoţit corpul ceresc artificial numit Tiamat în saltul spaţial ce a avut loc pentru a pune ajutorul armat al lui Tiamat la dispoziţia civilizaţiei umane.

Tiamat a fost interceptat de corpul ceresc artificial al fiilor lui Dumnezeu numit Nibiru şi de corpurile cereşti artificiale ajutătoare (…o adevărată flotilă compusă din 7-12 corpuri cereşti artificiale) şi a fost distrus. O parte din echipaj împreună cu Tarran Gerrban a reuşit să se salveze şi a aterizat în zona Tărtăria – Blandiana – Piatra Tomi.

Invadatorii s-au putut introduce în Sistemul Solar, fără a fi observaţi, prin ajutorul dat de trădătorii civilizaţiei umane. Nu am să fac referiri acum la acest fapt, dar dacă la nivelul de dezvoltare atins în acele vremi, civilizaţia umană avea în sânul ei trădători, înseamnă că ne merităm soarta.

Pe bună dreptate o să mă întrebaţi de unde am aceste informaţii. Iar eu o să vă răspund că acestea au fost tot timpul la îndemâna noastră criptate sub forma aşa ziselor „mituri astrale”.

Curios din fire cum sunt am încercat să aflu despre Lună din Geneza scrisă de Moise. Iată ce am aflat:

1.                          La capitolul intitulat nu ştim de către cine „Lumina”, (fac această afirmaţie întrucât titlurile şi formarea capitolelor arată clar intervenţia în textul biblic) se arată clar că aceasta a fost creată din necesitate şi fără o sursă anume „…2. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. 3. Dumnezeu a zis: „ Să fie lumină!” Şi a fost lumină…”

2.                          La capitolul intitulat tot de către nu ştim cine „Soarele luna şi stelele” se spun următoarele: „…14. Dumnezeu a zis: „ Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne cari să arate vremile, zilele şi anii; 15. şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. 16. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele.”

Adică, după cum vedeţi Moise se fereşte să pronunţe cuvântul Lună.

Un luminator puternic al nopţii este Venus. Vechile calendare descoperite la diferite civilizaţii erau Solare sau Venusiene. Nu erau Lunare. Dar haideţi să vedem ce spune Victor Kernbach în cartea sa intitulată „ enigmele miturilor astrale”, apărută la editura Albatros în 1973.

„…Aşa cum ne arată principalele calendare criptice ale antichităţii, Pământul a cunoscut cel puţin o dată un ciclu de catastrofe cu consecinţe dramatice, însă nu epuizante, pentru viaţa dezvoltată pe suprafaţa lui. Potrivit legendelor secundare, catastrofa ar fi fost una singură: potopul, pus la cale de zei spre a pedepsii imoralitatea umană. Cercetate îndeaproape, atât miturile cât şi documentele materiale aduc mărturia unui ansamblu de cataclisme, printre care potopul era unul dintre cele mai modeste. Nici cauzele lor nu par să fi fost strict planetare, ci mai curând aparţinând aproape întregului nostru sistem solar. Pământul a suferit poate mai puţin, dar aflându-se într-o zonă catastrofală nu a fost cruţat.

Existenţa civilizaţiilor protoistorice e însoţită în mituri nu numai  de relaţiile cu zeii, dar şi de ideea participării lăturalnice la ciocnirile de interese divine. Dualitatea bine-rău, adică dumnezeu – diavol, sau zeu – titan, sau Ormuz – Ahriman, repetată în etica divină a fiecărei religii, este şi un simbol moral, dacă o considerăm numai după legislaţia ei exterioară, dar în primul rând este simplificarea sintetică a amintirii unor spectacole cereşti, înregistrate de mituri până la unele detalii uimitoare ce nu puteau fi explicate înainte de apariţia noilor ştiinţe ale ultimelor două sau trei decenii. Titanomahia, sub această lumină, devine un fapt istoric real.

Simbolul bătăliei pe viaţă şi pe moarte între cronizi, deci zei, adică fiinţe nepământene şi uranizi, deci titani, adică fii ai pământului, poate fi confundat lesne cu oglinda războaielor între neamurile pământului, atâta timp cât ne mărginim la examinarea intereselor care se ciocnesc. Din clipa în care privim îndeaproape tehnologia titanomahiei, aşadar mai puţin tactica, strategia şi ţinta ei, şi mai mult armele ei, constatăm cu surprindere o metodă incomparabilă cu tot ce ştim că a posedat vreodată omenirea istorică, sub raport tehnic. Limbajul miturilor este un limbaj neolitic, de aceea el lucrează cu metafore sau simboluri; dar obiectul descris în acest limbaj lipsit de o terminologie tehnică adecvată este în afara limitelor cunoaşterii omeneşti a epocii respective.

Omenirea fiind o rasă de uranizi, studiind miturile greceşti ale titanomahiei am putea crede uneori că este vorba de o bătălie între o protocivilizaţie terestră şi o civilizaţie venită de pe altă planetă. Dar mitul prometeic indică limpede obârşia nepământeană a titanilor, prin urmare conflictul se desfăşura între două rase nonterestre, una de profitori tiranici reprezentaţi de grupul de sinonime: Iahve, Zevs, Set ş.a., alta de personalităţi mesianice: Semyaza, Prometeu, Thot, Quetzalcoatl etc. (…Aici autorul face o greşeală datorită asocierii lui Prometeu cu titanii. Nu văd de ce două civilizaţii extraterestre s-ar fi războit în faţa unor amărâţi de pământeni aflaţi în epoca de piatră. Mai degrabă, în urma groaznicului conflict uranienii, adică pământenii, titanii, au fost aduşi la stadiul epocii de piatră. Ca atare conştienţi fiind de ceea ce va urma au încastrat în memoria Pământului prin toate mijloacele avute la dispoziţie informaţia privind această teribilă confruntare. Oficial Prometeu (sau Prometheus), care în greaca veche se traduce drept Prevăzător, a fost asociat titanilor, fiind considerat drept unul dintre aceştia, întrucât nu se putea accepta faptul că unul dintre cuceritori s-a dat de partea oamenilor. El este considerat ca fiind fiul lui Iapetus şi al Clymenei şi frate cu Atlas, cu Epimetheus şi cu Menoetius. A avut la rândul său un fiu, pe nume Deucalion.

Prometheus era considerat drept binefăcător al oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcându-le acestora partea cea mai bună la împărţirea unei victime destinate lui Zeus, titanul şi-a atras pentru prima dată asupră-şi mânia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Deci oamenii cunoşteau focul, adică erau avansaţi din punct de vedere tehnologic. Din nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri şi-l redă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este şi mai aspră. El răspândeşte în lume toate relele şi nenorocirile, trimiţând-o pe pământ pe Pandora, pe care o ia de soţie Epimetheus, pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănţuie pe Prometheus de o stâncă pe muntele Caucasus. Un vultur uriaş, pasăre monstruoasă zămislită de Typhon şi de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. Se mai spune că principalul motiv pentru care a fost supus acestei torturi ar fi fost acela că el ştia cine va fi cel care îl va detrona într-o bună zi pe Zeus, dar nu a vrut sub nici o formă să dezvăluie acest secret. Prevăzător poate să însemne astfel cel care prevede viitorul. În felul acesta titanul e sortit unui chin veşnic. Din întâmplare însă trece pe acolo Heracles, în drum spre Grădina Hesperidelor. El ucide vulturul cu una din săgeţile sale otrăvite şi-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri iau, în felul acesta, sfârşit. Într-o altă variantă, Prometheus nu s-ar fi mulţumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuşi oameni din humă, însufleţindu-i cu ajutorul focului…)

  De fapt armele aruncate în luptă, pe care comentatorii tradiţionalişti ai miturilor le-au asimilat, cuminţi, forţelor dezlănţuite ale naturii, erau din cu totul altă zonă. Mahabharata şi Ramayana, Popul Vuh, Apocalipsul lui Ioan Teologul şi chiar Theogonia lui Hesiod aduc mărturii certe. În Theogonia se relatează cum cronizii „ se ridicară în faţa titanilor într-o bătălie cumplită” de la care marea vuia, iar pământul şi cerul gemeau. Zevs „ venea din cer şi din Olimp aruncând fără răgaz fulgerul şi din mâna sa vânjoasă pătratele de trăsnete zburau, însoţite de tunete şi fulgere, făcând să se învârtească văpaia divină, repezind loviturile. Şi de jur împrejur, pământul, izvor de viaţă (…cât de frumos e spus…) pâlpâia în flăcări”. „ Un suflu arzător înfăşura pe titani, fiii ţărânei,(…adevărat fii ai ţărânei, ai Pământului lor, ai mamei Geea…) în vreme ce văpaia se urca uriaşă spre norul divin şi în ciuda puterii lor, ei îşi simţeau ochii orbiţi când scăpăra lumina trăsnetului şi a fulgerului. O dogoare năprasnică stăpânea genunea. Priveliştea din ochi şi sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, îtâlnindu-se, pământul şi cerul răspândit deasupra”. Cel puţin două elemente din textul lui Hesoid nu se pot explica prin simbolizarea forţelor naturii cunoscute de omul clasic. Dacă putem accepta vechea explicaţie până şi pentru incendiul planetar total, nu mai putem face acelaşi lucru cu neverosimilele pătrate de trăsnet. Fulgerul este, în credinţele şi în informaţia populară milenară, fie săgeată, fie linie frântă, fie chiar sferă de foc, adică fulger globular, dar nimeni nu l-a văzut vreodată pătrat. Iar priveliştea văzută pe cer imediat după o explozie nucleară este singura ce se potriveşte imaginii poetului elen: un grătar de lumini. La fel şi efectul nociv asupra ochilor, ştiindu-se interdicţia categorică de a ridica privirea spre lumina exploziei nucleare înainte de termenul stabilit…”

Victor Kernbach (născut la 14 octombrie 1923, în  Chişinău, a decedat la 16 februarie 1995, în Bucureşti) a fost un scriitor român de science fiction şi specialist în mitologie, autor al unor lucrări din acest domeniu, între care se remarcă Dicţionarul de mitologie generală.

A publicat următoarele cărţi:

Luntrea sublimă (Ed. Tineretului, 1961)

Umbra timpului (Ed. Tineretului, 1966)

Povestiri ciudate (Ed. Tineretului, 1967)

Enigmele miturilor astrale (Ed. Albatros, 1973)

Miturile esenţiale (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978)

Dicţionarul de mitologie generală (Ed. Albatros, 1983)

Biserica în involuţie (Ed. Politica, 1984)

Vacanţele secrete (Ed. Albatros, 1987)

Universul mitic al românilor (Ed. Ştiinţifică, 1994).

Teoria existenţei unui contact între două civilizaţii cosmice este susţinută de cercetările ştiinţifice din domeniul arheologiei, a fenomenelor geologice dar şi din domeniul psihologiei, parapsihologiei, a istoriei şi protoistoriei. De asemenea dezvoltarea ştiinţelor: biologie, cibernetică, IT, fizică nucleară şi cuantică precum şi tehnologiilor moderne din ce în ce mai performante folosite în cercetări, au permis fundamentarea acestei teorii. Spre disperarea unor istorici convenţionali, care şi dacă le-aş arăta o navă spaţială perfect conservată aflată într-o peşteră artificială din Munţii Apuseni, în zona comunei Blandiana tot nu ar recunoaşte existenţa unei mari şi avansate civilizaţii terestre, care a existat pe Terra în urmă cu mii de ani, am să prezint unele dovezi materiale ale acestei civilizaţii, recunoscute deja oficial. Aceste dovezi sunt:

Atestarea primei organizări a civilizaţiei protoistorice omeneşti care ar fi de 34500 de ani. Aceasta rezultă din calculul făcut de preotul egiptean Manethon din sec.III î.e.n. privind existenţa primei dinastii divine.

Calendarele egiptean, asirian, indian şi maya pornesc numărătoarea de la epoca marilor evenimente catastrofale din sistemul nostru solar cunoscute sub numele generic de Potop. Toate calculele acestor calendare au un început ce se situează între anii 11.542 î.e.n. (calendarele egiptean şi asirian) şi 11.653 î.e.n. (calendarele indian şi maya). Această extraordinară suprapunere în timp a civilizaţiilor dezvoltate la mari depărtări una de alta, fără a avea posibilitatea să se influenţeze reciproc, fundamentează ipoteza existenţei unor cunoştinţe ce depăşesc nivelul presupus de atunci al oricărei societăţi.

Piramidele, vechi de 4500 ani atât din Egipt cât şi din Mexic precum şi Sfinxul care a fost construit în anul 10.500 î. Hr. Din unele studii din ce în ce mai aprofundate ale monumentelor de la Giseh (Egipt) – piramidele şi Sfinxul, rezultă că acestea au fost proiectate şi construite folosindu-se cunoştinţe şi tehnici mult superioare stadiului vremii respective (orientarea, dimensiunile, îmbinările blocurilor de piatră, transportul şi ridicarea coloşilor de piatră, forma piramidală care determină fiinţelor şi obiectelor aflate în piramide profunde transformări structurale şi aşa mai departe).

Astfel, piramida lui Keops a fost orientată pe axele geografice cu o perfectă exactitate; are o înălţime de 146,6 metri, lungimea bazei de 230,30 metri (peste 5,3 ha suprafaţă) cu o înclinare a pereţilor laterali de 51 de grade şi 51 de minute. Înălţimea piramidei multiplicată de un milion de ori reprezintă distanţa de la Pământ la Soare. Este constituită din 2.500.000 de blocuri de piatră de peste 2,5 tone fiecare adică are 6.250.000 tone. Blocurile de piatră sunt perfect şlefuite, contactul între ele se realizează pe întreaga suprafaţă fără a fi necesară folosirea de liant.

Construcţiile uriaşe de tip „bază spaţială” din deşertul peruan, lucrări gigantice, de tip piste de aterizare / decolare, semnale vizibile de la foarte mare distanţă, unele ce pot fi desluşite numai dacă sunt privite de la mare înălţime.

Terasa de la Baalbek ( munţii Antiliban) cu dimensiuni de 134 m x 113 m alcătuită din blocuri de piatră de 25 x 4,6 x 4,6 m cu greutatea medie de 0,75 tone şi cu greutatea maximă de 2000 tone.

Desenele în care apar vehiculele spaţiale nepământene (Ellora – India), pe vase străvechi de bronz (provincia chineză Yuaman şi din San Salvador, în descrierile din Ramayana – India, în picturile icoanelor din Biserica lui Bucur, biserica Sfântul Spiridon din Bucureşti şi Biserica Domnească din Târgovişte, în mânăstiri din Iugoslavia, în picturile din Catedrala Gotică din Cuenca (Spania), în tablouri ale pictorilor celebri cum sunt: Filipo Lippi din secolul XV, pictorul veneţian Carlo Crivelli din secolul XV, pictorul flamand Bert De Gelder din sec. XVIII, aflat sub îndrumarea artistică a lui Rembrandt.

„Desenele rupestre” din peşterile de la Tassili (Sahara) , din grota Altamira (Spania) a căror vechime este de 20,000 de ani, picturi murale dintr-o peşteră din munţii Kimberley – Australia cu o vechime estimată la 10,000 – 30,000 de ani, picturile din peşterile din Uzbekistan şi din munţii Pirinei; toate reprezintă obiecte zburătoare şi figuri paleoastronautice.

Desenele şi basorelieful de pe lespedea funerară din piramida de la Palenque (Mexic) în care sunt înfăţişate rachete.

Marile statui din Insula Paştelui (insulă vulcanică situată la 3000 de km de coastele statului Chile, cu o populaţie de maximum 3000 de suflete) ; unele statui cântăresc 50 de tone şi au mai mult de 20 m înălţime. Reprezentările uriaşe (statuile) numite Moai nu au fost niciodată sculptate acolo, ci transportate după realizarea lor; trăsăturile capetelor nu seamănă cu nici o rasă de pe Pământ. Probabil că această insulă a fost, cândva, unul din locurile înalte ale lumii şi, poate, un punct de contact cu alte civilizaţii nepământene; altfel: de ce acolo, de ce statui uriaşe, cum altfel s-au sculptat şi transportat ? ( istoricul Francis Mazière).

Figurile colosale de la Cambridge (Anglia) care se consideră a fi dispuse ca un marcaj special de semnalizare aero care nu se pot vedea plastic decât de la foarte mare înălţime.

Coloana Ashoka din complexul Qutub Minar din Delhi, India, aflată în curtea templului mare din Delhi (India), veche de 4000 ani, făcută un bloc de fier masiv. Până în prezent coloana nu prezintă nici o urmă de alterare sau ruginire, rămânând tot timpul inoxidabilă.

Poarta Soarelui monolitul de 9 tone şi înalt de 3 metri de lângă Tiahuanaco (Oraşul Morţilor) – lângă lacul Titicaca - din Peru al cărui frontispiciu poartă, în basorelief, inscripţii hieroglifice, care, după ce a fost descifrate au relevat un calendar foarte complex care provenea dintr-o epocă mult anterioară epocii terţiare şi care corespunde cu ciclurile planetei Venus.

Drumurile incaşe de pe platoul peruvian Nazga din Peru situat pe un înalt pisc andin, care nu duc nicăieri, sfârşindu-se toate, brusc, pe buza prăpastiei ; acestea capătă forme uluitoare privite de la mare altitudine şi s-a concluzionat de cercetători că există un raport direct între traseele lor şi traiectoriile diferiţilor aştri sau că indică precis poziţia unor constelaţii.

Capetele din jungla mexicană foarte fin sculptate în bazalt, de 3 metri înălţime, fiecare de 20 tone, transportate pe o distanţă de peste 100 km, într-o epocă în care olmecii (popor din protoistorie) nu cunoşteau nici roata, nici leagănul de transport, nici utilizarea metalelor (drept unelte); în prezent, cu unelte de oţel, bazaltul se lucrează foarte greu. Un astfel de cap poartă o stranie cască rotundă, aplatizată ce seamănă cu o cască pneumatică din zilele noastre.

Au existat pe Terra mari anomalii geologice care, până în prezent nu au putut fi explicate, elucidate prin, sau de teoriile clasice cunoscute, cu toate strădaniile oamenilor de ştiinţă. Aceste fenomene geologice neexplicate, presărate în timp şi spaţiu de-a lungul evoluţiei planetei Pământ, sunt consemnate a fi petrecute începând din perioada protoistorică în marile cărţi ale omenirii (Biblie, Coran, Ramayana etc.) cât şi in istoriografia modernă şi contemporană care consemnează inclusiv anomaliile petrecute în contemporaneitate. Astfel:

Există în regiunea Tungusk – Rusia, de-a lungul fluviului Ienisei un teritoriu cu o rază de cca. 100 km în care pădurea (taigaua) a fost devastată, iar vegetaţia a fost arsă pe o rază de 48 km. La data de 30 iunie 1908 locuitorii au văzut un glob imens de foc şi imediat au auzit o explozie a cărei undă de şoc a fost înregistrată până şi de seismografele din Anglia; s-a constatat o căldură de 1000 grade C care a fost determinată şi la 60 km distanţă precum şi o trepidaţie corespunzătoare unui cutremur de pământ că au văzut pe cer o ciupercă uriaşă; explozia din teritoriul Tungusk a echivalat cu 300 mil. tone combustibil.

S-a emis ipoteza că o navă spaţială de pe altă planetă a aterizat sau s-a distrus în taigaua rusă.

În Noul Quebec din Canada, s-a descoperit în anul 1950 un crater cu o rază de 108 m şi de 1215 m adâncime, denumit Pământul lui Cain, fără a se depista urme de meteoriţi. Pe malul lacului format în acest crater , s-a constatat o anomalie înregistrată la o distanţă de 960 km iar norii radioactivi au fost observaţi la Londra. Până de curând s-a acreditat ipoteza unui meteorit, însă nu s-a descoperit nici un crater, nici o urmă de corp venit din spaţiu extraterestru.

Locuitorii au murit ulterior de boli necunoscute în epocă, prezentând aceleaşi simptome cu cei expuşi mai târziu radiaţiilor atomice. Locuitorii au declarat magnetică, datorată unei materii străine, nepământene. Craterul are dimensiunile celui din Siberia (Tungusk), ceea ce alimentează ipoteza unui accident spaţial, a exploziei unei nave extra terestre.

În deşertul Gobi (Rusia) şi în deşertul din vestul S.U.A. peisajul dezolant lasă loc ipotezei unui cataclism nuclear. Pădurea pietrificată (aflată în Parcul Naţional din Arizona – S.U.A.) are arbori enormi deveniţi piatră, trunchiuri în culori vii asemenea pietrelor preţioase care nu lasă nici o îndoială asupra unui imens cataclism petrecut cu 100 de milioane de ani înaintea erei noastre; nu se poate explica acest fenomen geologic. Manuscrisele mexicane consemnează „un foc venit din cer care smulge ochii, carnea şi intestinele”. Explozie nucleară!?

Lista dovezilor materiale nu este nici pe departe epuizată, dar din motive de spaţiu şi pentru a nu plictisii cititorul am redus-o la cele mai de notorietate dovezi. Sper că într-un fel sau altul am lămurit ce e cu acest Război.

Am fost întrebat de cititori de unde am informaţia referitoare la sistemul de teleportare galactică prezentat în cartea Limite impuse omenirii. Din anumite motive pe care cred că le bănuiţi nu pot da la acest moment un răspuns tranşant. Dar vă rog să observaţi faptul că înainte de a fi prezentate publicului, brăţările dacice au fost supuse unor teste tocmai la Institutul Naţional de Fizică Nucleară de pe platforma Măgurele de lângă Bucureşti. Motivul prezentat în presă a fost acela al determinării autenticităţii brăţărilor. Institutul respectiv este o autoritate în materie ştiinţifică a cercetărilor nucleare, dar în nici un caz nu reprezintă vreun laborator de testare metalurgică autorizat din punct de vedere metrologic. Asemenea laboratoare se află pe platformele siderurgice din ţară la Hunedoara, Târgovişte, Galaţi, sau dacă vreţi în cadrul Facultăţii de Metalurgie din Bucureşti. Aşa zisele teste s-au făcut în cadrul Catedrei care răspunde de cercetarea neconvenţională şi care are în subordine acceleratorul de particole subatomice. Interesant ce ziceţi? Iar dacă mai afli că la experiment au luat parte oficiali ai Departamentelor de apărare ale unor state NATO şi ale României, ce să mai zici? Oameni interesaţi de istorie. Nu? Nu sunt sigur dacă domnul general  doctor inginer Străinu a participat şi domnia sa la aceste teste.

Dar să vă mai prezint ceva asemănător sistemului de teleportare din Munţii Orăştiei, care apare în cartea domnului Serge Hutin, intitulată „Oameni şi civilizaţii dispărute” tradusă de Nicolae Baltă şi apărută prin grija editurii Pro Editură şi Tipografie S.R.L., Bucureşti, 2006. Iată textul:

„…Secretul Anzilor, acesta este titlul unei foarte ciudate cărţi englezeşti, care nu a fost încă tradusă în franceză, dar despre care există un rezumat foarte amănunţit şi extrase largi în numerele din iunie, iulie şi august 1969 ale revistei Ondes Vives. Această carte este opera unui înalt demnitar al diverselor societăţi secrete iniţiatice printre care Ordinul vechi al Ametistului şi Ordinul Mâinii Roşii – două ramuri prevalându-se de Roza – Cruce.

Autorul, păstrându-şi anonimatul, nu-şi dezvăluie decât prenumele: „Fratele Philippe” (Brother Philip). (…Adică numărul lui Fibonacci phi, aflat în legătură cu pi, din relaţiile matematice ale cercului…aşa s-ar putea decripta Philip…) Această mărturie extraordinară aduce dezvăluiri incredibile despre supravieţuirea secretă, în America precolumbiană, a întregii moşteniri spirituale, ştiinţifice şi oculte atât a Lemuriei, cât şi a Atlantidei. Cunoştinţele acestor două civilizaţii legendare ar fi păstrate în oraşul pierdut.

Aflăm astfel ce era uriaşul disc de aur translucid, care este păstrat în templul cel mai sacru al incaşilor, suspendat de plafon cu nişte corzi ele însele din aur pur. Acest disc provenea din fosta Lemurie, de unde fusese adus de un cuplu divin într-o corabie numită „Ac de argint”. „ În faţa acestui disc, pe un altar de piatră, ardea lumina albă eternă a flăcării cristaline Maxin, lumina divină nelimitată a creaţiei. Acest disc nu era doar un obiect de adoraţie şi de reprezentare simbolică a Soarelui, ci şi un instrument ştiinţific a cărui putere era secretul străvechii rase din vremurile trecute.

Utilizat în conexiune cu un sistem de oglinzi din aur pur, de reflectoare şi de lentile, el îi vindeca pe bolnavii aflaţi în templul luminii. Pe deasupra, era un punct focal de concentraţie de calitate dimensională; lovit într-un anumit fel, emitea vibraţii ce puteau provoca seisme şi chiar o schimbare în rotaţia Pământului. Reglat pe lungimea de undă specifică a unui individ, el permitea acestuia din urmă să se transporte oriunde voia, numai prin reprezentarea mentală a locului în care voia să ajungă…” Dragii mei cititori, dacă eu sunt nebun atunci sunt nebun prin inducţie. Faţă de câte lucrări de diferite tipuri am citit, ceea ce eu prezint este „pepsi”.

Serge Hutin s-a născut pe 2 aprilie în anul 1927 şi a decedat în noiembrie 1997 la reşedinţa unde se afla pentru odihnă şi creaţie din localitatea Prades din Franţa aflată în sub – prefectura departamentului Pyrenees – Orientales, în regiunea Languedoc – Roussilon.  Autorul era francmason.

A fost o figură importanta a ezoterismului francez, doctor în litere şi diplomat al şcolii practice de înalte studii. S-a remarcat prin multe opere despre ezoterism şi ştiinţe oculte. Dintre operele sale putem aminti : „Alchimia”, „Societăţile secrete”, „Istoria mondială a societăţilor secrete”, „Amorul magic”, „Nostradamus şi Alchimia”.

Făcând parte din masonerie, el ajunge la gradele cele mai înalte ale ritului scoţian. El va reafirma Ordinul Masonic ermetic al ritului egiptean.( creat şi practicat de Cagliostro). Hutin nu a scris doar cărţi şi articole foarte bine documentate ci şi studii cu privire la persoana sa.

Despre Cagliostro, personaj controversat şi enigmatic din secolul XVIII, ar fi multe de spus, dar nu avem spaţiul necesar în această carte. O să vorbim poate cu altă ocazie despre el. Cert este că şi el şi soţia sa au dispărut pur şi simplu, la fel ca dispariţiile din America Latină. Simple coincidenţe desigur. Oare?

Am făcut această lungă introducere pentru a vă înarma cu informațiile necesare înțelegerii conținutului așa numitului Raport I.

Este nevoie de multă acumulare informativă și de capacitate de analiză și sinteză pentru a pătrunde tainele documentelor elaborate de Stăpâni pentru Intermediari, sau de Intermediari pentru Stăpâni.

                             7. Raportul I

Obținerea acestui document extrem de bine păzit de către creatorii și utilizatorii lui a fost o grea încercare pentru serviciile române de informații. Povestea este extrem de interesantă dar timpul și spațiul alocat acestei lucrări nu ne permit momentan abordarea.

Dar poate vom revenii cândva dacă vom avea zile și cititori interesați.

„…În conformitate cu protocoalele încheiate a fost elaborat prezentul document pentru uz intern în scopul abordării științifice și profesionale a direcțiilor strategice de organizare și coordonare a societății pe planeta Pământ, creând premizele omului nou și a societății universale.

Prezentul material se bazează pe cercetările efectuate timp de 22 de ani pe diferite grupuri etnice și rase umane în cele 66 de centre speciale de analiză structurată a matricei informaționale formale pentru specia denumită generic Om. Cercetările au fost efectuate cu tehnicile și tehnologia pusă la dispoziție și supt directa coordonare a promotorilor programului de analiză a speciilor în ecosisteme și structuri spațio – temporare diverse. Rezultatele cercetărilor scot în evidență următoarele aspecte de interes pentru crearea vectorilor de modificare și influențare a complexului somă – matrice informațională formală:

1. Declicurile de creare a transformărilor genetice aplicate prin vectorii creați în urmă cu 13600 de ani, au dus la efectele preconizate până la nivelul a 11600 de ani. În urmă cu 2000 de ani efectul în plină evoluție de cădere și reducere a influenței matricei informaționale formale asupra somei a fost stagnat, urmând o perioadă de aproximativ 2000 de ani de readaptare la toxinele genetice administrate speciei.

Cu toate că această influență a fost observată încă de la apariția ei și ca atare s-au luat toate măsurile cunoscute ca fiind puternic active și chiar devastatoare în alte ecosisteme și structuri spațio – temporare, rezultatele aplicării lor sunt aproape nule, sau chiar în mod ciudat, la anumite rase și etnii, apărând manivestări inverse celor așteptate.

2. Proiectul de înlocuire a speciei uranizilor cu cele 13 tipuri de structuri somatice, concepute cu dispersii genetice controlate  germinativ și evolutiv, a fost compromis datorită influenței matricilor informaționale formale atrase de some în urmă cu aproximativ 3800 de ani. Legea atracției formative a adus din izvorul conceptual matrici informaționale formative superioare nivelului structurilor somatice concepute, influențând direct asupra dispersiilor genetice, recreând practic structuri somatice perfect compatibile cu cele ale uranizilor.

Cuplarea speciei uranizilor cu cele 13 tipuri de structuri somatice, indiferent de sensul purtătorului de sarcină nu a produs modificările scontate în patul germinativ și evolutiv al speciei autohtone, ci din potrivă s-au evidențiat puternice transformări în patul germinativ evolutiv al celor 13 tipuri de structuri somatice.

3. Intervenția brutală a mesagerilor Conceptului Universal a matricilor informaționale formale a străpuns bariera energetică care proteja civilizația noastră și ținea sub un control strict matricile informaționale formale ale uranizilor a căror some au fost distruse cu ocazia civilizării Sistemului Solar. De asemenea au fost eliberate matricile informaționale formale ale scorpionilor sosiți în ajutorul uranizilor cu Tiamat.